Vino şi vezi [Trei cavaleri ai apocalipsei în lectura celui de-al patrulea]

de Ştefan Bolea

click here for the English version

 

 

Editura Herg Benet deschide un capitol in incitant în literatura română post–post–decembristă (atât de post –, încât poate n-ar trebui să mai numim 1989 anul zero al istoriei noastre, ci 2010!). Cu apariţii avangardiste şi nonconformiste în poezie şi virtuale romane cult, editura, care a împlinit deja un an, ar putea avea un viitor strălucit, prin exhibarea şi aducerea la suprafaţă a Untergrund-ului mioritic, care murmură ca un vulcan sub betoane. Auziţi huruitul? Ne cheamă pământul…
 

 

1. „Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el …”
 

Primul cavaler: Cristina Morgothya Nemerovschi – Sânge satanic (observaţie pentru feministe: cavalerii erau multigender!).
 

„Mă consolează adesea în nopţi gri şi fără sfârşit gândul că lumea asta e atât de împuţită, diformă şi imbecilă încât, oricât de adânc m-aş afunda în mizerie, oricât aş slăbi strânsoarea şi aş ceda iubitei mele, vrăjitoarea neagră care îmi smulge carnea, îmi sângerează organele şi îmi ucide încet, perfid şi cu precizie neuronii, voi fi oricum, întotdeauna când îmi voi privi reflexia în apă sau oglindă, cea mai minunată fiinţă care a existat vreodată pe pământ.” Ce intro! „Vanity – my favorite sin!” (statement înţeles ca un apel la transformarea viciilor în virtuţi). Cât orgoliu! Dar se putea exprima această idee altcumva? Categoric nu! Dacă privim din perspectiva vulturului, totul este nimicnicie ecleziastică, totul este mizerie – pe când atunci când mutăm camera de filmat în suflet, microcosmosul nostru este, după cum sugerează şi Culianu, infinit mai vast decât macrocosmosul. „În mine însumi sunt un rege.” Avem tot ce ne trebuie în noi înşine şi este greu (dacă nu imposibil!) să ataci solipsismul. Oscilând deci între micromanie şi megalopsihie, vedem cu un ochi mizeria şi nimicnicia, cu celălalt faptul că suntem compleţi, irepetabili şi mai-mult-decât-perfecţi („Quit being perfect! Let’s evolve!”). Sânge satanic este un roman de dragoste, înainte de a fi un proiect de distrugere a societăţii noastre. O dragoste, care trece prin ură, pentru exploda ca spiritul lui Nietzsche la Torino.
 

2.  „Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în mâna lui.”
 

Al doilea cavaler: Răzvan T. Coloja – Recolta roşie (a blast from Oradea!).
 

Umbra lui Palahniuk pluteşte asupra noastră ca un zmeu lansat din iad. Palahniuk ne-a dat forţă de expresie, la fel cum Tyler vorbeşte cu gura noastră. (Şi aici aş vrea să-l salut pe tânărul poet basarabean Ion Buzu, ştiu el şi cititorii lui de ce.) Cine nu s-a bătut după vizionarea Fight Club-ului este un scapete! Dacă te plimbi prin zona rurală românească, mai ales prin Maramureşul istoric, cu cartea lui Coloja în buzunar, nu uita să iei cu tine benzină şi chibrituri… „Cândva, după ce al Treilea Război Mondial se va fi sfârşit iar supravieţuitorii se vor fi târât afară dintre ruine, foamea şi bolile îi vor ţine îndeajuns de ocupaţi încât orice formă a religiei îşi va fi pierdut sensul. Încă două generaţii şi copiii copiilor lor vor lua cu asalt ceea ce va mai fi rămas din biserici, înfiinţând bordeluri şi sedii paramilitare în amvoane. Cutia milei va deveni locul în care cei mai înalţi în rang îşi vor ţine muniţia, iar robele cu modele com­plicate vor fi folosite drept pansament pentru cei căzuţi în luptă.” Dintr-o perspectivă distopică, ne putem întreba cum va arăta omul post-religios? Cum se prezintă o societate de vânători şi culegători la sfârşitul unei istorii şi ale unei civilizaţii, care şi-au pierdut sensul? Occidentul e mort, trăiască premodernitatea orientală. Pe acordurile unui Mozart cântat la cobză într-o gamă orientală, Şeherezada robotică va vorbi în limbi şi ne va da tuturor quest-uri mai memorabile ca cele ale Oracolului din Delphi, învăţându-ne cum să supravieţuim într-un deşert care se întinde de pe Acropole la Londra şi de la mausoleul Sphinx-ului la World Trade Center.

 

3. „Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul; şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.”
 

Al treilea cavaler: Lucian Mareş – Jurnalul răului (adevăratul Conan al literaturii române).
 

Dacă cineva ar putea chiar provoca o revoltă socială (sau chiar metafizică), ca acelea din Londra sau Atena (după care suspină nesatisfăcută o parte din elita contraculturală românească), o Noapte a Sfântului Bartolemeu (spirituală sau nu, ca la Cioran), acela e Mareş. Îţi vine să ieşi să spargi geamuri sau să împingi cu 100 la piept, după romanul lui. Ce e interesant, nu numai la Mareş, ci la toţi cavalerii în general, este modul cum se joacă cu religia. Nu sunt atei, ci antiteişti. Dacă Nietzsche este considerat unul din cele mai profunde spirite religioase din istorie, atunci spiritualismul acestor autori (chiar exprimat à rebours) îi face profunzi şi complecşi: ei sunt adevăraţii iniţiaţi, nu cei care cred din convenienţă, care aprobă fără a înţelege sau sunt obedienţi din frică de pedeapsă. Iar cei care au mentalitate de oaie vor striga „vine lupul!”, fără a înţelege că prozatorii critică o formă degradată a religiei, neexcluzând autentica devoţiune şi o credinţă superioară, care se hrăneşte din aparenta necredinţă. „Când ucizi instantaneu, pierzi tot farmecul. Crima rapidă este doar eficientă. În ea nu este investită nici un fel de pasiune, nici un fel de trăire sub­limă. Strangulatul, înecul, trasul în ţeapă, tortura lentă, jupu­irea, mutilarea sunt moduri sublime de a ucide, care reuşesc să păstreze frumuseţea, farmecul şi semnificaţia simbolică a morţii. Toate modurile în care ucizi lent au o valenţă contem­plativă, iar contemplarea aduce iluminarea. Uciderea lentă e asemeni unei rugăciuni.”
 

4. „Şi am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele şapte peceţi, şi am auzit pe una din cele patru fiinţe zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască.”
 

Al patrulea cavaler: Ştefan Bolea – Gothic.
 

Voi fi scurt, pentru că nu vreau să mă „lustruiesc”. Am descoperit că poeziile, dacă nu sunt chiar adevărate, creează în timp valoare de adevăr. Îmi trăiesc deseori versurile, uneori ca o victorie, alteori ca o penitenţă. Plimbându-mă ieri prin oraş, mi-am dat seama că prima poezie din Gothic exprimă un adevăr personal de netăgăduit:
 
„pe lângă groapa mea

trec cupluri de îndrăgostiţi

turişti cu biciclete, bătrâni care-şi plimbă căţeii

iar vara abia mijită îmi aduce miros de fân proaspăt

 

deşi sunt îngropat de viu.”

 

Sometimes death is truer than life (although life may be more frightening). Sometimes we must descend into hell to find awakening. 
 

Cărţile celor trei cavaleri pot fi comandate aici. Puneţi-le pe acelaşi raft, chiar lângă Biblie!

8 Comments

  1. Pingback: Trei cavaleri ai Apocalipsei în lectura celui de-al patrulea – de Ștefan Bolea | Morgothya

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

  3. Pingback: www.egophobia.ro Come and See [Three Apocalipse Knights in the Reading of the Fourth]

  4. Pingback: a apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!)

  5. Pingback: A apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) | Morgothya

  6. Pingback: A apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) « Noaptea Instinctelor

  7. Pingback: (Oliviu Craznic) Semnal: EgoPHobia nr. 32 « Oliviu Craznic's gothic novel

  8. Pingback: “Trei cavaleri ai Apocalipsei în lectura celui de-al patrulea” (Ștefan Bolea, în revista EgoPHobia) | Cristina Nemerovschi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *