libris.ro

Pubisul Bermudian

[Cu privire la originile plauzibile ale Esteticii]
din volumul EgoBesTiaR [Herg Benet Publishers, 2011]

de Igor Ursenco

 

Așa cum se știe, Triunghiul Bermudelor, cunoscut și sub numele de „Triunghiul Diavolului“, ocupă zona triunghiulară localizată între Insulele Bermude, Porto Rico și Fort Lauderdale. Faptul că în această regiune se raportează fenomene paranormale, în care legile fizicii și ale rațiunii sunt violate, e pus exclusiv pe seama enigmelor nedezlegate (încă) ale kosmosului. Dar în ciuda avansurilor științei, creierul uman nu a beneficiat de un salt decisiv de la matca așa-zisei „gândiri spermatice“!
În faimosul roman „Leben der schwedischen Gräfin von G…“ redactat la mijlocul secolului XVIII, adică în plin iluminism european, Christian Fürchtegott Gellert reproducea istoria unei Contese suedeze care a cunoscut mai multe reeditări pe durata vieții autorului, începând cu anul 1747. Astfel, rămasă orfană și educată de o rudă îndepărtată, Contesa de Guildenstern se căsătoreşte la 16 ani cu un nobil suedez, lângă care trăieşte fericită până la începutul războiului polonez, când Contele G. este declarat ucis. Pentru a scăpa de atenţia unui prinţ suedez, Contesa de Guildenstern fuge în Olanda cu personajul R. care e – se putea altfel? – chiar prietenul contelui, pe care îl urmează nestingherită la altar.
Ca istoria să fie cât mai lacrimogenă, Contele G. reapare – viu și sănătos, în scenă – motiv pentru care personajul R. renunță imediat la proaspăta soție. Dar, culmea neobrăzării, cei trei continuă să trăiască în prietenie şi armonie indecentă până când, inevitabil, trebuia să cedeze cineva! Adevărul e că, din rațiuni necunoscute cititorului, Gellert nu insistă prea mult pe cauză, de data aceasta Contele G. moare pe bune și o recăsătorire cu R. ar putea fi de aşteptat, pe bună dreptate, dar numai cititorul e în măsură să aprecieze de unul singur finalul. Cert e că istoria exemplifică proverbul rus „Muj y jenà, odna Satanà!“ („Soțul și soția sunt diavolul întruchipat!“) și că, în pofida evoluției pe orizontală, mintea umană a rămas proiectată în aceleași coordonate triunghiulare pubisiene: confirmată și de faptul că o ediție din „Leben der schwedischen Gräfin von G…“ a revăzut lumina tiparului nu mai târziu decât (sic!) în anul 1968.
Nu este exclus faptul să apară, nu peste multă vreme, sinteze tulburătoare pentru mințile post-moderne cu următorul sinopsis: preocupați să înlăture dogmele barocului, iluminiștii – chiar și iluminați fiind – nu au ajuns să fie suficienț de maturizați încât să realizeze că numărul femeilor l-a întrecut dintotdeauna pe cel al bărbaților.
Dar nici romanticii nu au făcut prea mari progrese, așa cum e cazul relației lui Mihai Eminescu cu Veronica Câmpeanu, căsătorită cu fostul rector al Universității din Iași Ștefan Micle. Antologica relație a celor doi poeți români a durat atâta timp cât triunghiul amoros a funcționat infailibil ca un pod suspendat. „Iubind în taină“, „Eu număr, ah!, plângând“, „În liră-mi geme și suspin-un cânt“, „Ce șoptești atât de tainic“, „Zadarnic șterge vremea“, „Venin și farmec“ sau „Gelozie“ sunt tot atâtea pre/texte în care istoricienii literari identifică (aproape) clinicul „zbucium din sufletul poetului nepereche“. Rămasă văduvă la un moment dat, Veronica Micle se hotărăște să reia legătura cu poetul Eminescu. Până la urmă, cei doi nu au fost capabili să-și întemeieze o familie, ratând momentul propice al kaïrosului matrimonial.
Un alt exemplu celebru de ménage à trois de data asta are în vizor pe viitorii reprezentanți ai modernismului George Bizet și Marcel Proust. Pe când anonimii deocamdată colegi de clasă puneau în scenă „La Juive“, piesa compozitorului Fromental Halévy, rolul lui Rachel i-a revenit unei oarecare Geneviève, verișoara nurlie a lui Bizet. Propunerea nefastă a lui Proust de a o face pe Geneviève să-și scoată hainele pe scenă a fost un motiv suficient ca să-i despartă pentru totdeauna pe viitorii compozitor și scriitor francezi ca individualități, dar nu și ca angrenaje perpetue ale Esteticii, pe care părintele psihodramei Jacob Levy Moreno o punea la fundamentul “axiodramatismului“ etico-artistic!
 

P. S. Conform sugestiilor generate de studiile în cadrul „Analizei dramatice triangulare“, sunt necesare doar trei roluri capitale – Persecutorul, Salvatorul și Victima – pentru a da curs unui produs amoros & estetic genuin, cu priză sigură la consumatorul învederat al acestora. Într-un cuvânt, „O, ce minte nobilă aici e cucerită! / Ochiul, vocea și sabia: de curtier, cărturar și soldat, / Speranţa şi floarea regatului din Danemarca, / Oglinda supremă a modei și tiparul formei perfecte!“ (Shakespeare, „Hamlet“, monologul Ofeliei, actul 3, scena 1).

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *