libris.ro

Crepitudine

[Estetică vs Fiziologie]
din volumul EgoBesTiaR [Herg Benet Publishers, 2011]

de Igor Ursenco

 

1.Apoptoză & extaz
 

Termenul din titlu („crepitudine“) nu este deocamdată atestat în dicționarele explicative ale limbii, rămânând, în forma sa intențională, să desemneze „starea finală (specifică) a corpului aflat la frontiera morții fizice“. Am făcut uzanță de starea de crepitudine indusă estetic pentru prima dată – în unul dintre volumele mele lirice – pe post de hapax legomenom, format prin contaminare lexicală de la două „rădăcini“ semantice: „crepitație“ (zgomot produs de aer prin pătrunderea în plămânii afestați, prin lovirea extremităților unui os fracturat) + „crep“ (bucată de țesătură subțire și încrețită, purtată sub formă de doliu) + terminația specifică de la vocabula „solitudine“. Departe de mine ideea de a fi cochetat cu o certă atitudine de morbiditate (auto)indusă. Scăpat „din copilăria / unui trafic intens / cu spaime naive și canonice“ am încercat să îmi „populez locul evadării“ (la fel de repugnabile în continuare, recunosc), dar numai cu prețul acceptabil de a rămâne „neconturat“ („boustroφedon“).
Nu mi-a fost greu să identific și un nume pe potrivă cărții mele („apoptosium“), mi-a fost la îndemână termenul științific „apoptoză – declanșarea programului genetic de moarte controlată, pentru a păstra homeostazia celulară a unui organism; program de sinucidere celulară, prin activarea genelor letale sau represia celor antiletale“. Trebuie să recunosc că mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, mi-a fost să rezonez cu adevărata stare de crepitudine fiziogică, pe care nu știi „când anume“ și „în ce condiții“ o poți înfrunta încă în perioada antumă, ca un elegantiae arbiter în stilul recognoscibil al lui Petroniu. Chiar dacă într-un volum anterior („«Logos», tatăl meu : mama mea «Imago»“) descopeream cu tulburare că sunt „condamnat deja să port dintotdeauna, / în trupul // meu trecător, funcţiile // estetice şi // valoarea structuratoare // a cezurii“ („CV Prosodic“), deocamdată realizez în numele tuturor artiștilor că „(nu) (știi) (încă) (poemul) (care) / (te va supraviețui) („omnes vulnerant, ultima necat“) dintr-un motiv prea simplu ca să fie conștientizat pe orizontală: (toți te rănesc) / (numai versul tău) (nemimat) / (pe masca mortuară a lui Aius) (te va ucide) (cu sânge) / (la fel de rece) (cum e aporia) / (scrijelită) (pe fonta regnurilor) (de pândă) / (în) (orologiul) (eclipsat) (de agonie)“.
Pe de altă parte, intenția mea nu a fost nici să domesticesc (Bestia extraterestră abominabilă sau Baba-cu-Coasa, după caz, pentru imaginarul cultural consacrat!), într-un presupus proces de contumacie fizică alienatoare nu și unul spiritual, sper! Așa cum „dintotdeauna artiștii / se deconspiră trautónici / în creierul / autofag al lui Dumnezeu“ („regim cu vize de ieșire obligatorie“), mi-aș fi dorit acel inefabil „punct / de sprijin pe care să nu-l fi atins / cu inima îngândurată / nimeni / până la credința mea“ („popândarul-de-Săpânța“). Cu alte cuvinte, „putea / să-mi fie prieten Cuvântul / dar răspundem la nume şi sorţi diferite, / întotdeauna ajungem / prin linia despărțitoare / a samsarei la unica / amantă / ce-o împărțim / frățește / ea ne vizitează / la diferite capete / ale morții“ („fortuna labilis“).
Dar atunci s-a întâmplat ceva inexplicabil, un soi de experință inefabilă gen „nu e Goethe cel care îl creează pe Fericirea Faust, ci Faust îl creează pe Goethe“ (C. G. Jung), odată ajuns în poziția Logodnicului care savurează îndelung întâlnirea predestinată a Sortitei, pentru că altfel nu aș putea explica rațional cum mi-a reușit acest portret de celebrare erotică (aproape) jubilantă: „vine la mine / Lucrezia Borgia doar / de nodurile nervilor ei încinși / se dezbracă: în patul meu karmic o perioadă rămâne dezgolită / în giulgi transparent / îmi acoperă ochii / obosiți / de atâta albastru debordant / ea vine / cu falangele pitite gingaș / în palmele ei / de gheață / tot mai palide“.
 

2. „Omul-care-aduce-ploaia“
și Jupiter „Eliberatorul“

 

Acum, după ce puteam spera din tot sufletul că am clarificat, odată pentru totdeauna, faptul că „literatura pură nu e decât non-literatură sau moartea însăși“ (Jacques Derrida), nu îmi rămâne decât să insist asupra unor „pete albe“ din istoria umanității, din care ultima nu a ieșit cu totul „curată“ încă.
Antropologul scoțian James Frazer invocă cazul tulburător al „Generatorului-de-ploaie“ care – pentru triburile pastorale și agricole Dinka din valea Nilului Alb – are o atribuție care este una mai mult decât magică. Personaj absolut insustituibil și creditat cu forțe divine, „Omul-care-aduce-ploaia“ are un handicap pe care puțini potențați ai vremii noastre l-ar tolera. „În pofida, sau mai curând în virtutea, onorii excepționale cu care este tratat“, niciunuia dintre dinasticii „generatori-de-ploaie“ nu îi este permisă moartea naturală (cauzată de boală sau vârsta înaintată). Pentru că – în inocența lor magică – indigenii Dinka cred că, „dacă un astfel de eveniment nedorit s-ar întâmpla, tribul ar suferi de boli şi foamete, iar turmele și pământul nu ar mai da roade“. Aşa că, atunci cînd „generatorul ploii“ simte că îmbătrânește ori nu poate învinge infirmitatea, el anunță membrii tribului că e gata să moară. Cel care, până de curând, „le-a adus ploaia“, acum stă lungit pe fundul mormântului săpat de prieteni şi rude, vorbindu-le periodic cu dragoste, fără a uita să le amintească de trecutul istoric al tribului şi instruindu-i cum să acţioneze în viitor. La semnalul stabilit de „omul-care-aduce-ploaia“ – și care poate fi interpretat, după părerea mea pur subiectivă, ca o preocupare onestă de a nu-i împovăra prea mult nici cu discursurile premortuare – aceștia aruncă alternativ pământul reavăn peste el, până când se conving că e suficient de sufocat pentru a mai genera fenomene fizice. Îmi amintesc că, în adolescențele mele sovietice, o impresie similară mi-o lăsa pelicula niponă „Narayama Bushi-Ko“, adaptată după romanul lui Shichiro Fukazawa.
Cazuistica crepitudinii nu e sub nicio formă limitată, dacă e să privim din unghiul de vedere al mentalității „culturalizate“. De aceeași manieră neortodoxă au acționat inumanele ritualuri mortuare pre-creștine (soțiile îngropate de vii, cu sufletul la gură, în mormintele fastuoase ale dinastiilor suveranilor chinezi și ale faraonilor egipteni) sau „Dakshayani“ (văduvele indiene arse, cu inima pierdută în creier, în rugul funerar al fostului soțul originar dintr-o castă ierarhică).
Nu voi spune nimic nou dacă voi aminti că – în numele creștinismului – au fost binecuvântate o serie de crime aprobate pe verticală! Înainte de a fi ars pe rug împreună cu propriile manuscrise, gânditorul ceh Jan Hus reușea să încropească o scrisoare de rămas bun adresată cercului retrâns de prieteni, în realitate un Memento posterității artistice: „Mă bucură faptul că totuși (Inchiziția) a trebuit să parcurgă cărțile mele și că, în speranța că vor găsi ceva necurat, le-au citit mai sârguincios ca și Sfânta Scriptură“. Pentru a rămâne mai aproape de Europa, voi invoca altă victimă a obscurantismului cras al umanității, Giordano Bruno, ale cărui opere au fost interzise și puse literalmente la zid înainte de a fi pus și el pe rug (Index librorum prohibitorum).
Nu puteam încheia conturile mele cu termenul deloc agreabil în ciuda sonorității sale poetice – cum este cel de „crepitudine“ – fără să apelez la antologica sfidare a morții relatată de Cornelius Tacitus. Istoriograful antic ne spune că, pentru a evita pedeapsa capitală publică, Lucius Annaeus Seneca s-a sinucis la ordinele date de împăratul Nero. În ciuda împotrivirilor manifestate de către stoicul latin, soţia sa Paulina şi-a exprimat dorinţa de a muri împreună cu el, inițial cerând să fie străpunsă cu o sabie. La această Seneca ar fi răspuns: „Eu ți-am dezvăluit toate consolările pe care ți le poate oferi viața, dar tu preferi să mori. Nu mă voi opune. Să murim ambii cu acelaşi curaj, dar numai tu cu o faimă care să o depășească pe a mea!“.
Acum urmează fragmentul prin care Moartea impotentă reușește nesperata performanță de a se ridica la rang de Artă: „Cei doi soți și-au tăiat venele. Din cauza bătrâneții înaintate sângele îi curgea foarte lent și, pentru a-i accelera circulația, Seneca și-a deschis și venele de la picioare. Așa cum moartea nu avansa, Seneca a cerut să i se dea otravă, dar în zadar: corpul său era prea răcit şi otrava nu își putea face efectul. Atunci el a intrat în cada fierbinte şi, stropindu-i cu apă pe sclavii din jurul său, a spus: „Aceasta e o libaţie în onoarea lui Jupiter Eliberatorul“!
Și atunci cărei Deități i se supune „Omul-care-aduce-ploaia“?

libris.ro

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

  2. Pingback: A apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) « Noaptea Instinctelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *