libris.ro

Bună dimineaţa iubitule

de Carmen Firan [USA]
for the English version click here

 

Ninsoarea se oprise de mult şi oraşul era luat acum în primire de vântul tăios şi iute suflând zăpada ca pe un strat de piper alb care îţi biciuia faţa şi îţi inflama nările. Era una din multele seri în care zăcea singură cu un pahar de vin şi Mozart în surdină, extenuată de muncă, cu pisoiul dormitând pe canapea lângă ea. Se întuneca devreme, frigul nordic înghiţea şi toamna şi primăvara, soarele sleit se împrăştia ca un gălbenuş stricat pe cerul cenuşiu.
Fusese o fiinţă solară, îndrăgostită de mare. În tinereţe petrecea câte o lună la Vama Veche şi aproape în fiecare dimineaţă se trezea să prindă răsăritul soarelui pe plajă. Locuia mereu la aceeaşi gazdă, o tătăroaică bătrână care o răsfăţa la prânz cu plăcintă cu brânză şi iaurt iar seara îi prăjea cantităţi uriaşe de guvizi pe care ea îi rodea ca pe seminţe citind la lumina unui bec care atârna strâmb în chioşcul din grădină. Veneau prieteni, plecau prieteni, nu se plictisea niciodată. Înota până când simţea cum îi pulsează muşchii de energie, făcea lungi plimbări pe malul mării adunând scoici şi pietre, dormea bine şi citea mult. Viaţa era gustoasă şi Sonia era flămândă mereu.
Comunismul îşi scosese ghearele urât şi agresiv dar ea îşi avea scuturile ei pe care şi le fabricase cu inteligenţă. Sau din instinct. Dintotdeauna a trăit două vieţi paralele. Una pentru toată lumea, la lumina zilei, şi alta ascunsă, doar pentru ea. Iar emigraţia i-a amplificat duplicitatea.
Din computerul care nu dormea niciodată s-a auzit un clinchet, semn că primise un email. Nu avea de gând să sară să-l citească, era mai mult ca sigur legat de serviciu, un şef zelos, un client insistent sau vreun partener de afaceri din Asia unde era déjà dimineaţă. Să fii director de dezvoltare la o companie atât de mare, să ai peste 20 de subalterni şi două secretare e o performanţă pentru oricine şi nu multe femei ajung în poziţia asta. Mai ales o emigrantă. Doar că Sonia avea o tenacitate ieşită din comun şi era conştientă de inteligenţa şi puterera ei de manipulare. Ar fi reuşit oriunde, în orice condiţii. Păcat că fericirea nu are nimic de-a face cu toate astea.
Îşi umplu din nou paharul şi se decise să-şi citească totuşi emailurile. A doua zi avea o întâlnire importantă cu preşedintele unei mari firme americane, şi aşa cum de atâtea ori îi repetase directorul, în mâinile ei stătea practic toată compania. Ea negocia contractele şi obţinea totdeauna termenii pe care îi voia. Avea acel amestec de forţă şi feminitate, de farmec şi încăpăţânare pe care îl afişează femeile din Estului Europei, delicate şi ambiţioase în acelaşi timp, capabile să seducă dar şi să se impună. Plus că erau mai sofisticate decât bărbaţii lor, se adaptau repede oriunde ar fi emigrat şi nici nostalgii mari nu aveau după ce lăsau în urmă.
La început nu a înţeles cine-i scria. Un mesaj scurt, că i-a găsit adresa de email pe Google, că el locuia acum în America, că s-ar putea nici să nu fie ea acea Sonia de acum 30 de ani, aştepta în cele din urmă o confirmare, şi dacă da…ar vrea să ţină legătura? Semna un anume Sebastian. Sonia a citit în diagonală, şi-a aprins neatentă o ţigară şi abia după ce mesajul dispăruse déjà în cutiuţa trecutului, a ţipat speriind pisica: Sebastian? Nu pot să cred! Sebastian?
A citit de câteva ori mesajul, până i s-au înroşit ochii, ţigara a ars singură şi cenuşa s-a împrăştiat pe tastatura computerului. Luată cu viaţa se vindecase, nu se mai aştepta la minuni, îl uitase. Dar el era acum acolo, reapăruse, renăscut din cenuşa atâtor ani, atâtor pierderi şi atâtor cuceriri. Cuceritorii sunt însă singuri şi trişti, odată ajunşi în vârf, după un efort uriaş, după ce au sacrificat tot ca să reuşească, privesc de la înălţimea podiumului şi în jur e pustiu, orizontul e la fel de rotund şi de îndepărtat şi de neatins. Iar dincolo de orizont, nimic. Fiecare cuceritor plăteşte un preţ pentru victoria lui, şi fiecare cuceritor va ajunge în cele din urmă un învins.
Primul impuls a fost să-i răspundă imediat. Ce să-i răspundă? Da, ea era, era singură, da, voia nebuneşte să reia legătura, voia ce voia şi el. Când voia ceva, Sonia voia tot. Să nu-l sperie însă de la început. Ea speria bărbaţii. Nerăbdătoare, mergea direct la ţintă, cu un întreg arsenal de seducţie, ştia exact şi obţinea totdeauna ce voia. Şi după aceea? Cu Sebastian ar fi fost altfel însă. El ar fi putut să ţină pasul cu ea. El era jumătatea ei. Şi de ce atunci se rupsese ea pe jumătate? Destinul face lucruri de-astea. Doar că ea pretinde că îşi poate controla până şi destinul. Sau poate vârsta o îmblânzise şi acum derula totul la o altă intensitate, fără trufie şi orgoliu?
N-a dormit toată noaptea. A lăsat să treacă o zi întreagă până când a simţit că nervii îi explodau unul câte unul ca mugurii primăvara şi în seara următoare s-a pus pe scris.

Visez? Nu-mi vine să cred că îţi scriu chiar ţie, acum, după toţi anii în care mi-am înnăbuşit cuvintele, strigătul, aş vrea să spun şi lacrimile, dar eu nu plâng. Nu am plâns nici când te-am văzut pentru ultima dată la fereastra trenului care te ducea la Timişoara. Aflasem că aveaţi actele depuse şi că voiaţi să plecaţi cu toată familia definitiv în Germania. De America n-am ştiut, poate ai să-mi povesteşti cum ai ajuns acolo. M-am întrebat de multe ori de ce dragostea noastră a contat mai puţin decât ura împotriva sistemului şi dorinţa de a pleca din ţară. Presimţeam că nu îţi vei ţine promisiunea să te întorci şi să mă iei cu tine, nu mi-am făcut iluzii, nu sunt genul să mă las amăgită şi nici nu-mi place să mă arăt învinsă ori abandonată. Şi ca să fiu sinceră cu tine de la început, am regretat că nu am fost eu cea care plecam şi tu cel rămas pe peron. Despărţirile sunt mai uşoare pentru cei ce pleacă decât pentru cei care rămân. Din momentul acela am visat răzbunare. Şi eu ştiu să mă răzbun. Mi-am jurat că niciun bărbat niciodată nu mă va mai pune jos, că eu voi fi întotdeauna la fereastra trenului fluturând mâna în semn de adio. Da, cu inima mică, dar plecând spre altceva. De-asta m-am şi căsătorit atât de fulgerător cu Ştefan, ridicându-mi părinţii în cap, uimind pe toată lumea. Ca să te pedepsesc. Mama săraca a şi murit la scurt timp după aceea, o boală pe care mi-a ascuns-o şi mie şi tatălui meu. Ca să nu ne îngrijoreze. Ea, spre deosebire de mine, se punea mereu pe planul doi. Eu de altfel nici nu aş fi avut timp pentru suferinţa ei, eu eram plină doar de mine, de viitorul şi fericirea mea. Nici atunci n-am plâns. Nu sunt crudă, nu te grăbi să mă judeci greşit. Am o înţelepciune şi un soi de realism care pe mulţi îi sperie.

Îţi mulţumesc că m-ai găsit. E noapte târziu aici, a început din nou să ningă dar niciun fulg nu ajunge pe pământ. Uneori la noi în Suedia ninge aşa, doar în aer, vântul mătură tot. Acum mă pot concentra pe mine, mă pot lăsa purtată de gânduri, de imaginaţie febrilă… EU. Eu cu mine însămi. Am rezistat singură toţi anii ăştia pentru că am avut aceste momente de introspecţie, de libertate. Şi în România era la fel, aveam lumea mea interioară. Ea m-a salvat. Îmi place la nebunie să ascult muzică, să citesc, să filozofez, să gândesc. Este o necesitate existenţială pentru mine, un refugiu în care reuşesc să-mi găsesc liniştea şi să-mi încarc bateriile. În ciuda tuturor aparenţelor, a unei personalităţi imperioase şi tumultoase, am rămas o fiinţă tare singură, în lumea mea. Poate că aşa cum îmi spunea mama, am o doză enormă de aroganţă care nu a lăsat loc a doi sori în constelaţia mea formată dintr-o unică planetă. EU. Iată, pentru un timp am să-ţi vorbesc despre mine, prilej unic de a te face să mă descoperi aşa cum sunt, fie şi în numele ideii că odinioară ne-am iubit… Să vezi evoluţia mea în timp, şi dacă memoria sentimentală îţi va permite, să mă vizualizezi nu numai fizic, dar şi psihic sau sufleteşte. În perioada în care m-ai cunoscut eram nu numai frumoasă. Eram şi inteligentă. Şi vanitoasă, şi trufaşă. Speculativă însă, vicleană chiar, cunoscându-mă perfect, ştiam cum să-mi pun în valoare ceea ce mă avantaja. Dar în viaţa asta, Sebastian, în ciuda faptului că am pretins şi am bravat mult, te-am iubit doar pe tine. Pare o nebunie. Tu ai fost totul. Iubire-iubire: sub toate aspectele ei. De fapt, prima mea iubire. Primul meu bărbat. De fapt, totul.

Azi timpul s-a dat peste cap. Am avut o zi febrilă. Cu sunetul vocii tale în urechi, cu filme din tinereţea noastră care se derulau în faţa ochilor minţii, la job cu zeci de dosare pe care trebuia să le analizez şi să refac propuneri şi calcule, cu un suflet care fremăta. Am trăit la cumpăna unei bucurii nebune şi a unei tristeţi fără margini. Ţi-am descărcat fotografia în computer şi degetele îmi tremurau. Eşti la fel de frumos. Şi ochii tăi au aceeaşi putere asupra mea. Îţi aud respiraţia de undeva din spatele acestui ecran, îţi văd ochii strălucind ca în ziua în care ai desenat pe nisip monograma iubirii noastre, S & S, Sonia şi Sebastian, după care am intrat în cortul aşezat pe plajă şi ne-am iubit până dimineaţă în zgomotul valurilor şi în strigătele răguşite ale pescăruşilor. Îţi aminteşti? De fapt eşti şi mai frumos acum. Unii bărbaţi arată mai bine la mauritate decât în tinereţe. Se împlinesc, li se spiritualizează trăsăturile, se aşază în propria lor piele, par siguri pe ei, în control, emană forţă. (Şi eu mă pot considera bărbat din punctul ăsta de vedere). Citesc însă pe faţa ta şi o expresie tihnită, mulţumită, împăcată. Asta m-a tulburat. Să-ţi spun că pari fericit? Fericit??? Deşi nu eşti cu mine? Nu pot să-mi calc pe orgoliu, aşa că îţi voi spune că există totuşi o umbră pe chipul tău. Simt totuşi că îţi lipseşte ceva. Iar eu aş şti să dau la o parte toate umbrele. Dacă îmi vei da ocazia. Nu înţeleg de ce spui că preferi să vorbim doar pe email, de ce nu-mi telefonezi, sau nu-mi dai numărul să te sun eu. Dar am să-ţi respect capriciul ăsta. Voi face ce spui tu, vom comunica în termenii tăi. Nu vreau să te mai pierd încă o dată.

Am retrăit, iar şi iar, momentul în care ne-am întâlnit la concertul acela de jazz. Eu eram cu Ştefan. De unde să ştiu că totuşi te vor lăsa să vii în vizită?! Se spunea că celor plecaţi nu li se mai dădea voie să revină în ţară. Dar nu erau reguli în lumea noastră. N-am crezut însă o clipă că te-ai întors pentru mine. Nu pot să-ţi descriu ce era în sufletul meu când ai venit la mine şi m-ai felicitat pentru căsătorie. Te iubeam nebuneşte, aşa cum te-am iubit din prima clipă… Te pierdusem însă pentru totdeauna… Nu trecuseră decât câteva luni de când avusesem în sfârşit dovada iubirii tale: m-ai prezentat prietenilor şi foştilor tăi colegi, m-ai dus la voi acasă. Tatălui tău i se scurgeau ochii după mine, şi mamei tale cred că îi plăcea puţin de mine, nu? Apoi am aflat că rupsesei logodna de fata aceea al cărei nume acum îmi scapă… Ai făcut totul cum trebuie, dar când ai avut de ales, ai ales libertatea. Nu te pot condamna. Mă întreb dacă eu aş fi făcut la fel dacă mi s-ar fi oferit ocazia. Poate că da.
Cu Ştefan m-am căsătorit din teribilism. M-am dus la o petrecere, era şi el acolo. M-am îmbătat. Din teama de ridicol, m-am retras într-o camera să mă culc. El a venit dupa mine şi s-a aşezat pe un scaun lângă pat, a început să-mi spună că mă urmărea de mult, că era îndrăgostit lulea de mine dar că nu avea nicio şansă pentru că este un proscris. Mi-a explicat şi de ce era un proscris. Ameţită cum eram, pretindeam că dorm dar îl ascultam cu mare atenţie. Văzând că perora în van, a plecat. Mi-am zis: Iată în sfârşit un om care mă idolatrizează. Nu mă va părăsi niciodată. Toata viaţa îmi va fi un sclav. Intra in tipologie. Şi m-am culcat liniştită. Dimineaţa m-am trezit, m-am machiat şi m-am dus în camera unde petrecerea nu se terminase, dar participanţii erau sfârşiţi. Ştefan era aşezat pe un scaun, o pereche dansa iar ceilalţi lâncezeau pe ici pe colo. M-am dus direct la el şi l-am întrebat: tu n-ai vrei să te însori cu mine? Perplex, nebun de fericire însă, a spus da. Era prima data când îl întâlneam. O lună mai târziu eram căsătoriţi. Pentru mine era o provocare: să salvez proscrisul! Eram tânără şi nu ştiam că nu ai dreptul să încerci să schimbi destinul nimănui. A urmat plata. Nu l-am iubit, am devenit frigidă. Am urât cu patimă orice apropiere intimă. Şi acum, când îţi scriu, mă oripilez. După ce am născut-o pe Anamaria s-a transformat radical. Sau a apărut aşa cum era el în realitate. Un tip extrem de gelos şi violent. Când i-am spus ca vreau să ne despărţim, m-a ameninţat cu desfigurarea. Era un capitol înfricoşător pentru mine care ţin enorm la spectul meu fizic. Am reuşit să fug şi am trăit ascunsă aproape un an de frica lui. Am obţinut divorţul până la urmă şi şapte ani am locuit singură cu Anamaria. Servici şi casă. Da, şi prieteni, dar, doar prieteni. Niciun fel de aventură, niciun fel de legatură.
În 1989, cu puţin înainte de revoluţie, l-am reîntâlnit pe Radu, fostul meu prieten din copilărie. De când eram în şcoală, părinţii noştri visau să ne vadă cândva împreună, aşa cum visează părinţii aiurea. Cu el m-am recăsătorit. Şi Radu părea la început sclavul perfect. Pretindea că eram iubirea vieţii lui, că mă aşteptase, sperând că într-o zi voi divorţa şi voi deveni a lui. Iată-mă! Un alt capitol şi un alt eşec. Plănuiam să emigrăm în America. Helas! Dar am ajuns din întâmplare în Suedia. Radu avea un frate în Stockolm care lucra la o fabrică de avioane unde a aranjat să fie angajat şi el. Radu era un computerist bun dar lipsit de iniţiativă şi energie, o natură corectă dar blazată. Nimeni nu ar avea vreodată dorinţa să-l avanseze şi nici el nu-şi doreşte decât un ecran de computer şi un salariu stabil. Monotonia unei vieţi riguroase şi lipsită de strălucire lui îi dădea siguranţă, în timp ce pe mine mă scotea din minţi. La 28 de ani eu voiam mai mult, la 30 voiam tot. Îl consideram un ratat, iar rataţii devin antipatici. Frigiditatea mi s-a accentuat.

Dacă voi simţi ca te plictisec, romanul fluviu se va sfârşi înainte de a începe. Se spune că în viaţă te încarnezi pentru câteva scopuri. În cazul meu, trebuia să învăţ să fiu umilă şi să iubesc necondiţionat. Viaţa m-a pălmuit destul. Acesta este un preambul al celor ce aş vrea să-ţi dezvălui. În fond, poţi citi noaptea rândurile mele, având astfel impresia unei cărţi vii, cu personaje reale. Te simt însă zgârcit la vorbă. De ce îmi scrii emailuri atât de scurte? Sau să le numesc concentrate? Eu mă dezlănţui, sunt o furtună de cuvinte şi simţuri, sunt ca un ţunami, invadez, cotropesc. Te intimidez? Nu te teme, n-am să te înghit. Nu încă. (Glumesc.) Văd că ai învăţat ceva din America, să fii concis, fără detalii inutile. Inutile? Mă interesează orice despre tine. Vreau să ştiu tot, să te citesc, să te cuprind, să-ţi cunosc fiecare amănunt de viaţă, ce îmbraci, ce mănânci, ce citeşti, ce vin bei. Totul. Aştept. Deşi răbdarea nu e partea mea tare.

Îţi spun acum bună dimineaţa iubitule. Vreau să te trezeşti în fiecare dimineaţă în cuvintele mele, să te mângâie, să te provoace, să te răvăşească, să te alinte, să mă poţi vizualiza, dori, iubi…Să te cuceresc şi te supun în cuvinte înainte de a te cuceri şi stăpâni pe viu. Serile amân să mă culc, dimineaţa mă scol foarte devreme. Mi-e frică să nu te pierd în somn. Poate că tu încă mai dormi. Pe ce parte dormi?

Azi am avut o zi de infern. Niciun minut de respiro. Vreau să plec din această companie pe care am iubit-o ca şi cum ar fi fost a mea… Am fost şi răsplătită. Am făcut bani buni. Sunt de fapt o femeie bogată, am o casă mare, o maşină scumpă, conturi în bancă, tot. Dar stresul este enorm. Responsabilităţile mele pe măsură. Singurătatea covârşitoare. Mă mir că nu am înnebunit de atâta muncă şi singurătate. O lume sterilă, întoarsă cu cheia. Americanismul a ajuns peste tot. În fine, azi am vorbit cu unul din proprietarii unei firme americane cu care colaborez de ani de zile. Mă apreciază la nebunie. Pe patronul cu care lucrez nu l-am lăsat o secundă să creadă că aş vrea să plec. Eu deţin totul: buget, forecast cash flow, studii, marketing, training…. Mi-ar trebui câteva luni să instruiesc pe cineva să-mi preia sarcinile. Americanii mă vor imediat. Ei ştiu să aleagă şi ştiu să cumpere. Iar eu răspund bine la tentaţii. (Mărturisesc că în background pluteşte imaginea ta pe deasupra zgârâienorilor din New York.) Am fost fidelă companiei ăsteia dar nu am scrupule. Interesul şi fericirea mea sunt pe primul loc. Şi amândouă sunt legate indiscutabil de tine. Da, mă pot muta La New York! Nu m-ai întrebat, dar răspunsurile sunt de obicei mai curajoase decât întrebările. Şi multe vin mai devreme, înaintea întrebărilor. Nu te speria, voi fi pe picioarele mele. Oho, şi încă ce picioare! Nu doar frumoase, nervoase, de armsar de rasă, dar şi campioane. Eu pot reuşi oriunde. Am dovedit-o şi în România şi în Suedia. Îmi va lua o zi să cuceresc America. Vei fi mândru de mine. Şi sunt un pelerin. Îmi port casa în spinare. Vorbesc cinci limbi fără accent, inclusiv engleza şi spaniola, deci sunt perfectă pentru America. Europa s-a stricat mult, a devenit intolerantă şi intimidată de valurile de emigraţie. Şi spiritul senin nordic s-a alterat. Frigul şi întunericul nu mai pot fi compensate de siguranţa zilei de mâine ori de vreo puritate misterioasă. Eu intolerantă sunt din naştere, dar pot să mă prefac. Cu accentual indian am o problemă, nu suport musulmanii dar nimeni n-o să-şi dea seama, stai liniştit. Şi nu te îngrijora, nu voi da buzna în viaţa ta (deşi grozav aş vrea!) M-ai dat peste cap, m-ai înflăcărat, mi-ai lăsat senzaţia că ar fi posibil…mi-ai dat aripi aşa că nu te mira dacă scot acum flăcări pe nări şi plănuiesc să zbor nebuneşte. Ştiu exact cum se zboară.

Urăsc cu patimă momentele mele de dispersie mentală, ca cel de azi. Şi urăsc cu patimă momentele în care mă simt încătuşată. Atunci pot deveni violentă… De fapt sunt o fiinţă extrem de violentă… Am încercat să-mi controlez acest handicap, să-l combat cu yoga, sport, muzică… Dar nu uita că sunt Berbec. Caut riscul şi pericolul. Ştiu să mă laud şi să mă vând, dar pot fi şi generoasă. Ador libertatea. Uneori mă gândesc însă că astrele m-au influenţat negativ la naştere şi am intrat în scenariul înunecos al Berbecului care poate deveni exaltat, coleric, isteric, violent. Dar nu nu ai de ce să te temi. Tu ai scos todeauna patea bună din mine.

Uneori nu mai ştiu dacă îţi scriu ţie, sau îmi scriu mie. Un exerciţiu terapeutic. Uneori am îndoieli. Eşti chiar tu? E chiar adevărat ce mi se întâmplă? Sau e doar o fantezie a mea, eu, creatoarea de fantezii, alegorii şi farse cât să-mi ţin sufletul viu? Uneori mesajele tale sunt atât de criptice, de reticente, de ermetice încât mă simt descoperită. Goală în faţa ta. Te invit să ai puţină imaginaţie: goală în faţa ta! Ce-ai face? Te previn că arăt infernal de bine la anii mei şi sunt înnebunitor de senzuală… În seara asta am ascultat o melodie de pe vremea noastră. M-am umplut de imaginea mea de atunci, dansând, fericită în braţele tale, vidată de orice convulsie care ar putea întina contopirea a două suflete… O călătorie în imaginar, platonică şi nevinovată. M-am lăsat purtată de muzică şi mi-am lăsat sufletul să vibreze liniştit… În astfel de momente fuzionez (nu glumesc) cu universul… Iar sentimentul apartenenţei cosmice îmi conferă o dimensiune necontrolabilă a iubirii. Aş dansa până aş cădea din picioare de oboseală… Înnebunesc după dans. Tata (căruia îi semăn) a fost un mare amator de dans. Mama, de o sobrietate ieşită din comun, i-a refuzat în permanenţă invitaţiile la dans. Atunci când am crescut i-am fost parteneră ideală tatălui meu. Îmi amintesc, într-un concediu în Bulgaria, la Nisipurile de aur (aveam 16 ani) am dansat cu el boogie într-un local. Fetiţa asta este exceptionala, auzeam de la mese. Am primit o ladă de şampanie din partea casei, aplauzele turiştilor nemţi total aiuriţi şi nervii mamei pentru că ne “dădusem în spectacol”. Doamne, ce-aş mai dansa acum… Ce mi-ar plăcea scenariul urmator: să fim la o petrecere noi doi… să dansăm, apoi tu să-ţi vezi de treaba ta, discuţii cu prietenii, băut, whatever, cum se spune pe la voi, iar eu să intru în lumea mea… să dansez, să mă distrez remarcând priviri pofticioase de masculi frustraţi, de neveste geloase… Se spune că am ochii cei mai extraordinari cu putinţă, un farmec fascinant, un magnetism teribil şi că sunt o “charmeuse” imbatabilă. Ei, toate acestea le folosesc într-un mod foarte speculativ. Am o plăcere voluptoasă să ştiu ca populaţia masculină este în panică. Într-una din zile, am să-ţi scanez mesaje ale colegilor mei, victime din plecare, şi vei înnebuni citind ce-mi scriu…La voi în America ar sfârşi probabil la tribunal pentru hărţuire sexuală. Şi atunci de ce vreau eu să mă mut în America? Ai ghicit. În primul rând pentru că tu eşti acolo. Şi pentru că aici am cam epuizat tot ce era. Cât să mai urc? Am atins vârful. Intru acum în patul rece şi gol, inutil de mare, un king size al singurătăţii, cu gândul la tine şi cu pisoiul încălzindu-mi tălpile.

Îţi poti imagina nebunia sub toate formele ei? M-am întors din drum, nu pot pleca la serviciu aşa răvăşită cum sunt. Trebuie să-ţi spun ce am pe suflet în dimineaţa asta. Obişnuieşte-te cu ideea că sunt o persoană extrem de directă, chiar cu preţul decapitării. Mă simt extrem de vulnerabilă, stare creată de tine, poate de câteva cuvinte care au deschis cutia Pandorei, ferecată de ani şi ani cu multa grijă. Azi noapte te-am vrut. Trupul meu te dorea nebuneşte. Să-ţi mulţumesc? Da şi nu. Tu rămâi punctul meu dureros. Ai fost primul meu bărbat şi ai rămas singurul. Îmi tremură mâinile când îţi scriu… Deşi oprimam orice dorinţă fizică avută azi-noapte, trupul a învins creierul. Ca de multe ori în cei 30 de ani, m-am trezit cu dorinţa ca TU să faci dragoste cu mine. Am fost o fiinţă extrem de sexuală dar am afişat o răceală infernală, acest capitol fiind mort pentru mine. În numele trăirilor mele de azi-noapte, vreau să-ţi spun că te iubesc, te re-iubesc. Cam devreme, nu? În fond noi doi am sărit mereu peste etape. Îmi simt ochii umezi, la limita plânsului. Poţi să crezi? Dar nu plâng. De ce eşti atât de departe? Dacă ai fi fost oriunde în Europa, acum eram lângă tine. Mă urcam în primul avion. Sunt conştientă ca nu pot intra ca o furtună în viaţa ta. Nu acum… Azi am fost cuprinsă de un dor nebun de tine. Toată fiinţa mea are nevoie nebună de tine. Adu-ţi aminte Sebastian de cât de zgomotoşi eram când eram tineri, cât de pasionali. Am rămas la fel de nebună, cum îmi spuneai că sunt, odinioară. Am nevoie să mă arunc în braţele tale. Va fi posibil? Când va fi posibil?

Nu. Nu vreau să te sperii. E adevărat, în zodiacul chinezesc sunt Dragon, simbolul forţei şi nebuniei în cel mai înalt grad. Dragon – Berbec. Îţi imaginezi ce combinaţie! Un dragon va face întotdeauna numai ceea ce vrea el. Are o forţă magnetică şi un curaj care îl fac să reuşească acolo unde nimeni nu ar avea măcar curajul să încerce.Dar n-am observat că folosesc cuvântul nebunie atât de des. Înseamnă că nu mi-e frică de el. Spune-i amicului tău psihiatru că se înşeală. La voi în America am auzit că până şi tristeţea este considerată o boală şi se tratează. Dar asta înseamnă că i-ai spus prietenului tău de mine? De noi? Nu mă deranjează, oricum la un moment dat relaţia noastră va fi publică, mă bucur chiar că vorbeşti cu prietenii tăi despre mine.

Mi-a căzut computerul. Tocmai acum! Când tu eşti de partea cealaltă şi presupun că aştepţi înfrigurat mesajele mele. Ah! îmi vine să sparg tot ce mă înconjoară. Îmi vine să înnebunesc pur şi simplu. Până îl repar îţi voi scrie de la job, mai scurt (te bucuri?) dar intens.

Nu, nu m-am liniştit încă. Sunt într-un fel de furtună a simţurilor, mentală, sufletească. S-a deschis o supapă pe care nu vreau s-o reînchid, dar care nu ştiu cât de benefică îmi poate şi ne poate fi. Sunt o fiintă extrem de impulsivă, pasională şi uneori imposibilă. Sunt femeia cea mai femeie pe care ţi-o poţi imagina. Când ţi-am vorbit de pedepse şi alte penitenţe, am glumit, Sebastian. Am suferit mult şi m-am autopedepsit. Am jurat să trăiesc ca şi cum fiecare clipă ar fi ultima. Trebuie să ne întâlnim cât de curând, altfel o să înnebunesc. Am un sentiment de mare bucurie gândindu-mă că poate… visul va fi posibil… te iubesc, te vreau nebuneşte.

Azi, când am ieşit pe uşă să merg la servici, era frig, ningea. … Mi-am amintit de o zi geroasă din iarna de acum 30 de ani… Ieşeam de la cursuri… ningea. Erai plecat la ai tăi şi nu mai stiam nimic de tine de ceva vreme. Îmi era dor nebuneşte de tine… Te doream nebuneşte… Coboram pe scările universităţii cu o colegă. Un bulgăre de zăpadă m-a lovit în umăr. Văd atacatorul: tu, cu scurta albastră care îţi făcea ochii şi mai albaştri, cu fularul alb cu negru la gât, zâmbind amuzat… Ah! ce fericită am fost! Ah! ştiam ce mă aşteapta… Ah! într-o secundă eram în braţele tale, pierdută în sărutul pe care îl cunoşteam atât de bine….

Am recitit mesajele – ale mele infinit mai multe şi mai lungi – tu pari tot mai reticent şi eu tot mai dezlănţuită. Greşesc? Ah! Sebastian…Iubitul meu Sebastian…spune-mi ceva, spune-mi ce vreau să aud.

Nu ai de ce să fii ingrijorat… nu ai de ce să-ţi faci gânduri. Sunt totuşi o persoană normală, care are un ritm probabil mult mai rapid de viaţă decât tine. Sunt veşnic extrem de ocupată, am 4-5 lucruri pe care le execut în acelaşi moment. Când cineva intră la mine în birou, ştie că trebuie să fie rapid în expunere, la obiect, pregătit. Asta au vrut de la mine patronii, asta am ajuns. În rest? Sunt bine, obosită moartă. Am răcit azi-noapte, (Când făceam dragoste cu tine virtual? Ce voluptate!) Tuşesc, îmi curge nasul, lumea spune că sunt îmbujorată.Nu cred că am temperatură, nu am făcut niciodată febră în viaţa asta. Am anticorpi şi un sistem imunitar greu de combătut sau de imaginat. Yes!
De ziua mea acum doi ani mi-am ras capul şi toată lumea a căzut pe spate. Spuneau cu toţii că sunt extrem de aristocrată, arogantă şi frumoasă. Ei? Ce zici? Te înfricoşez? Te temi sau te bucuri?

Nu , nu cred că sunt narcisistă cum îmi sugerezi…Sau poate shrinkul tău ţi-a spus asta? Ăştia te bagă într-o căsuţă, te pun să desenezi un copac, să povesteşti un vis, şi gata, ştiu ce pastilă să-ţi dea ca să-ţi omoare sufletul, sensibilitatea, emoţiile. Pământul va ajunge populat de omuleţi nesimţitori. Te previn că nu intru în nicio căsuţă. Eul meu e mai mare decât canapeaua terapistului, sufletul meu se întinde peste ocean, până la tine. Şi dacă nu te va găsi acolo, va trece mai departe, se va întinde şi mai mult, până în pânzele albe. Nu indiferent, nu nesimţitor. Rănit. Da, trist, sfâşietor de trist, dar puternic. Spune-i asta shrinkului.

Anamaria a fost un copil tare controversat şi ţinta unor acuze nejustificate. Ştefan spunea că îţi seamănă leit (şi prietenii noştri comuni erau de aceeaşi părere) Atât cât am trăit cu el, Ştefan m-a torturat enorm din cauza ta. Îmi spunea că refuz să mă culc cu el pentru că mă păstrez pentru tine, pentru că am rămas obsedată de tine şi sunt sclava iubirii tale. Când s-a născut Anamaria avea proba, după el, că de fapt eram gravidă când m-am căsătorit cu el şi că fata era a ta. M-am despărţit de Ştefan când ea avea 8 luni. A fost ferm convins că te vei întoarce să mă iei cu tine şi vom întemeia o familie! Dacă ţi-aş arăta o fotografie a Anamariai când era mică, ai zice că eşti tu şi că este copilul tău indiscutabil. Nu ştiu prin ce aberaţie acest lucru a fost posibil. Poate faptul că uneori în intimitate, poate, mă culcam cu el şi mă gândeam intens la tine?
Nu am vrut copii. Am avut-o. Nu pot să-mi imaginez cum de nu am rămas însărcinată cu tine, în ciuda unei fuziuni complete de trupuri şi simţuri. Ca să faci o fată în prima ei noapte de dragoste să aibă cinci orgasme, asta este ceva greu de imaginat sau explicat. Iar momentele noastre de dragoste fizică au fost atât de sublime încât consider o pedeapsă faptul că rodul procreării nu s-a produs… Poate că nu am meritat. Se zice că în viaţa avem exact ceea ce merităm… Şi, da, Anamaria este copilul lui Ştefan.

Dominique? O, Doamne!… Vreau să-l văd, te rog trimite-mi o poză cu el… Iar numele m-a făcut praf. Însărcinată fiind nici nu mi-ar fi trecut prin cap ca aş putea aduce pe lume o fată. Nu două nenorociri în acelaşi timp… Biata Anamaria! Ştie pe de rost aceste lucruri şi nu-i fac prea multă plăcere. Mereu spune prietenilor ei că nu am vrut-o şi că în plus am vrut un băiat. De fiecare dată adaug: dar te-am iubit. În fine, numele băiatului pe care îl aşteptam era …. Dominique. Este incredibil. Când am citit asta, am împietrit… Anamaria îţi seamănă extraordinar, numele copilului pe care îl aşteptam, l-ai dat tu copilului tău. Mi se face rău pur şi simplu Mi-e şi frică să găsesc sensul atâtor lucruri care ne leagă.
P.S. Îmi pare rău pentru soţia ta.
P.P.S. Nu ştiu câte alte femei ai avut şi nici nu vreau să-mi spui. Eu mă consider (în nebunia mea) singura ta femeie adevărată. Lasă-mă să visez. Visele sunt armele viitorului. Nu vreau să mai ştiu de trecut. Nici de al tău, nici de al meu. Iar viitorul îl văd ca fiind al nostru. Noi doi, împreună, pentru totdeauna.

Pentru că mă inviţi să fiu raţională, iată, sunt raţională. Nu trebuie să mă minţi, nu trebuie să-mi ascunzi sau să inventezi situaţii pentru a te eschiva sau a-ţi putea duce viaţa în firescul ei de până acum. Sunt intuitivă, sunt clarvăzătoare, simt. Şi oricum viaţa ta din momentul ăsta se va împărţi în două etape, sau în trei, perioada cu mine, în lipsa mea, şi după reîntâlnirea noastră. Dar nu trebuie să-ţi fie teamă de mine. Îmi e mie teamă destul. Sebastian, iubitul meu Sebastian, dacă ai şti cât de mult femeia asta puternică Sonia ar dori să fie o simplă femeie-femeie, căreia să-i poarte cineva de grijă, să fie ocrotită, iubită, apreciată, însemnată… Să nu mai am spaime, să nu mai fiu singură, să ştiu că viaţa poate fi cu adevărat un vis şi nu o piatră…

Da, am gânduri pestriţe. Da, trec brusc dintr-o stare în alta. Am această disponibilitate. Uneori mă dublez, alteori chiar mă multiplic. Pot să urc munţii fără să gâfăi, să mă scufund şi să-mi ţin repiraţia până cei de la suprafaţă m-ar declara înecată, pot să plec sau pot să rămân şi să cuceresc toţi bărbaţii dintr-o încăpere, de pe o stradă, dintr-un oraş. Dar eu te vreau doar pe tine. Să te sufoc cu dragosta mea. Să te devorez fără scrupule, cum scrie în horoscopul meu. Dar tu? Sebastian, sincer, crezi că poţi iubi o femeie care se schimbă uluitor de la o zi la alta, care este o felină pur sânge, o femeie trufaşă, posesivă până la sufocare şi care îşi revendică veşnic dreptul la libertate?
Ai putea să iubeşti o femeie înger/demon/sublimă/infernală/violentă/tandră/nonconformistă/conservatoare/rebelă/supusă/inteligentă-de foc? Crezi că poţi? Sunt cel mai mare paradox pe care ţi-l imaginezi… Dar dincolo de toate acestea, ştiu că sunt excepţională. Ştiu că rar s-ar plictisi cineva de mine. Te rog nu te speria şi nici nu te îngrijora. Sunt a ta toată.

M-am întrebat de multe ori cum ar fi arătat destinul meu dacă aş fi rămas în România. Nu sunt tipul clasic de emigrant. Nu am plecat de nevoie, nici n-am ales, s-a întâmplat. Oriunde aş trăi, aş scoate apă din pietre. N-am nostalgii. Nu mă leg de nimc, nici de oameni, nici de continente. Sunt eu, doar eu, oriunde aş fi. Am fost nevoită să mă am doar pe mine. Şi după un timp a început să-mi placă. Fireşte, Anamaria, care e acum o fiinţă independentă. Fireşte, pisoiul. Iar mai nou, tu Sebastian, tu, iubirea mea pierdută. Şi sper din tot sufletul, recâştigată. Crezi în puterea cuvintelor? Crezi în reversibilitatea destinului? Crezi că puem fi din nou împreună, un tot, de data asta de nedespărţit?
Alteroi mă gândesc cum ar fi dacă m-aş mai naşte o dată. Sub altă configuraţie astrală. Poate te-aş întâlni. Iar tu nu ai mai fugi în Germania. Ne-am fi căsătorit, am fi avut un Filip şi o Anamaria, sau nu. Am fi rămas în Bucureşti sau ne-am fi mutat în Timişoara? Am fi emigrat împreună în America sau am fi ajuns din întâmplare în Suedia? Mi-e totuna. Am fi fost împreună însă, iubindu-ne. Iubindu-ne devastator. Dar dacă… ? Dar dacă viaţa ne-ar fi jucat una din festele ei? Mă iau ameţelile… Să nu luăm noi atunci partea bună a despărţirii noastre? Să nu dăm noi crezare destinului care ştie ce face? Şi dacă nu ştie ce face, îl ajutăm! Să nu profităm noi că am ajuns maturi şi împliniţi, că am făcut tot ce era de făcut, copii, carieră, şi am avut tot ce era de avut, succese, pierderi, pentru ca acum, la o vârstă frumoasă şi înţeleaptă să ne putem avea în tihnă doar unul pe altul, să preţuim şansa asta şi să învingem timpul? Poate că destinul, repet, ştie ce face, poate că cei 30 de ani de absenţă au fost doar semnul că iubirea a rămas latentă şi ne-a aşteptat. La fel de puternică. La fel de nebună. Nu crezi că noi doi trebuie să fim împreună şi să ne iubim până la moarte? Nu vezi că strigă destinul la noi: Iubiţi-vă şi fiţi unul, până moartea vă va despărţi?!

Încerc să înţeleg de ce mi-ai tras acest semnal de alarmă. Nu am intenţia să transfer nimic pe umerii tăi şi nici nu vreau să pun vreo presiune pe tine. Eu sunt doar sinceră, scriu excat ceea ce simt, ce şi cum mi-aş dori să se întâmple. Am reluat mental tot ce te-ar fi putut supara, incomoda, ridica suspiciuni, face, pentru a doua oară, să-mi indici să cobor cu picioarele pe pământ. Le am adânc înfinpte, te asigur. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt şi o zburătoare de performanţă. Acum că te-am regăsit, Sebastian, (ah, ce bine a jucat întâmplarea în favoarea mea, cu mâna ta!) am nevoie să te fac să înţelegi câteva lucuri: întâi, ce important ai fost pentru mine. Mai ales în timp, mai ales după ce ne-am despărţit; apoi să realizezi că odată ce m-ai găsit nu putem ţine o legătură pe Internet formală, aşa cum probabil ai avut în minte când mi-ai trimis primul mesaj. Nu. Nu pot asta. Totul sau nimic. Pentru că povestea noastra de iubire a rămas nesfârşită (vorbesc din punctul meu de vedere). Iar odată începute, eu duc lucrurile până la capăt. Aşa cum ţi-am spus pe acel peron de gară, presimţeam despărţirea, ştiam, cu sufletul, că te-am pierdut. Şi nu a fost vina ta. Trebuia să-ţi dau spaţiu şi timp, tu aşa funcţionai…Poate că şi acum tot aşa eşti. Iar eu vroiam totul şi imediat, necondiţionat. Aşa sunt şi acum. De altfel cred că nimeni nu se schimbă pe parcursul vieţii. Iar cei mai mulţi nu învaţă din greşeli. Istoria îşi repetă erorile? Ei bine, oamenii fac istoria, deci implicit vor cădea şi ei mereu şi mereu în aceleaşi păcate. Uite la mine, nici n-ai reapărut bine, şi m–am şi reîndrăgostit de tine. Nu mi-a ajuns cât am suferit? Ba da, dar există un magnetism spre suferinţă. Sunt nevindecată. Nevindecată de boala iubirii pentru tine. Tipologii ca mine sunt născute pentru tragedie dar declamă de pe vârful stâncilor triumful. Există până la urmă o voluptate şi în suferinţă. În ciuda a toate prin care am trecut, dacă va fi să mă reîncarnez, aş vrea să mă reîncarnez tot în mine.

Eu când voi muri, voi cădea ca un popic, poc! şi gata. N-am timp de boli şi tratamente. Organismul, vehiculul pe care mi l-am ales în această viaţă, trebuie să ştie să lupte cu slăbiciunea şi abuzurile, să-şi înfrângă vulnerabilităţile, să fie la înălţimea spiritului pe care îl am. Eu şi numai eu îmi semnez sentinţa. Voi muri atunci când voi vrea. Nu, nu sunt ascet. Şi nici nu te gândi la sinucidere, mai degrabă aş ucide decât să mă sinucid. Nu, voi muri când nu voi mai avea pentru ce să trăiesc. Sau dacă îmi voi pierde minţile. Ca bunica din partea mamei…Schizofrenie, depresie, Dumnezeu ştie. S-a sinucis la vârstă la care nu mai are niciun rost să te sinucizi. Eu însă trăiesc acum pentru tine şi vreau nebuneşte să te am înapoi, doar pentru mine, pentru totdeauna. Dar trăiesc în primul rând pentru mine. Ai auzit de vreun narcisist care să se sinucidă? Asta doar ca să-i dau satisfacţie shrinkului tău! Ha, ha!

Îţi promit, şi te rog să mă ierţi.

Sebastian… Sebastian! Îţi mulţumesc ca eşti acolo, undeva, că mă trezesc diminineaţa şi că găsesc rândurile tale puţine dar importante pentru mine. Îţi mulţumesc că m-ai găsit. Acum va trebui să suferi însă consecinţele. Te voi iubi sau reiubi cum îmi place să spun, devastator. Să-ţi spun cum va fi? La început voi profita de tine până ce voi şti că te pot încuia într-o încăpere cu femei tinere şi frumoase fără ca tu măcar să le observi… Mort… mort…Nu sunt gânduri vrăşmaşe… vreau să te consideri al meu şi numai al meu până la nivel de celulă.

Când te-am întrebat dacă îţi este frică de mine, ma refeream desigur la complexitatea asta extremă de caracter pe care o am. Este şi fascinant dar şi greu uneori… Marele secret, să nu uiţi acest lucru, este ca tu să mă obligi să rămân femeie, exersându-ţi deplin funcţia de barbat. Pentru mine este crucial acest aspect. Dacă îmi voi revendica libertatea, ascultă-mă! Să nu mi-o dai niciodată! Nu mă lasa să iau eu iniţiative. Experienţa mea de până acum mi-a dovedit că nu este indicat. În momentul în care devin bărbat, nu mai sunt nici pe departe făptura aceasta. Toată viaţa mi-am dorit să rămân femeie, sălbatec femeie, iar bărbatul să fie un bărbat adevărat care să ştie să mă iubească şi să mă valorizeze… Nu pentru că nu aş avea valoare. Îmi cunosc, crede-mă, calităţile şi puterea. Pentru mine este însă important ca cel pe care eu îl iubesc să-mi dea valoare, să trăiesc în fiecare secundă pentru el. În societate pot avea ceea ce vreau, fără efort. Impresionez cum nici nu poţi să-ţi imaginezi. Sper să am şansa să-ti dovedesc şi să vezi cu proprii tăi ochi lucrul acesta. Eu vreau ca tu, tu să mă adori, să mă apreciezi, să mă simt importantă pentru tine… Adică, cer definitiv locul 1 în viaţa ta. Şi eu voi trăi doar pentru tine. Îţi dau dreptul să faci ce vrei cu mine, să experimentezi ce vrei cu mine, să mă consideri ca aparţinându-ţi, ca să mă poţi explora, cunoaşte şi înţelege. … Vreau să fii al meu, vreau sa fiu a ta, vreau ca semnele extraordinare ale providenţei să se reveleze pe deplin. Va fi posibil? Începutul trebuie însă făcut, hai să ne lansăm în această extraordinară expediţie! Eu voi fi corabia, tu căpitanul. Dacă mă voi scufunda, tu vei pieri ultimul. Dacă vom ajunge la ţărm, vom redescoperi un continent nesfârşit al iubirii. Vrei asta? Vrei aşa? Spune-mi că da. Spune-mi să plec spre tine. Când?

Azi, sub duş, am simţit că sunt toată a ta şi tu pe deplin al meu… Nu trebuie să mă biciuieşti, nu trebuie să ţipi, trebuie să resimt însă fermitate, virilitate, forţă. Să faci dragoste cu mine până la leşin, până celulele noastre vor începe să migeze de la unul la altul, şi nu voi mai şti dacă sunt eu sau tu… Te voi devora din dragoste ca o termită şi mă voi lăsa devorată de tine. Plăcerea mea va fi mai mult decât organică. Nu, nu sunt paranoică, nici nimfomană. Să-ţi spun că snt o femeie singură şi disperată care nu mai are timp şi te vrea tot, te vrea la nebunie? Numai pe tine? Cât să-ţi mai spun?

OK. După lungi reflecţii, am ales o fustă extrem de strânsă în partea de sus, pe deasupra o bluză gen bustier, care, evident, îmi acoperă sânii, dar fără mâneci sau bretele… desigur, daca cineva ar trage de ea în jos, m-ar despuia fără probleme până la talie… spre nefericirea mea, cine să facă această operaţie??? în talie, spre marcarea ei pronunţată am un brâu roşu de piele, cu care sunt înconjurată de două ori, pentru că dacă cineva…cine???…va trage de bustier, dezvelirea nu va permite să mi se vada ombilicul. Deşi frig, la această ţinută nu-mi pot lua blana de vison, pentru că este maron şi nu se asortează, aşa că am să-mi iau paltonul negru, cambrat, lung până la pământ, care seamănă enorm cu paltoanele frumoaselor care se plimbă pe podurile înceţoşate ale St-Petersburgului… Pe cap am o toca neagră, care îmi acoperă fruntea până la sprâncene.Toate aceste sunt subliniate de o combinaţie de parfum sublimă pe care am realizat-o între parfumul “Magie Noire” şi crema de corp Dolce and Gabbana. Ce zici domnule Sebastian? (Crezi ca m-am schimbat mult faţă de fata pe care ai văzut-o prima dată ? care purta o fusta neagră scurtă- scurtă, era erioada mini! o bluză de dantelă cu flori negre şi fără sutien, desigur… doar că florile erau bine plasate şi ascundeau perfect sfârcurile sânilor…) Da, am uitat: am cizme roşii de piele, în aceeaşi culoare cu brâul şi brăţări de piele neagră… Unghiile sunt date cu ojă Dior, negre… Crezi că m-ai place azi??? Crezi că mi-ai deşira vestimentaţia? Crezi că ţi-aş putea trezi patima???? Crezi că te-aş scoate din ermetism??? Din minţi????!!!

Cu trufia-mi caracteristică, declar că sunt un geniu. Efectul a fost mortal. Americanul a căzut pe spate. Pe lângă experienţa şi valoarea mea profesională, aspectul fizic a făcut ravagii. Am semnat contractul. Vin!!!

Îţi imaginezi ce este poate în sufletul meu: dorinţă, iubire… nebunie… Nu plec la acest drum cu gândul că vom vedea dacă ne (mai) placem, dacă ne convine unuia de altul. Pur şi simplu nu vreau… La acest drum voi pleca ştiind că Sebastian mă aşteaptă undeva… Trebuie să te pregăteşti de pe acum pentru multe ajustări, de aproape toate naturile…lista e lungă. Totul se poate regla, cu dorinţe şi ţeluri comune, cu gânduri pozitive şi cu multă, multă iubire. Deşi, repet, răbdarea nu este calitatea mea esenţială, înţeleg că totul trebuie să înceapă cu începutul… Iar pentru început îţi cer un singur lucru: să ma iubeşti şi tu. Numai aşa voi avea curajul să joc totul pe o carte… Numai aşa voi avea puterea sa dărâm totul şi să o iau iarăşi de la capăt. Ştiind că mă aştepţi, ştiind că mă iubeşti real, ştiind că-ţi aparţin şi-mi apaţii. Nu vreau experienţe, nu vreau aventuri şi nu vreau încercări. Este mult ce vreau, Sebastian? Te-am visat ani în şir… Tu m-ai găsit, tu ai declanşat furtuna, acum trebuie să te ţii bine pe picioare Nu vreau să te mai pierd.
Definitiv a ta,
Sonia

Definitiv, scorpia periculoasă, ramân eu. Am pus fotografiile noastre împreună să descifrez chimia dintre noi doi. Te-am privit: tu, detaşat, analitic, împăcat, senin? blazat? echilibrat (deşi Balanţă!), în controlul sentimentelor tale. Pe chipul meu: pasiunea răvăşitoare, disperarea, femela excepţională şi (vai!) demonică. M-am enervat. Tu eşti cu picioarele pe pământ iar eu cu inima în cer? Dincolo de şocul creat de alăturarea imaginilor noastre, mi s-a făcut efectiv rău. Atracţia sexuală este în schimb maximă. Iese afară din fotografiile noastre alăturate ca lava unui vulcan în erupţie. Asta poate din cauza imaginaţiei mele febrile şi predispoziţiei spre erotism exarcebat pe care o am când mă gândesc la tine?… Iau foc! Nu stiu ce mi-ai făcut cândva, acum suportă consecinţele, domnul meu…

Mă văd plecată, în braţele tale, o întâlnire spectaculoasă dupa 3 decenii. Emoţia m-a epuizat. Plus presiunea de la job. E o nebunie ce fac? Mă arunc în ocean şi nu ştiu dacă nu e desumflat colacul de salvare… Îmi este o frică nebună… Mor de oboseală, mor ca un japonez de work overdose şi epuizare. Mor de iubire şi de nerăbdare.
Fug să-mi fac o baie. Şi sper sa nu sucomb în cadă. Vrăjitoarea ucisă definitiv de forţa binelui…Apoi iau bagajul pregătit déjà de o săptămână, sar în taxi si zbor spre tine. Simt cum pulsul îmi explodează. Ceva probabil similar lui Amstrong când a pus piciorul pe Lună…”

Vara venise şovăitoare şi firavă. Sonia asculta Grieg în sforăitul motanului care se prefăcea că doarme la picioarele ei. Golise o sticlă de vin şi se gândea s-o deschidă pe a doua. Serile erau mai lungi, tăcerea mai apăsătoarea, singurătatea îşi făcuse culcuş bun în casa şi în sufletul ei. Lucra acum la un proiect cu o firmă japoneză şi trebuia să se scoale de noapte. Poate că ar fi bine să înveţe japoneza. Poate că ar fi bine să se lase de fumat. Să-şi vopseacă părul în roşu. Să ia o clasă de pilate.
Din computer s-a auzit un clinchet semn că primise un email. Anamaria îi scria că va trece s-o vadă a doua zi înainte să plece în vacanţă cu logodnicul la New York. Un suedez înalt şi blând, din punctul Soniei de vedere, fără sare şi piper. Dar nu era treaba ei. Din New York nu ţinea minte decât sirena ambulanţei. Doctori în halate albastre alegând cu targa spre sala de operaţie. Şi chipul lui Sebastian congestionat de durere. Infarct miocardic, îi strigase o asistentă înainte ca uşile masive să se închidă în urma lui. Inima îi explodase ca o garoafă roşie deschisă forţat. Dacă i-ar fi dat spaţiu şi timp…Timp nu mai avea. S-a aşezat la computer şi s-a pus pe scris. Ce să-i scrie? Din spatele ecranului, liniştea doar, ca o apă stătută.

libris.ro

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Good morning darling

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *