Iarba de pe zid

de Adrian Sângeorzan [USA]
for the English version click here

Am plecat la începutul iernii şi după două săptămâni am ajuns acolo în plină vară. Aveam nouă ani şi am priceput dintr-o dată că ideea de timp şi spaţiu e aşezată prost în capul meu, ca o fereastră deschisă spre nimic. Nici ai mei nu erau mai dumiriţi. Atât tata cât şi mama păreau nişte încăperi umane făcute vraişte, cu toate ferestrele sparte şi prin care trăgea un curent străin. Sora mea fiind prea mică le-a luat pe toate aşa cum trebuia, ca un animal lăsat în libertate, proaspăt scos dintr-o cuşcă întunecată. Se juca fericită cu copiii din mahalaua ucrainiană de parcă s-ar fi născut acolo, în pampas. De pe duna pe care fusesem lăsaţi să ne aşezăm se vedea în depărtare oraşul. Îi simţeam vibraţia, îi auzeam zgomotul şi sirenele vapoarelor care duceau spre depărtări vitele ciopârţite ale pampasului şi aduceau cu ele oameni ca noi, supravieţuitorii războiului şi ai foametei. Primele zile am stat la un unchi care ajunsese acolo de câţiva ani. A cincea zi s-au adunat toţi vecini şi până dimineaţa ne-am ridicat o casă de adobe. Puneam lut amestecat cu iarbă uscată în nişte forme de lemn şi când amestecul acela se întărea la soare îl scoteam afară. Arăta ca o cărămidă mare şi neterminată, încă vie, care mai păstra în ea ceva din respiraţia pământului. Casa avea două încăperi în care ferestrele erau aşezate unde trebuie, doar că arătau ca două orbite goale, fără ochi, fără rame sau ochelari de sticlă. Noaptea treceau prin ele păsări necunoscute nouă care zburau prin casă ca şi cum ea n-ar fi fost acolo. Când i-am pus şi geamuri, păsările se izbeau de ele nedumerite. La început n-am avut nici uşă de lemn, doar o pânză care oprea muştele, dar tata m-a măsurat şi a făcut un semn în cantul uşii. Să vedem cât o să creşti aici, băiete! Ne-am făcut repede rost de paturi şi o masă cu patru scaune din cele aruncate de alţii. Aşternuturi, feţe de pernă şi de masă adusesem de unde plecaserăm. Plus o pânză albă pe care o numeam ”păretar” brodată de bunica, cu imaginea unei bucătării din nordul Transilvaniei în care o femeie cu năframă pe cap învârtea o lingură de lemn într-o oală aşezată pe foc. Dedesupt scria în româneşte ”Bucătăreasa harnică ţine gospădăria bine”. De atunci n-am mai vorbit acea limbă a bunicilor pentru că cei de pe dună erau ucrainieni şi ruteni, oameni scăpaţi în fel şi chip de la moarte, de-o parte sau alta a vechilor graniţe. În jurul dunei noastre nu mai era nicio graniţă. Doar oceanul într-o parte, pampasul nesfârşit în alta, şi oraşul cu burta lui mare în care aveam să încăpem şi noi până la urmă.
Duminica mergeam la biserica ortodoxă, făcută şi ea din adobe. Avea ferestre adevărate, iar la intrare un Cristos răstignit făcut nu din tablă subţire de zinc, ci din carcasa groasă de oţel a unui vapor italian care ajunsese în port scufundat pe jumătate. După slujbă bărbaţii se îmbătau şi povesteau tot felul de grozăvii de dinainte de război când Stalin voia să-i omoare prin înfometare, când le luaseră vitele, grânele, şi nu-i mai lăsau să planteze nimic, nici să pescuiască, nici să vâneze, nici să prindă păsări sau lăcuste, încât unii au ajuns să-şi manânce morţii rămaşi doar piele şi os. Cine ştie cum sfârşiseră bunicii mei care acum zăceau frumos îmbrăcaţi într-o fotografie înrămată, spânzurată pe peretele de adobe. Viva Argentina, ţară plină de mâncare, vaci câte stele pe cer, tango pe străzi, capăt al pământului unde niciun rău nu mai putea să ne ajungă. Mama mai adusese cu ea o icoană pe sticlă cu Maica Domnului. Avea deasupra un ochi mare triunghiular prin care Dumnezeu ne privea tot timpul. Mama ne ameninţa cu ochiul acela care era mereu cu privirea pe noi. „Chiar şi aici, la capătul pământului, mamă? Până şi în Patagonia sau Țara de Foc?” „Oriunde vom merge băiete, să-ţi intre asta bine în cap!”
Într-o noapte, în care căldura şi umezeala verii argentiniene coborâse nemilos peste noi, am auzit în casă un sunet ciudat, continuu şi blând, ca o şoaptă nesigură ce părea să vină de peste tot. Dormeam la perete lângă tata, care oricât se spăla seara, tot mirosea a sânge şi carne de vacă. Lucra toată ziua într-un abator şi seara ne aducea fleici proaspete de viţel pe care le ascundea în pantaloni. Le arunca pe grătar de cum ajungea acasă, mai triumfător ca un conqiustador spaniol. Dormeam dezvelit şi gol, lipit de peretele cald de adobe şi spre dimineaţă am simţit cum ceva plăcut şi moale începe să-mi gâdile spatele. Visam că sunt bolnav, cu febră şi mama mă mângâie cu mâna ei moale şi lată. Mijea de ziuă când de pe perete a căzut cu un zgomot surd fotografia înrămată a bunicilor. M-am ridicat în capul oaselor şi am văzut cum pe pereţii noştri de adobe creştea iarba. O iarbă verde şi grasă ca cea de pe câmp. Icoana stătea şi ea împinsă gata să cadă iar păretarul alb era ca o pânză de corabie umflată de vânt. Printr-o gaură mică, chiar în pieptul bunicii care mesteca în vechea oala de mâncare, îşi făcuse loc o margaretă. Dormeau duşi cu toţii, iar eu am stat rezemat de perete până s-a trezit mama. Simţeam cu spatele gol cum îmi creşte iarba sub piele, o iarbă străină de care nu-mi mai era frică. M-am gândit că în aşteptarea Învierii, aşa simt poate şi morţii de sub pământ rădăcinile naturii. Tata nici n-a băgat de seamă câmpul înverzit de pe pereţii noştrii. A mâncat ceva în grabă şi a plecat spunându-ne să-l aşteptăm cu jarul pregătit pentru grătare. Sora mea a plecat să se joace afară iar eu cu mama am tuns cu o foarfecă mare iarba de pe pereţi. Mama o tăia la trei-patru zile până s-a îndesit ca un gazon de fotbal. M-a tuns cu aceaşi foarfecă şi pe mine, cât a putut de scurt, să mi se îndese şi mie părul, că altfel poate seamăn cu unul din bunici care chelise de tânăr. Nu-i cunoscusem pe niciunii. „Cum au murit bunicii?” Am îndrăznit într-o zi s-o întreb pe mama. ”De foame, băiete. Aşa se murea atunci”. ”Şi nu i-aţi mâncat?…” Mama s-a întors spre mine îngrozită şi m-a privit atât de dojenitor că mi-a venit să mă ascund în iarba pereţilor. Doar margareta din pieptul bunicii a fost lăsată să crească în voie. Plantele când ies din pereţi cresc până la urmă tot în sus, aşa că sânul bunicii arăta ca un ghiveci de flori agăţat de perete.
Seara ne-am adunat mai mulţi vecini. Era sâmbătă şi tata adusese destulă carne în pantaloni şi o damigeană cu vin de Mendoza. Unul din vecini avea un patefon cu cilindru şi din pâlnia lui începuse să iasă o muzică nouă, neobişnuită. Tangoul mi-a rămas de atunci amestecat în cap cu iarba grasă de pe pereţii de adobe, fleicile grase de vacă şi imaginea mamei dansând şovăitor, dar fericită, cu unul din vecinii noştri, un fost gaucho pe care tata nu-l putea suporta. Eu primeam bucata cea mai mare de carne pentru că eram în creştere şi trebuia să ajung bărbat cât mai repede. Tata mă tot măsura la uşă şi eu ajungeam tot până la semnul de la care începusem viaţa noastră nouă. Voiam să-l văd mulţumit aşa că mă săltam pe vârfuri, dar tot nu treceam de semnul acela blestemat. Dacă în primele luni doar ridica neputincios din umeri, după un an de Argentina începuse să fie de-a dreptul îngrijorat. ”Uită-te la soră-ta, te-a întrecut până şi ea…”. ”Poate creşte şi zidul cu iarbă şi cu semn tot…” am încercat eu.
Altfel, eram bine. Iute la trup şi la minte, primul la şcoală, driblam frumos la fotbal, dar de crescut nu creşteam deloc, oricâtă carne şi ulei de peşte înghiţeam. Într-o seară de duminică când dansau în jurul patefonului, îl aud pe fostul gaucho strigând peste umărul mamei: ”Nu te necăji, Vasili! A ajuns şi la noi medicamentul acela bun la toate.” Într-o săptămână tata a apărut acasă cu o cutiuţă mică de carton în mână, pe care ne-a arătat-o mai triumfător ca niciodată. ”M-a costat salariul pe o săptămână dar trebuie făcut ceva, băiete. Oamenii zic că-i miraculos.” Înăuntru era un flacon de sticlă şi am priceput repede că medicamentul miraculos trebuia injectat cumva în bucile mele. La trei case de noi era un fost veterinar ucrainian care trecuse peste ocean o seringă şi câteva ace. Seringa unui veterinar care îngrijise doar cai şi boi are o mărime direct proporţională cu cea a foştilor lui pacienţi. Când am văzut-o am vrut să ţâşnesc afară. Tata mi-a blocat calea blând dar ferm şi mi-a spus ”n-ai încotro băiete, trebuie să creşti şi tu odată…”. Ceea ce a urmat mi-a rămas adânc întipărit în minte. Ştiam că n-am scăpare, aşa că m-am dat bătut şi le-am promis că mă voi supune şi-mi voi pune fundul la bătaie. Veterinarul a scos seringa dintr-o cutie metalică şi i-a ataşat un ac lung şi gros, apoi a tras din flacon medicamentul acela. Flaconul era atât de mic faţă de seringă, încât m-am gândit că seamănă cu un elefant care suge o nucă de cocos. Apoi s-au întors cu toţii spre mine şi mi-au spus în cor ”dă-ţi jos pantalonii”. Mi-am descheiat cureaua şi m-am întors spre zidul de adobe ca un condamnat. Mi-am ridicat resemnat mâinile şi am înşfăcat două smocuri de iarbă de care mă ţineam strâns. Tata mi-a tras pantalonii până la genunchi. Am strâns tare din buci şi am simţit acul intrând până la os. Când mi-a injectat soluţia durerea a devenit insuportabilă şi mi-a coborât în jos pe picior ca un fulger. Am leşinat dar am rămas agăţat de smocurile de iarbă. Când mi-am revenit mi-am tras demn pantaloni şi am ieşit afară cu flaconul acela în mână, m-am aşezat sub un palmier şi am zăcut acolo până tărziu. Mai am şi azi flaconul acela. Pe el scria: Penicilină, 500 000 de unitaţi. M-am gândit că după atâtea unităţi voi începe să cresc imediat. După două zile am început să am febră şi locul injecţiei se înroşise şi se umflase peste măsură. Veterinarul m-a examinat atent şi a spus că am făcut un abces în fesă, că trebuie ”drenat” până nu-mi intră puroiul în sânge. Au aşteptat până s-a întors tata de la abator şi au folosit briceagul lui care avea lama bine ascuţită. Veterinarul mi-a spus sec că asta o să mă doară puţin şi că ar fi bine să iau înainte o gură mare de vodcă. A fost pentru prima dată când m-am îmbătat, dar pot să spun că vodca e un bun anestetic. Au sterilizat vârful briceagului în flacăra unei brichete. ”Acum băiete întoarce-te cu faţa la zid şi ţine-te bine de iarbă.” N-am simţit mare lucru şi nici n-am mai leşinat. M-am gândit la vitele din pampas pe care gauchos le însemnau cu fierul înroşit şi mi-am spus că pot să rabd şi eu atâta. M-am ţinut tare de iarbă, care devenise groasă şi puternică. După ce mi-au drenat puroiul şi mi s-a închis rana, am început să cresc dintr-o dată. Câte un centimetru pe săptămână. Aproape că ţineam pasul cu iarba de pe pereţi, pe care mama în semn de recunoştinţă n-o mai tundea atât de des. Tata era cel mai fericit om. Le spunea tuturor că meritase investiţia şi a dat o petrecere mare în ziua în care am lovit cu fruntea cantul de sus al uşii.