libris.ro

Kaïros Balkan

[thriller menipeic – fragment]

de Igor Ursenco

 

Identitate revelată!

 

Dacă tot mi se oferă unica posibilitatea de a opta pentru o figură încarnată, măcar să apelez nu la un specimen obişnuit de arahnidă înmulţit excesiv în revistele ştiinţifice trendy sau la unul consumat de uzanţa stilistică a grafomanilor. Am în vedere imaginea unui păianjen bine intenţionat estetic dar şi aporetic, generată de evoluţia abruptă din textul „Archeus”-ul eminescian, care a ctitorit la umbra sa generoasă literatura spaţiului arhetipal românesc: „Mîna lui îmi părea un păiangan mare, care juca tremblante”. Cum să nu îţi vină gîndul că toate formele ideale au aceeaşi configurare neschimbată, Nouă Ierarhii Celeste Concentrice care se regăsesc în fenomenele importante ale Universului?
 

Dar nici măcar această excepţionalitate culturală nu îmi permite să mă simt confortabil în pielea temporară de insectă, pentru că intru sub incidenţa unei categorii social-juridice care e chiar piatră de poticnire chiar şi pentru infailibilul „Cod Civil al Republicii Moldova”. Reproduc mai jos ce stipulează actul oficial:
 

Art.30.Domiciliul şi reşedinţa:
(9) „Persoana a cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale”.
 
 

Mă îndoiesc că portavocea divinităţii, care a fost biblicul strămoş Moise, ar putea replica cu „străin sunt eu în ţară străină” („Exodul” 2:22) la această nebunie juridico-ontologică basarabeană! Însăşi calitatea sa de „gherşom”, adică „rezident, locuitor temporar” păleşte la o asemenea solicitare de a locui la o adresă stabilă, fie şi cu acordul de la Primăria capitalei basarabene!
 

Oricum s-ar împotrivi falsele reprezentări mentale ale Cititorului, aşa cum nu sînt o entitate fizică şi juridică propriu-zisă, conform stipulărilor din „Codul Civil al Republicii Moldova” pot intra sub incidenţa unei infracţiuni majore fără precedent. Pînă şi un biet de procuror aflat la începutul carierei sale m-ar declara mai ilegal ca Moise pe teritoriul propriei ţări!
 
 

Eikos

 

Aşadar, stau în preajma lui Alistar.
 

Mai exact în livingul lui dintr-un mic apartament situat în Centrul istoric al Chişinăului, pe care îl întreţine cu chiria care îi mai rămîne după plata celor mai încărcate facturi şi impozite din întreaga lume. Acum încep să-i respect decizia de a nu-şi fi căutat pe cineva cu care să întemeieze o familie, chiar dacă femeile roiesc în jurul lui ca la intrarea în ştibină.
 

„Toate la timpul lor, Alistar, vor veni şi ale tale”, îl îmbărbătez pe cel din faţa mea fără ca el să mă audă. De fapt ştiu că singur am nevoie să-mi fac curaj, mai ales că sunt conştient despre faptul că „nu e Goethe cel care îl crează pe Faust, ci Faust îl crează pe Goethe” (C. G. Jung),

 

În măsura în care îmi permite „statutul” de entitate cît de cît reală, nu ştiu totuşi cu ce să-mi încep dezvăluirea „identităţii” pentru a nu-mi speria şi ultimul „peştişor-de-aur” de care depinde soarta planului meu personal, dar şi a evoluţiei umanităţii. Îl „examinez” (sau mai curînd „mă uit”, dacă e să mă exprim mai exact în termeni fiziologici tereştri!) pe tînărul autor care tocmai şi-a finalizat volumul de debut, întitulat fără nicio şansă ca măcar criticii să înţeleagă ce naiba însemană „Palinodii şi mănăstiri gravide”. Vor mai trece vreo cinci ani pînă cînd îşi va vedea publica prima ediţie şi încă triplu pînă la reeditare volumului sub numele de „Logos”, tatăl meu: mama mea „Imago”. Fie vorba între noi, primul său cititor se află în burta unei mame disperate că poate oricînd scăpa de sarcina terestră în favoarea alteia intangibile. Dar Alistar nu bănuieşte nimic din toate acestea, iar acum îşi cîntăreşte manuscrisul în palmele sale uşor transpirate, de parcă şi-ar verifica la sînge trăirile distilate de fiecare pagină grea de ideile pe care le-a diseminat în spaţiul lor inert.
 

Aproape că-mi vine să-i plîng de milă. Editorială, evident. Să nu ştie el că soarta a fost dintotdeauna nedreaptă cu autorii necomerciali! Nu ştiu la ce se gîndea Alighieri atunci cînd miza pe nu ştiu ce „comedie divină” cu acces la publicul larg. Sau, unde s-a văzut ca un Joyce să-şi găsească „cititorul ideal” ?!? Probabil că în acel moment primul dintre ei era sub influienţa aburului teluric emanat de vreo slujnică veneţiană, iar cel de-al doilea capitulase în faţa aburului dens al unui „Guiness” dublinez, strecurat prevăzător înainte de consumarea evenimentului în frigiderul fabricat de nesuferiţii de englezi.
 

În schimb ştiu precis că omul din faţa mea nu are habar că ziua începe doar la apusul soarelui, pentru a continuă spre răsăritul zilei următoare. Nu mai încerc nici să mă dumiresc dacă acest Alistar realizează energia magnifică a cifrei 9 sau importanţa trans-temporală a lunii calendaristice pe care chinezii o investesc drept început al fiecărui an solar sau pe care vechii latini au dedicat-o, cu bună ştiinţă, lui Februus – Zeul împărăţiei subterane. Astrologul Abu Ma’şar (Afganistan, 787-886) a calculat că o serie de planete importante s-au aliniat la gradul zero în semnul zodiacal Piscis: începutul diluviului biblic e datat exact la miezul nopţii, spre 18 februarie anul 3101 A. Chr. Anume într-un februarie celest şi-au început erele de guvernare două personaje extraterestre: regele indian Kaliyuga (18 februarie 3102 a. Chr.) şi autocratul babilonean Nabonassar (26 februarie 747 a. Chr.).
 

Şi tot un februarie apropiat va coincide, într-o bună zi pe care o aştep cu înfrigurare, cu abolirea teleologiei de orice esenţă sau valabilitate determinată. Acesta nu va fi „sfîrşitul istoriei” lui Francis Fukuyama, ci doar al „erei raţiunii”: cărţile de ştiinţă oficială, de istorie oficioasă şi Curricula scolară abuzate exclusiv de autorii mimetici pe care încă Platon propunea să fie alungaţi din Cetate.
 

Deocamdată junele acesta cu aspiraţii de autor transfrontalier ar trebui să-şi provoace propriile limite corporale, şi nu cunosc altceva mai potrivit decît să-l invoc pe Walt Whitman care compara sufletul uman cu „un păianjen silentios care îşi lansează filamentele în spaţiul vast (…) pînă cînd firul diafan va reuşi să prinde ceva, O suflete al meu!”.
 
 

Break-even point eventiv

 

Dar ce mă fac dacă Alistar îşi aruncă în faţă antipatiile pe care le-a acumulat faţă de păianjeni în general şi autorii textualişti în particular?
 

Aceasta e întrebarea mea hamletiană şi, în secunda de faţă, ştiu că am şanse să nu mă repudieze doar dacă îi ating struna vulnerabilă, volumul în manuscris „Palinodii şi mănăstiri gravide”. Îi parcursem fragmente încă din faza înd începuse să circule în regim „samizdat”, fiind la curent că editura importantă din Chişinău căreia îi predase textele spre publicare le-a refuzat, invocînd nu ştiu ce „ideatică tendenţioasă” şi limbajul „pe alocuri licenţios”.
 

În realitate ştiu că a fost vorba de insinuările cenzurii politice: redactorul de carte îi sugera, ca o condiţie indispensabilă de a fi publicat, să elimine textele care îi psihanalizau nevoalat pe primii doi Preşedinţi post-sovietici ai Republicii Moldova, Snegur şi Lucinschi, ba chiar care anticipau un trend al mentalităţii ce avea să prindă în menghină întreaga politichie a Republicii balkanice cînd aceastsa şi-a recăpătat Independenţa – faţă de cine, cetăţenii ei nu vor afla niciodată!

 

Primul impuls mă tentează să pariez pe analiza unui text reprezentativ pentru Alistar ca autor –să zicem scurtul său poem „O lecturare a lui Ion Creangă, neprevăzută de Curricumul Şcolar”. Aşa aşputea spera că îl pot sensibiliza să îmi riposteze, măcar din spirit de solidarizare faţă de eikosultrans-uman la care face trimiteri repetate în cartea care riscă să-l epuizeze completamente.
 

Eikos – termenul la care apelau vechii greci pentru a indica limitele eticului şi a experienţei umane. Şi aici trebui să le dau dreptate nelimitată elenilor: realitatea empirică (realia) nu ajunge niciodată să reflecte realităţile superioare (realiora) din simplul motiv că persoanele evoluate îşi trasează nestingherit propriul teritoriu ontologic, trăindu-şi egoficţiunile mai palpabil decît biografia oficială din Curriculum Vitae: valabilă la prezentarea buletinelor de identitate neexpirate. Ceea ce putea fi un exerciţiu obişnuit de ştrengărie măruntă („la furat de cireşe”, cazul personajului invocat de către Ion Creangă) în textul eroului meu neofitul îrşeşte prin a-şi depăşi propria teleologie. Ei uite că „diacronia temporală”, perfect iluzorie a raţiunii umane, e decît o „sincronie spaţială” în „sinestezia” imagistică reversibilă akåşică: „Ci, peste jind şi peste moarte, // sta // cocoţată – // copilăria, în cireşul mătuşii Mărioara: // cu deş’te ude, copilăria mea cerca // dacă stelele-s coapte…”.

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

  2. Pingback: (Oliviu Craznic) Semnal: EgoPHobia nr. 32 « Oliviu Craznic's gothic novel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *