libris.ro

The New Adam [Avatar II]

de Gorun Manolescu
translated from Romanian by: Alina-Olimpia Miron
pentru versiunea română click aici

Noul Adam (Avatar II)

Ei bine, nu! a zis ea şi eu deja mă plictisisem trăgând cu ochiul prin gaura cheii la scălămbăieturile lor sinistre ce deveniseră de la un timp ritual îmbrăcat în lapte şi miere încă de la început de fapt de când îi cunoscusem şi am devenit astfel vecini de apartament sub acoperiş acolo la mansardă unde razele soarelui încing tabla în zilele călduroase de vară şi simţi cum picură paparudele prin acoperiş când vrea să plouă şi nu mai plouă iar dansul lor nu te mai satisface nici măcar din punct de vedere estetic pentru că bozii atârnaţi în faţă şi-spate au murit degeaba mai apar şoldurile lor arămii plânse în mătasea sudorii frunzele veştede te fac să bănui că dincolo… de aceea mai trag cu ochiul din când în dând fuga la gaura cheii ca un divertisment aşteptând să văd cine ştie ce miraj din soarele lichid…
M-am plictisit sau nici măcar atât nu mai pot să suport şi o iau încet pe scară iată-mă proiectat jos cu dinţii lor putrezi de venin muşcaţi în carne despărţindu-mă de urletul de acolo de sus din gaura de şarpe a cheii unde nu mai era nimic altceva decât urletul acela mut îmi astupasem urechile ochii rămăsesem răstignit în figura sinistră a lui Munch iar florile otrăvite în prize de aer vezi cancerigene ce-mi ieşeau din gură nu mai puteam să le văd şi aud… şi acum le mai am încă înfipte în carne întoarse împotrivă în veninul consistent solidificat în smalţul verde şi lucitor ce mă împinge injectând combustibilul ars şi unde? de ce? şi cum? nu importă căci merg asta e toată filosofia mea sfântă – unde biciuie întrebările şi rămâne umbra nu mai încape loc de răspunsuri locul e ars gol Negru Negru Negru…
Sunam la uşa aceea nu venea dinăuntru decât umbra de sunet-ecoul abia îl mai auzeam în vata scursă în papucii de pâslă când El mi-a deschis poftindu-mă pe scaunul pe care îl trăsese lângă fereastră era închisă? deschisă? în lumina ce se aprinsese în reflector ca la interogatoriu nu-mi plăcea şi mă excita lumina aceea de ar fi fost mai molcomă sau măcar mai intensă mai halucinatorie starea mea de excitaţie s-ar mai fi atenuat poate mi-aş fi închipuit aş fi fost într-o biserică din Constantinopol în mijloc acolo unde lumina se taie scurgându-se de jur împrejur aşa ar fi fost şi poate… dar nu cert era că El nu se pricepea la astea am schiţat chiar gestul de a fugi l-am schiţat în mine şi El n-a observat curajul meu disperat scurgându-se în mormanul de laşitate ce m-a făcut să mă las în mâinile Lui atunci când a trecut în spatele scaunului ascuţindu-şi scalpelul simţeam cum se ascute pe razele prea moi ca să fie reale numai bune de ascuţit altceva…
Rămăsesem holbat cu El plutind tulbure în ochii mei înconjurat de o aureolă ciudată dată de lumina prea moale care nici lumină nu se putea numi…atunci am strigat Doctore care m-ai făcut aşa acum fă ceva dar nu strigam căci glasul nu l-am auzit l-am văzut doar mişcându-se prin încăpere cum vezi o mână ce ţi se pare străină mişcându-se mut în faţa unei oglinzi în întuneric pudrată cu argint viu şi simţi deodată cu ochii că mâna este a ta şi te îngrozeşti de mâna aceea fosforescentă de Alb care te priveşte din oglinda ce nu mai există mâna de acolo a prins o existenţă autonomă şi tinde să vină spre tine bumerang să te prindă deci glasul meu smuls din gât se îndrepta acum spre mine prin coridorul ţesut din vagi unde mâna aceea mare plină de licurici înghesuiţi am vrut din nou să ţip ca la cinematograf când vezi că trenul vine spre tine umple dintr-odată pânza de Negru ţâşnind în sală cu roţile prelinse în întunericul dens care te acoperă dar le simţi cum trec prin tine aşa cum am simţit mâna trecând abil delicat în timp ce glasul meu îngheţase…am început să simt din nou plăcerea plăcerea aceea perversă de la cinematograful de cartier când pipăiam puştoaicele pe sub fustă la ci’şpe ani fără să ştiu de ce poate că actul ce nu se putea desfăşura decât pân’ la măsura pufului abia mijit se continua în trenul venit peste noi închipuindu-mi cum o taie pe ea despletită pe şinele lucitore reflectate de verdele Alb halucinant de deşert în El ce mă înconjoară acum cu paşi felini căutând să-mi absoarbă orice împotrivire cu scalpelul strălucind mai intens decât aş putea suporta…
Mă trezesc. Impostorule impostor infam doctor de două parale merg asta e toată filosofia mea sfântă – unde biciuie întrebările şi rămâne umbra nu mai încape loc de răspunsuri locul e ars gol Negru Negru Negru…
Ei bine nu a zis ea şi deja mă plictisisem de refuzul ei perpetuu imaginar şi aş fi vrut să muşc din nou gura cu buzele pârguite în razele soarelui ce încing tabla în zilele călduroase de vară când simţi cum paparudele picură prin acoperiş când nu vrea să plouă şi etc…

The New Adam (Avatar II)

‘Well…no!’ she said. I had already gotten bored with peeking through the keyhole at their sinister, apish grimaces which had recently turned into a milk-and-honey ritual…no, actually, it had been that ever since I had met them and had, thus, become apartment neighbours under the roof, there, in the attic, where the sunrays scorch the roof plates in the hot summer days, when one feels the rain wraiths trickling through the roof when it seems like it’s going to rain, but it eventually doesn’t, and their dance won’t satisfy you even aesthetically as the danewort trees hanging at the front and at the back have passed away…in vain do their ruddy hips, drenched in the silky perspiration, come out, the ghastly leaves make one suspect that beyond lies….that is why I peek through the keyhole now and then, a bit of a pastime while eagerly awaiting some sort of mirage developing from the fluid sun…

I am bored, or…perhaps this is the last I can take…so I slowly go down the ladder and there I am: hurled downwards, their venom-rotten teeth biting the flash, separating me from the scream up there, coming from a snake-shaped keyhole ; nothing is left around but  that silent scream and myself crucified in Munch’s sinister posture with poisoned flowers planted in my flesh,…where? why? and how? it doesn’t matter, as I go on…this resumes my holy philosophy – where questions lash out and shadow lingers, there is no room left for answers…the place is burnt dry, Black, Black, Black…

I was ringing at that door, but all that would come from the inside was the shadow of a sound – I could barely make out the echo in the cotton wool leaked into the felt slippers when He opened the door, inviting me to take a seat on the chair He had drawn next to the window (was it closed? was it open?) I didn’t like it in the light which had been turned on as if at an interrogation…that light irritated me…if only it had been softer or, at least, more intense, more hallucinatory, my irritation would have subsided, perhaps I would have imagined myself in the middle of a Constantinople church, where light dies out by flowing round and round, it would have been this and maybe…but no, it was clear this wasn’t His cup of tea, I even made like I was running away, I made it on the inside, but He didn’t notice my desperate courage pouring out into the heap of cowardice which made me succumb to Him when He went behind the chair, sharpening His scalpel, I could sense its impending sharpness on those rays too soft to be real, those rays fit to sharpen something else…

I remained staring at Him…at his turbid hovering in my eyes, surrounded by a strange halo triggered by the much too soft light (one couldn’t even call it ‘light’)…that’s when I screamed: ‘Doctor! You that made me as I am, do something now!’, but I wasn’t screaming as I didn’t hear my scream, I only saw it move through the room, as one sees a seemingly foreign hand moving silently in front of a mirror, in the dark, powdered in quicksilver and one’s eyes suddenly tell one that hand belongs to you and you shudder at the sight of that incredible, phosphorescent white hand watching you from the no longer existing mirror…that hand has acquired an autonomous existence and it’s out to get you like a boomerang, so my voice, ripped out from my throat, was heading towards me through that vagus-nerves-woven corridor where that huge hand full of crammed fireflies…I wanted to scream again, like at the cinema theatres when you see the train coming towards you, suddenly taking up the entire Black cloth, marching into the hall, its wheels oozing in the dense darkness cloaking you, but you still feel them passing through you, just like I felt that hand craftily and delicately passing through, while my voice had utterly frozen…I was seized again by that pleasure, that perverse pleasure at the neighbourhood cinema when I’d grope 15-year-old chicks under their skirts, without even knowing why, perhaps the act that could unfold only to the extent of the fledgling fluff continued in the train flashing over us and I’d imagine it severing her, her loose hair, on the shiny rails reflected by the green White, hallucinatory desert in Him, desert surrounding me now with cattish steps, seeking to absorb any resistance I might have using that scalpel, emitting a light brighter than I could bear…

I wake up. ‘You impostor! You infamous, good-for-nothing doctor!’ I go on, that is my holy philosophy – where questions lash out and shadow lingers, there is no room left for answers…the place is burnt dry, Black, Black, Black…

‘Well…no!’ she said. I had already gotten bored with her incessantly imaginary refusal and I wished to have bitten yet again those lips almost ripe in the blazing sunlight scorching the plates in the hot summer days when one feels the rain wraiths trickling through the roof when it seems it won’t rain and etc…

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Noul Adam [Avatar II]

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) | FDL.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *