libris.ro

Poeme de Jerome Rothenberg

traducere de Raluca & Chris Tanasescu
prezentare de Chris Tanasescu

 
 
„Mistici, hoţi şi nebuni”

Jerome Rothenberg (n. 1931) este una dintre cele mai valoroase, legendare şi prolifice figuri din poezia americană a secolelor XX şi XXI. Este autorul a peste optzeci de volume de versuri şi redactorul a zece antologii de răsunet în care a selectat şi, uneori, a „asamblat” poezie tradiţională şi experimentală – printre care Technicians of the Sacred, Shaking the Pumpkin, A Big Jewish Book şi Poems for the Millennium, în trei volume, primele două editate împreună cu Pierre Joris, iar al treilea, de poezie romantică şi post-romantică, împreună cu Jeffrey C. Robinson. Acesta din urmă a apărut în 2009 şi a fost deja distins cu American Book Award. Este unul dintre întemeietorii şi reprezentanţii cei mai marcanţi ai mişcării etnopoetice, atât ca teoretician cât şi ca practician, şi este unul dintre cei mai importanţi teoreticieni şi practicanţi de poetry performance pe plan mondial. A condus reviste literare de maxim impact, printre care some/thing, împreună cu altă figură legendară, poetul David Antin, şi Alcheringa: Ethnopoetics – împreună cu Dennis Tedlock – iar în prezent are unul dintre cele mai active şi mai consistente bloguri de poezie şi poetică din spaţiul anglofon, Poems and Poetics. A tradus imens, de la poezie amerindiană la poeţi renascentişti, la Lorca, Gomringer, Schwitters, Picasso, Nezval şi alţii, fiind şi primul traducător în engleză al lui Paul Celan, pe care l-a întâlnit în Parisul anilor şaizeci. Poezia sa îmbină în modalităţi mereu proaspete tonuri şi modalităţi arhaice, mistice, şamanice şi folclorice de diverse extracţii – în principal amerindiene şi iudaice, dar şi multe altele – cu experimentalismul suprarealist şi asamblările (post)moderniste în care improvizatorica fuzionează cu modalităţi riguroase, însă poetic insolite, de organizare, gen compoziţie aleatorie şi, mai ales, gematria.
 
 
Poeme din caietul Castorului
 
Zeul
 
batrânul om castor –
acest mare
transformator

 
 
Ucigaşii
 
limbi negre de oaie –
cândva mâncau oameni

 
 
Pânda
 
e oaie între –
picioare –
stă & aşteaptă

 
 
Planul
 
labele mâini –
picioarele vâsle –
cozile mistrii –
dinţii topoare

 
 
Lumea
 
afinele dedesupt –
apa –
trandafiri în untdelemn

 
 
Semnul
 
capul de nutrie

 
 
Sfârşitul
 
ca pieile de castor –
întinse pe gheaţă

 
 
„jeluirea insulei şarpelui”
 
…….
continentul traversat
– abuzat –
urlă de durere
„oh, ţâţele mele
burta mea strivită
& coapsele-n suferinţă”
culmile stâncoase împovărate într-o zi
se prăvălesc în placa continentală
ea care fusese pământul
ea însăşi le-a ţinut munţii pământurilor
care ne-au dat fiecare părţile lor toate nouă
vii
„părul ei s-a preschimbat în copaci & iarbă
carnea ei lutul
oasele ei stâncile
sângele ei izvoarele
Cel Vechi a spus: de-acum tu vei fi pamântul iar oamenii vor trăi pe tine & te vor călca pe burtă le vei fi ca o mamă căci din tine vor izvodi trupuri & şi în tine se vor întoarce vor scoate hrană din tine căci tu eşti grasă iar ei vor folosi toate părţile trupului tău nu vei mai boci când îţi vei vedea copiii”
doamnă mamă
copiii ei morţi din nou lăsaţi în voia
ploii & vânturilor
dezonoraţi

 
 
(cântecul #3)
 
…….
o mie de ani
trecuseră
şarpele urma să devină
balenă

 
 
din ciclul „Visele”
 

pentru Paul Blackburn
19.xii.73

…………
exilat în Salamanca
& înnebunit de
Imaginea Templului

 
 
Jurnalul Seneca 7
„Visătorii”

pentru David Antin

 
1
cuplul acela stând
în splendoarea caselor vechi
Albert Jones & soţia lui Geneva
erau deja batrâni dinainte s-apar eu
el era ultimul divinator seneca
mort în 1968
primul an al şederii noastre în Salamanca
cu puterea de a înţelege visele
„singura lor divinitate” cum scria Fremin (S.J) 1650
aşa cum spunem noi „divin”
acel deva din noi
ca un diavol
sau divus (deus)
pe vremea când aceşti codri batrâni erau plini de zei
pe care oamenii-i numeau puteri
se arătau în cuvinte
limba noastră îi ascunde
chiar şi acum
acţiunea poemului i-aduce la lumină
dragă David
nu în imaginaţia
omului de afaceri
ci punând întrebarea
„cine e Castorul?”
e ceea ce-i scoate cu forţa din mintea universală
în mitificare
în mursecarea de grăunţe-ale limbii
aşa cum David care sună ca deva
înseamnă preaiubitul
aşa şi orice indian avea un nume
 
2
„diavoli” spuneau iezuiţii
sau „vise”
dar n-aveau voie în camera muribundului
care stătea visând cântând
înconjurat de clopoţei cuţite ace foarfece
pături bentiţe haine cingători de wampum mărgele
sule
„cele o mie de obiecte la care visa”
avea grijă să nu ucidă vreo dorinţă
în somn
ştia că vrea să mănânce
carne de câine sau de om
că toporişca tatălui său dispăruse
ceva veşnic secret
aştepta în el
cea de-a treisprezecea virgină a festinului de dragoste
niciodată în raza de acţiune
aşa că îl hrăneau ca pe un copil sau pe o femeie
divinatorul întunecat la căpătâi
încă plângea din pricina şaradelor –
mărgele & bostani –
& omul urla rostogolindu-se în flăcări
îşi reteza singur degetele cu scoici culese din mare
odată a încercat chiar să o pocnească pe o fată în cap
dar s-a oprit (spunând): „Sunt mulţumit
visul meu
nu mai are nevoie de nimic”
ca viziunea pe care-o avusese când era băiat
un bătrân „de-o frumuseţe rară”
ţinând în mâna dreaptă carne de urs
şi de om în stânga
muşca din cea de urs & era vânător
s-a întors a comandat daruri
„10 câini
10 mărgele de porţelan de la fiecare colibă
un colan (cingătoare de wampum) gros pe zece rânduri
4 măsuri de seminţe de floarea soarelui”
& a stat 10 ore lângă flacăra dogoritoare
cântând cântecul lui de moarte
după cum au scris iezuiţii
„toate colibele lor erau pline de vise”
 
3
era luna pe care o vedea
mama bătrână ca luna din Polonia
ne lumina ea odată mintea
visată femeia iroquois
ieşise de la ea din colibă
cu o fetiţă în braţe
„luna bătrâna a coborât pe pământ
(zicea ea)
s-a făcut femeie
ca mine dar ţine
un alt prunc în braţe
de parcă aş fi intrat într-o oglindă
& luna stă dreaptă”
roşie ca sângele
(zice)
„eu sunt seniorul
tău umflat de-atâta lumină de lună
ţi-acord puterea de-a da nume darurilor
poate tutun mărgele sclipitoare
o rochie din blană roşie de veveriţă
să-ţi fie date ţie
vezi să proclame o sărbătoare a viselor cu numele meu
atât de mult te iubesc
aş vrea să-mi fii asemenea mie
ca focul
cu totul
să trăieşti în culoarea
focului meu”
acum e ea însăşi
Doamna Roşie
se-mbracă toată-n roşu
bentiţa cu pene cingătoarea încălţările toate roşii
ba chiar îşi pictează trupul în roşu
încercuind orice protuberanţă
roşul labiilor
atât de plăcut
e creierul ei întors cu fundu-n sus
acum va trece desculţă prin
200 de focuri
cloncănindu-şi vechiul cântec de femeie
şi întinzându-şi limba să-şi atingă
„ultima sa dorinţă”
 
4
„întors cu fundu-n sus”
asta e în sfârşit ceremonia
nu e nimic
înaintea ei mai mare decât
femeia pe muchia propriului ei vis
văzând o lume nouă dedesubt
văzduhul care se întinde
bate peste
picioarele ei
cu degetele vântului deschizându-i labiile blege
dintr-odată aprinse
& arzând
înroşite de-o nouă promisiune
copilul-lume prinde rădăcină-n ea
e bun & rău
păşeşte acum prin lumea
nouă de mai jos de gâtul ei
de parcă ar traversa spinarea unei ţestoase bătrâne
din mâinile tale
într-o ţară în care toată lumea poartă pene
unde pielea e ca sticla
deschide-o fereastră la ea-n sân spune
de la care un indian
obosit de propriul „spectacol”
se holbează
sclipindu-şi spre tine
un dinte de aur
& un joben îngrozitor
cu drapele pe el.

 
 
(coda la visătorii)
 
……………..
n-am văzut-o pe femeia roşie
dar am scris despre ea
poemul evadează din minte
e o nebunie
faptul că mă pot întoarce către-un prieten să-i spun
„sper că se vor potoli odată cu cu religia asta”
ce e sacru la urma urmei?
un om are un vis şi-i spune demon
în sensul de ceva din dedesubtul minţii
– un gest obscur –
ca acei creştini primitivi gâdilându-se
unul pe altul în palmă
şi zicând
„vino & fute-mă
mănâncă-mi sămânţa frate
suge menstruaţia sorei tale
asta face luna să fie roşie?”
în strălucirea lunii
culoarea pământului & a sângelui
(spun unii) Adam Roşu
stă în mijlocul grădinii sale
ca un zeu
un gardian
acum băţos & roşu
vizibilul apare
sora lui îi iese din coastă
„o femeie (spune omul roşu)
cu care curând nu voi mai avea de-a face
sânge din sângele meu o fântână
care se află-n mine însumi
cum voi putea fi conştient de propria mea inimă
atât de mai puţin decât al lumii
puls încet
doar când visezi
imaginile pot să treacă
una prin cealaltă
devenind una şi-aceeaşi
cruce a luminii
când ea se trezeşte în propriul ei sânge
& mărturiseşte
fierbinte de la concepţie
prezenţa lumii lor”

 
 
„Arta poeziei”

pentru Olson

 
„mă pornesc acum
într-o cutie pe mare”
 
scria Olson
în încheierea lui Maximus VI
 
amintindu-mi de Osiris
de Isis
 
aş putea să fac legătura
cu un rabin nebun
 
pierdut pe mare
vicitmă
 
ce nu vede mai departe
de propria-mi carne
 
nu vedea nici mai departe
de-a lui însuşi
 
sau un seneca
la ora refluxului
 
care scrutează depărtările
peste lac
 
urmărind intruşii

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *