Igor Ursenco: un experimentalism narativ à rebours

[Igor Ursenco, S.T.E.P., Herg Benet Publishers, 2011]

de Petrişor Militaru

La prima impresie, proza lui Igor Ursenco este un amestec de postmodernism şi suprarealism “calculat”, de precizie şi cinism implicit, de livresc şi experimentalism. Plus umorul cu care ne asigură – pe spatele cărţii – că lectura volumului ne va ajuta să câştigăm la 6 din 49. Avem în faţă un volum premiat la „Pavel Dan”, ce cuprinde douăzeci şi patru de proze puse sub un titlu ce sintetizează patru tipologii de personaje: Sfinţi, Terorişti, Epileptici şi Poeţi (S.T.E.P.), ce participă la structurarea discursului epic. Scopul acestor proze este să aibă „priză universală” la public, să prindă şi să desprindă cititorul de modul de obişnuit de lectură, de modul vechi de a înţelege literatura care resetată sub guvernarea principiul combinatoriu – ce defineşte esenţa acestui volum de proză – ajunge mai aproape de zona de entertainement, făcând-o mai accesibilă şi mai abordabilă în afara locurilor care îi sunt consacrate, gen şcoală, facultate, bibliotecă etc.
 

Prima proză care pune în aplicare principiul „combinaţiilor preferenţiale” este chiar S.T.E.P. Având în centru tema evoluţiei umane, naratorul îmbină elemente de hermeneutică sacră, genetică, etimologie ficţională (SSS=Scară Spaţială Spiralată), mitologie românească, atmosferă s.f. şi evocarea unor staruri hollywoodiene pentru a urmări rolul semnificativ şi aleatoriu în acelaşi timp al tipologiilor deja amintite Sfinţi, Terorişti, Epileptici şi Poeţi. (Această simultaneitate m-a dus cu gândul pentru o secundă la estetica cuantică a lui Gregorio Morales ce are mare priză în acest moment în Spania.) Desigur că este ironizată ideea de evoluţie în sine, desigur că e parodiat modelul textului de tip vizionar şi toată istoria umanităţii devine o formă de digestie pentru „«corpul» pantagruelic al tuturor taberelor ideologice şi religioase”. Nu gratuitatea cu care Igor Ursenco tratează aceste probleme decăzute din drepturile lor metafizice, ci prospeţimea cu care îşi dezvoltă propriul limbaj epic este cea care îl poate cuceri pe cititor. Ca o excepţie de la cele semnalate mai sus, atunci când tratează perisabilitatea trupului şi modul cum ne raportăm noi în timp la propriul corp, naratorul pare să devină puţin mai implicat în discurs, mai personal, ceea ce polarizează senzaţia de detaşare exacerbată care părea să domine scriitura în exclusivitate.
 

O altă proză reprezentativă pentru experimentalismul à rebours practicat de Igor Ursenco este Colecţionarul (mini-detectiv esoteric). Parţial naratorul foloseşte procedeul prezentării aceleaşi realităţi din puncte diferite de vedere, tehnică făcută celebră de John Fowles în Colecţionarul, deşi ea mai fusese folosită anterior de Lawrence Durrell în Cvartetul. Dacă la Fowles personajele Miranda şi Fred au versiuni total diferite asupra aceleiaşi realităţi, la Igor Ursenco Cassandra şi Hoody sunt cei doi protagonişti. Cassandra, o tânără oarbă „cu corpul ei vibrant de numai 15 ani de experienţă terestră acumulaţi”, este prinsă în jocul criminal al lui Hoody, personaj ce iniţial pare să acţioneze numai în plan oniric. Însă din moment ce „visele se materializează în termen de trei zile”, nu ne rămâne decât să asistăm neputincioşi cum Hoody, un fel de E:T. caricaturizat şi pervers, colecţionează organe ale tinerelor şi le păstrează, acestea căpătând în acelaşi timp şi o conştiinţă proprie ce se manifestă (după cum constată personajul cu nume telenovelic când are ocazia să atingă unul dintre “exponate”) sub forma de animal sau de pasăre: inima Cibelei seamănă la atingere cu o turturică, cei doi peşti din acvariu sunt, de fapt, sănii Alinei etc. Ironia cea mai mare este că Tanya Sadova, „tânăra şi promiţătoarea urmaşă a lui Sherlock Holmes”, este ea însăşi, până la urmă, devorată de şarpele falic. Trecând peste tragica luptă, de la final, dintre „biografia promisă [a Tanyei] şi soarta cu propulsie autonomă”, ce se sfârşeşte cu victoria celei din urmă, mai adăugăm că firul narativ este dublat de tablouri foarte potrivite la finalul fiecărei povestiri (Food for Thought de Bethany Marchman, în cazul de faţă), iar sintagme ca „zâmbet creştinesc”, „proorocul electronic”, „tâlhar magic” sau „femeia legii” (aka Tanya Sadova) fac şi ele parte din deliciul povestirii la care ne-am referit.
 

Dacă în S.T.E.P. era ironizat însuşi Marele Will pentru a fi fost mai întâi cămătar, antreprenor teatral, actor şi abia apoi poet şi dramaturg, în Bath Watch este luat peste picior celebrul serial cu salvamari şi modelele utopice promovate pe micul ecran. Plecând de la cuplul de actori Pamela Anderson şi David Hasselhoff, George şi Maria au o discuţie contradictorie pornind de la sânii Pamelei şi a pectoralilor lui David. În primă fază pare că fanii serialului vor sărbători cu şampanie cea de-a douăsprezecea lor aniversare de la căsătorie, însă discuţia se termină cu plecarea femeii dezamăgite şi cu o scenă anti-shakespeariană: pe balconul de la etajul nouă stă de această dată bărbatul care fumează o ţigară în timp ce soţia lui iese din bloc, grăbindu-se spre locuinţa mamei sale, în mână cu „unica lor valiză, albastră şi roasă pe la colţuri, pe care o cumpăraseră cu banii rămaşi de la nunta ce se consuma acum douăsprezece ani”. Povestirea se încheie cu apariţia Pamelei la duş, în baia lui Geo. Morala: dacă la început realitatea învinge imaginaţia, la final fantezia bate filmul, având un efect psihanalitic compensatoriu garantat.
 

Tot în sfera experimentalismului à rebours intră şi poemul iubirea nu e mânioasă, rabdă tot, crede totul unde erecţia devine o metaforă a credinţei, Pastelul ecologic pe tema „dietologiei spirituale” sau Cum mi-am pierdut şi regăsit în aceeaşi zi inocenţa, proză ce are cel mai reuşit incipit din carte: „Clasicii mei au fost, desigur, Creangă şi Alecsandri. Dar în special Bunii Dumnezeu şi Bunicul, ultimul să-l ierte pe primul.” Eretic atât ca om, cât şi ca romancier, Igor Ursenco forţează limitele limbajului epic şi ajunge la rezultate surprinzătoare, chiar pornind de la cele mai banale detalii ale universului psihic sau cotidian, ce au ca rezultat o proză originală susţinută de prospeţimea narativă şi ludicul livresc, de cinismul şi ironia critică, neiertătoare şi, totuşi, amuzantă.