Noul Adam [Avatar II]

de Gorun Manolescu
for the English version click here

Ei bine, nu! a zis ea şi eu deja mă plictisisem trăgând cu ochiul prin gaura cheii la scălămbăieturile lor sinistre ce deveniseră de la un timp ritual îmbrăcat în lapte şi miere încă de la început de fapt de când îi cunoscusem şi am devenit astfel vecini de apartament sub acoperiş acolo la mansardă unde razele soarelui încing tabla în zilele călduroase de vară şi simţi cum picură paparudele prin acoperiş când vrea să plouă şi nu mai plouă iar dansul lor nu te mai satisface nici măcar din punct de vedere estetic pentru că bozii atârnaţi în faţă şi-spate au murit degeaba mai apar şoldurile lor arămii plânse în mătasea sudorii frunzele veştede te fac să bănui că dincolo… de aceea mai trag cu ochiul din când în dând fuga la gaura cheii ca un divertisment aşteptând să văd cine ştie ce miraj din soarele lichid…

M-am plictisit sau nici măcar atât nu mai pot să suport şi o iau încet pe scară iată-mă proiectat jos cu dinţii lor putrezi de venin muşcaţi în carne despărţindu-mă de urletul de acolo de sus din gaura de şarpe a cheii unde nu mai era nimic altceva decât urletul acela mut îmi astupasem urechile ochii rămăsesem răstignit în figura sinistră a lui Munch iar florile otrăvite în prize de aer vezi cancerigene ce-mi ieşeau din gură nu mai puteam să le văd şi aud… şi acum le mai am încă înfipte în carne întoarse împotrivă în veninul consistent solidificat în smalţul verde şi lucitor ce mă împinge injectând combustibilul ars şi unde? de ce? şi cum? nu importă căci merg asta e toată filosofia mea sfântă – unde biciuie întrebările şi rămâne umbra nu mai încape loc de răspunsuri locul e ars gol Negru Negru Negru…

Sunam la uşa aceea nu venea dinăuntru decât umbra de sunet-ecoul abia îl mai auzeam în vata scursă în papucii de pâslă când El mi-a deschis poftindu-mă pe scaunul pe care îl trăsese lângă fereastră era închisă? deschisă? în lumina ce se aprinsese în reflector ca la interogatoriu nu-mi plăcea şi mă excita lumina aceea de ar fi fost mai molcomă sau măcar mai intensă mai halucinatorie starea mea de excitaţie s-ar mai fi atenuat poate mi-aş fi închipuit aş fi fost într-o biserică din Constantinopol în mijloc acolo unde lumina se taie scurgându-se de jur împrejur aşa ar fi fost şi poate… dar nu cert era că El nu se pricepea la astea am schiţat chiar gestul de a fugi l-am schiţat în mine şi El n-a observat curajul meu disperat scurgându-se în mormanul de laşitate ce m-a făcut să mă las în mâinile Lui atunci când a trecut în spatele scaunului ascuţindu-şi scalpelul simţeam cum se ascute pe razele prea moi ca să fie reale numai bune de ascuţit altceva…

Rămăsesem holbat cu El plutind tulbure în ochii mei înconjurat de o aureolă ciudată dată de lumina prea moale care nici lumină nu se putea numi…atunci am strigat Doctore care m-ai făcut aşa acum fă ceva dar nu strigam căci glasul nu l-am auzit l-am văzut doar mişcându-se prin încăpere cum vezi o mână ce ţi se pare străină mişcându-se mut în faţa unei oglinzi în întuneric pudrată cu argint viu şi simţi deodată cu ochii că mâna este a ta şi te îngrozeşti de mâna aceea fosforescentă de Alb care te priveşte din oglinda ce nu mai există mâna de acolo a prins o existenţă autonomă şi tinde să vină spre tine bumerang să te prindă deci glasul meu smuls din gât se îndrepta acum spre mine prin coridorul ţesut din vagi unde mâna aceea mare plină de licurici înghesuiţi am vrut din nou să ţip ca la cinematograf când vezi că trenul vine spre tine umple dintr-odată pânza de Negru ţâşnind în sală cu roţile prelinse în întunericul dens care te acoperă dar le simţi cum trec prin tine aşa cum am simţit mâna trecând abil delicat în timp ce glasul meu îngheţase…am început să simt din nou plăcerea plăcerea aceea perversă de la cinematograful de cartier când pipăiam puştoaicele pe sub fustă la ci’şpe ani fără să ştiu de ce poate că actul ce nu se putea desfăşura decât pân’ la măsura pufului abia mijit se continua în trenul venit peste noi închipuindu-mi cum o taie pe ea despletită pe şinele lucitore reflectate de verdele Alb halucinant de deşert în El ce mă înconjoară acum cu paşi felini căutând să-mi absoarbă orice împotrivire cu scalpelul strălucind mai intens decât aş putea suporta…

Mă trezesc. Impostorule impostor infam doctor de două parale merg asta e toată filosofia mea sfântă – unde biciuie întrebările şi rămâne umbra nu mai încape loc de răspunsuri locul e ars gol Negru Negru Negru…

Ei bine nu a zis ea şi deja mă plictisisem de refuzul ei perpetuu imaginar şi aş fi vrut să muşc din nou gura cu buzele pârguite în razele soarelui ce încing tabla în zilele călduroase de vară când simţi cum paparudele picură prin acoperiş când nu vrea să plouă şi etc…