libris.ro

Maria Fecioara

de Costin-Florian Miron

 

Oglinda de pe peretele plin de abţibilduri rupte atârna greu, abia ţinându-se de o capsă, evident, mult prea veche. Arăta bine, nu era deloc urâtă, oglinda, ca de obicei, nu o trăda, iar gândul la bărbaţii pe care îi putea avea îi făcea pielea să se încreţească delicat de tot, pe mâini şi pe gât. Încă puţin pe ochiul stâng, cu grijă. Şterge puţin cu vârful degetului urma de rimel care se lărgise pe obraz, în timp ce ochii ei verzi, pătrunzători, se oglindesc în sticla năclăită de praf şi parfum vechi.
Alese câteva haine dintre cele mai curate, printre care o bluză foarte decoltată, pe care o aranjă minuţios. O cumpărase pentru a se asorta cu pantalonii ei albi. Foarte strâmţi de altfel, care îi reliefau trupul cu o îndrăzneală impetuoasă şi aproape vulgară. Rezolvă ultimele detalii, agăţă geanta foarte mică, acoperită de gablonţuri ieftine şi ieşi.
Vântul sufla încetişor ridicându-i părul şi arătându-i pielea. Soarele o luminase destul, pielea ei creolă fiind dovada ascendenţei neeuropene. Mama ei nu o mai striga de la balcon, tatăl ei nu se mai ridica din pat de luni de zile, iar fraţii ei… Da. Parcă avea şi aşa ceva. Nici nu îşi dăduse seama când dispăruseră. La un moment dat nu mai veniseră acasă.
O uşoară senzaţie de mâncărime o făcu să-şi atingă zona dintre picioare. Se uită în jur. Trecători puţini şi un copil dezbrăcat care ţipa după o femeie. În rest nimic. Se scutură puţin de frig cu un gest foarte firesc la prima vedere care ascundea de fapt o cochetărie imaginară cu oricine s-ar fi nimerit. Se uită în stânga, în dreapta, şi în cele din urmă traversă. Se îndreptă direct spre “Fetişcane”, nu se uită în urmă deşi câţiva studenţi o măsurau din cap până în picioare foarte insistent. Soarele de primăvară, perfid şi fără putere se stingea uşor într-un apus plin de lehamite. Încă o noapte. Încă câţiva ţărani care s-o pipăie peste tot, dar fără Starkov. Era prea idiot ca să mai calce la “Fetişcane”.
Pe stradă încă se vedeau urmele demonstraţiei. Petarde, plancarde, manifeste aruncate peste tot, chiar un pantof descălţat degrabă trona în mijlocul trotuarului. Poliţia arestase câţiva comunişti, dar ei nu se lăsau. Ǎştia erau ca râia. Nu se putea scăpa de ei.
– Muscă!! Te faci şi tu comunist? Să moară mă-ta de râie! Aşa zice şeful statului, că comuniştii e ca o râie. Hă, he, hea…
– Comunist să-l faci pe fi-tu, bă! Eu sânt liberal ca lacrima, ai înţeles? Să nu văz comunişti că le rup picioarili.
– Hai dă-te dreacu’. Eşti prost bă. Să ştii şi tu…
– Lasă-l bă că-i beat…. Dă-l dreacu’…
Fetele se dezbrăcau în vestiar dar ea nu intra. Nu mai intrase acolo de luni de zile. Că cică a bătut-o pe proastă. Dacă femeia e proastă, e vina mea, zi şi tu?
Luminile din cârciumă se lăsau mai slab spre seară. Fermierul nu mai avea bani de vodcă. Gândul îi zbură la femeile de la teatru. Erau frumoase. Albe, curate, drăguţe ca nişte boboci de raţă scoşi pe lac. Accesul de lirism îl făcu să se încrunte. Atunci o zări. Era caldă. De unde ideea asta? Era caldă? Nici măcar nu o văzuse bine. Era bună de trântit pe jos. Dacă asta era mai corect din punctul lui de vedere, îi rămase totuşi în gând căldura la care tânjea când se uita la ea.
Maria se aşeză la masă şi ceru două pahare. Unul de apă şi unul de gin. Şi o cafea. Nu mai fuma de mult, dar nu o deranja să stea între fumători, se îmbăta cu fumul lor mai degrabă decât să tragă ea în plămâni. O prezenţă ca a ei atrase imediat atenţia unora. Se uitau atent la ea şi o drămuiau cu calm, măsurând fiecare păriticică din corpul acela care nu atingea nici un fel de raţiune. Nici unul dintre ei nu ştia ce anume îl atrage la ea. Practic totul. Maria aruncă o privire scurtă unui soldat, care se miră în prima fază, dar se gândi că poate doar l-a recunoscut de undeva. Dar veni şi a doua privire, de data aceasta mai evidentă. Soldatul o privi la rândul lui cu nişte ochi de cunoscător, iar când se ridică să plece, o privi îndelung pe după umărul iubitei sale, pe care o îmbrăţişa. Maria se concentră asupra cafelei şi începu să soarbă încet de parcă ar fi gustat o delicatesă. Cafeaua ordinară de la “Fetişcane” nu era mai mult decât o zeamă de năut cu ceva cafea însă Maria sorbea din ea aproape cu evlavie mistică simţind gustul jalnic dar dând impresia că e vreo licoare plină de parfum. Soldatul se înfioră privind-o cum soarbe din cafea, şi o dorinţă animalică îi inundă corpul de poftă. Îşi luă iubita de mână, care se uita mirată în stânga şi-n dreapta, curioasă de sursa tulburării lui. Plecară lăsând-o pe ea în urmă. Dâra de parfum a iubitei ăstuia o izbi chiar în clipa în care el o privea. Încă unul care pleacă. Rămânea adeseori prea singură iar voinţa i se atrofia cu fiecare moment. Nu lăsa nici o impresie de slăbiciune dar dâra de parfum era prea mult. La urma urmei cine era asta? O muiere proastă care stătea cu un fraier mort după orice altceva decât după ea. Avea o poftă nebună să dea cu tifla unei muieri din astea slăbicioase, vai de mama ei, cu ifose de doamnă. Mai călcau şi de-astea pe la “Fetişcane”, şi plecau cam tuflite, de multe ori singure. Alteori se întorceau mai târziu cu ajutoare ca să-şi care bărbatul mort de beat acasă. Dar erau proaste, dom’le îţi spun. Fraiere cum n-ai văzut.
În seara aceea nu văzuse pe nimeni cunoscut şi tânjea după o bârfă bună despre femei şi alte matrapazlâcuri din cartier. O văzu pe Emma, se apropie de ea şi o sărută pe obraz. Emma, ca de obicei, agăţată de gâtul unuia, un avocat ratat care pierdea proces după proces, se gudura la pieptul lui. O salută cu un chiuit pe Maria şi se desprinse de tip ca s-o îmbrăţişeze. Nu schimbară prea multe cuvinte, doar cât să se pună la curent cu compania Emmei şi a prietenei ei şi se îndepărtă. Nu vru să facă cunoştinţă cu avocatul, iar când acesta îi întinse mâna o pupă repede pe Emma pe obraz şi se întoarse cu spatele.
Muzica din local îmbia la beţie deşi cei mai mulţi dintre pungaşii care îşi făceau veacul pe acolo erau trosniţi de mult şi plecaseră să ia aer pe faleză. Era prea mult fum ca să-ţi dai seama cine intră şi cine iese dar odată intraţi puteai recunoaşte câteva figuri. Era linişte. De ce îi veni în minte cuvântul ăsta? Pentru că de fapt nu era deloc. Era plin, aglomerat de lume de joasă condiţie şi mai ales nu găsea pe cine voia ea. Starkov era plecat din oraş. Cel puţin aşa ştia. Nu o mai căutase. Nu mai voia să ştie de ea şi probabil că îşi găsise altă vagaboandă, acolo prin vest. Era prea şmecher să nu găsească şi mai ales să nu scoată bani. Cum scosese şi cu ea. O bătea şi el, dar nu cu asprime. Era mai cu bun simţ decât alţii, nu o lovea peste faţă, nu-i învineţea ochii. Iura. Iura Starkov. Îl iubise şi pe ăsta ca o vacă. Femeie mai proastă ca Maria nu există.
Noaptea se prelungea nefiresc, muzica cânta stupid în inerţie iar beţivii nu mai aveau energie să se certe. Emma plecase de mult. Se făcuse vreo două noaptea. Nu mai putea de somn. Îşi luă geanta şi se ridică graţios împingându-şi fesele în afară când ieşi de după scaun. Se îndreptă repede, îşi mângâie părul, îl pieptenă de câteva ori cu unghiile şi se uită în jur. Nimeni zdravăn cu care să plece acasă. Ceru nota, evident prea mare, umflată ca de obicei, căci chelnerii erau obişnuiţi cu serile când Maria avea şi finanţator şi culcuş pentru noapte. Plăti înciudată şi se roti furioasă spre ieşire, când, rece ca gheaţa, simţi o mână pe umăr. Se întoarse rapid pregătindu-se să înjure urât de tot, când, fermierul o numi într-un fel cum nu mai fusese numită până atunci.
-Nevastă! Ce faci fă?? Umbli de nebună. Ǎ?
Stupefiată de întâmplare îşi scutură umărul şi fugi spre ieşire. Fermierul însă nu se lăsă. O urmări de la uşă până în parcare şi se luă după ea. Speriată, Maria începu să fugă cât o ţinură picioarele. Ajunsă la blocul cunoscut sună la poartă şi urlă cât o ţinu gura să i se dea drumul. În clipa următoare, o palmă pespre gură îi astupă orice sunet şi se găsi aproape imediat trântită pe jos. Era caldă.

 

Trecuseră deja opt luni de când zăcea la pat. Nu se mai ridica decât pentru nevoi fiziologice şi ca să mânânce. Îi era greu să se mişte, camera părea foarte mică şi îşi blestema zilele când trebuia să se scoale să deschidă uşa. Mai veneau câţiva oameni la ea. Gardianul de serviciu care îi aducea de mâncare, femeia de la doi care îi dădea sfaturi creştineşti şi o tot înghiontea să accepte vizita unui preot. Nu mai putea de durere. O dureau toate cotloanele corpului iar sarcina evolua cam neaşteptat. Avusese câteva pusee de contracţii prin octombrie şi se îngrozi la gândul că copilul se va naşte cu vreun handicap. De câte ori nu auzise replica asta. “Lasă-l! Eşti nebună? Tu chiar vrei să naşti? O să mori cu el de gât! Ascultă-mă pe mine!” Nu se gândea la cazul în care ar fi murit şi ea. Măcar murea pentru ceva al ei. Nu avusese niciodată aşa ceva. Când descoperi că e gravidă nu se gândi decât la partea în care are grijă. De un copil. Carne din carnea ei cea murdară, plină de urmele desfrâului şi de zgârieturile mojicilor care o târau după ei prin colţuri amărâte şi insalubre. Merita mult mai mult. Cu fizicul ei, şi cu un bărbat puternic ar fi devenit chiar o doamnă. Prea mult totuşi dacă te gândeşti că nu poţi fi o doamnă când ajungi să oftezi după bărbaţii aceia. Bineînţeles că toate doamnele ipocrite o invidiau în ascuns pentru puterea ei de a atrage brutalitatea şi scrâşnirea dinţilor. Poate că nu era prea mult, dar fusese singura ei putere la un moment dat.
Caraliul care îi aducea mâncare făcea un oficiu pentru serviciul social. Nu o cunoscuse în vremea bună şi o trata ca pe o sărăntoacă gravidă pe cale de a se căptuşi cu un plod. Venea, lăsa mâncarea pe o masă şi o punea să semneze. Doar privirea şi rotunjimile coapselor ivite de sub plapumă mai aminteau de femeia frumoasă care rupea cârciumile în două. Nu mai ajungea la sufletul ăstora dar simţea fără îndoială când un bărbat o cercetează. Aici nimic. Ăsta era chiar aerian câteodată, cu chipiul lui hazliu şi aşezat strâmb pe frunte, cu o privire de om îmbătrânit prea devreme şi obosit de îndatoriri mărunte, plictisit şi deznădăjduit că va mai avansa vreodată în meserie.
Seara de miercuri spre joi aducea a noapte bună de tras pe gât o duşcă de ceva, căci serile din câmpie sunt mult prea calde ca să visezi la vieţi îndestulate. O toropeală supremă cuprinse tot oraşul iar madam Eulalia, vecina Mariei, se căznea să scoată din frigider o bucată de carne îngheţată care se înţepenise în congelator. La 22.30 fix începea filmul cu copii doctorului Frankmann şi se grăbea să scoată mai repede mâncarea la dezgheţat. Trebuia să vină la ea nepotă-su. Un zurbagiu fără pereche, hoţ de haine de la părinţi pe care le vindea ca să-şi cumpere skunkuri. Îi aducea ceva făină de la maică-sa pentru prăjituri şi bineînţeles că urma să mănânce şi el. Făcea un scandal imens când nu i se dădea de mâncare, asta fiind salvarea lui, căci la frecvenţa cu care se droga probabil că era dus de mult dacă nu s-ar fi hrănit cu grosolănie de la femeile astea din familie.
Ţipătul care se auzi la ora 21.36 o găsi pregătind carnea pentru prăjit. În câteva clipe se înfăţisă sus la Maria căutând să găsească ceva de oprit sângerarea. Gândul îi zbură la gardianul serviciului social care putea să aducă un doctor. Dădu un telefon cu mâinile tremurânde la centrala socială şi Juravlevitch fu trezit cu precipitare ca să-şi rezolve cazul de care răspundea.
 

Maxim Juravlevitch se grăbea cât putea la locuinţa Mariei însoţit de doctor. Se gândi să aducă ceva spirt însă nu găsi decât lenjeria cumpărată la chetă pentru nou-născuţii din evidenţă. Îl găsise pe medic adormit uitându-se la Spartak cu Anzhi şi nu aveau de unde să ştie că în seara aceea curentul electric, din raţiuni economice, se oprea la ora 22.00. Merseseră o bucată bună pe jos înspre zona de periferie, când se treziră singuri în beznă în mijlocul străzii.
Surprinsă şi speriată, coana Eulalia, căuta s-o liniştească pe Maria care gemea deznădăjduită pe patul ruptăcit, întorcându-se pe o parte, trasă fiind permanent de Eulalia cu faţă în sus. Ce n-ar fi dat Maria pentru o ţigară, acum în clipa asta. Sau o vodcă tare să horcăie de usturime la gură şi să uite de durere. Rămasă în întuneric, cu o femeie care năştea pe capul ei, coana Eulalia nu ştia ce să facă mai înainte ca s-o împace pe Maria care gemea sfâşietor. Nu mai asistase la nici o naştere şi aştepta înfrigurată să sosească medicul.
Juravlevitch şi doctorul nu erau departe, Dziwisza, nepotul coanei Eulalia urmându-i cu atenţie prin hârtoape până la colţul străzii. Se uitară în sus sperând să vadă măcar ceva fiindcă nu ştiau exact pe unde s-o apuce. Eulalia aprinsese deja un ziar la geam şi urla cât o ţinea gura după doctor. La un moment dat, Dziwisza păru că aude vocea bunicii şi spuse, ca pentru el, atins de o inexplicabilă sensibilitate: “Săraca mamaie Eulalia…”. Convinşi că şi ei auziseră acelaşi sunet, Juravlevitch şi doctorul se repeziră după năucul de Dziwisza abţinându-se să nu scuipe cu scârbă la miasma pe care o împrăştia narcomanul. Urcară cu grabă pănă la trei şi reuşiră cu greu să-l convingă pe Dziwisza că au treabă la casa Mariei unde dorea şi el să intre ca să-i dea bunică-si făina.
 

Câmpuri pline de maşini, fără oameni care să le conducă. Întinderi de case fără oameni care să le locuiască. Familii de oameni singuri, în case pline de alţi oameni. Hoarde de copii loviţi, fără mamă, fără fraţi. Cine să se mai roage la o fecioară nebună şi uitată?
 

Maria îşi ţinea pruncul în braţe, protejându-l cu delicateţe, atingându-l uşor cu buzele pe frunte şi ţinându-i mâna mică în palma ei. Eulalia încălzea trupul copilului cu răsuflarea ei întretăiată, cu spasme temporare cauzate de tensiunea intermitentă de care suferea. O rază de la soarele abia răsărit se prelingea peste faţa copilului dându-i o aură de sfinţenie mică şi neînsemnată. Un copil atât de mic nu mai văzuseră nici unul dintre ei, Dziwisza, medicul şi cu Juravlevitch depunând fiecare pe masă ce avea la el şi chinuindu-se să o consoleze pe Maria. Nu avea să moară. Nici ea nici copilul. Putere şi înţelepciune ca la Maria nu se mai văzuse. Eşti o femeie puternică. Se poate aşa ceva? N-ai cum să disperi la gânduri nefericite mai ales când ai alături un om de bază ca Eulalia. Un bocănit sinistru se auzi în tavan căci bărbatul care îşi bătea nevasta făcea un zgomot infernal. Zbierete şi scrâşnituri însoţeau naşterea unui pământean ca oricare altul. Daruri multe nu erau, nimeni nu se gândi la un nume pentru un copil, nici măcar Maria. Se va gândi mai apoi când va fi să-l boteze, dacă îl va boteza. Sfârşită de efort, Maria se întinse pe patul ruptăcit şi vechi şi căzu într-un somn adânc plin de coşmaruri pe care le mai avusese. Raza se stinse, cântecul de înger al soţilor bătăuşi ajunse la ei ca un ecou îndepărtat al luptei lui Iacob, iar Dziwisza… Se mulţumea să contemple faţa Mariei, de parcă ar fi întrezărit pasiunea trecută care făcea bărbaţii să înnebunească şi femeile să turbeze de furie. Făina nu mai era pe masă, o luase mamaia Eulalia pentru plăcinte, iar doctorul şi gardianul plecaseră acasă de mult. De mult de tot, Dziwisza parcă citise ceva ce semăna cu seara precedentă. O carte mare şi groasă cu litere mici. Nu mai ştia cum se cheamă.

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *