Sâmbăta neagră

de Alexandru Ioan Despina

Am citit ieri, pe nişte afişe lipite cu bandă adezivă de cabinele telefonice, că astăzi o să se desfăşoare ceva în cartierul ăsta amărât din sudul Bonnului. Cum nu pricep o boabă de germană, am reţinut, adică am înţeles, doar data şi orele: 19 Martie 2011, între orele 10 şi 16. M-am străduit să aflu de pe internet despre ce-i vorba, însă n-am găsit nimic folositor. Ținând cont că n-are cum să fie Parada Gay, aia-i prin iunie, în Cologne, m-am decis totuşi să mă duc. Poate-i ceva de genul Carnavalului de acum două săptămâni, când m-am îmbrâncit cu nişte copii pentru a aduna bomboane, jeleuri, ciocolăţele şi caramele. Dracii ăia mici veniseră pregătiţi, fiecare având câte-o traistă. Preventiv, astăzi îmi iau şi eu una. Nu, nu una, două. Mă îmbrac frumos, trec pe la cutia poştală să ridic reclamele şi ziarul (e gratuit, dar din păcate e-n germană), apoi mă îndrept grăbit şi zâmbitor spre centru. Însă nici vorbă de carnaval, e un nenorocit de târg de vechituri. Mă amestec printre oameni şi-mi belesc ochii la milieuri, macrameuri, flori din plastic, bijuterii, ceasuri, cărţi şi diverse alte prostii. Dacă aş fi luat la mine lumânările frumos parfumate, pe jumătate arse graţie întâlnirilor romantice ratate, ori tacâmurile ce zac nespălate în chiuvetă, cred că aş fi făcut ceva bani. Îmbulzindu-se, vreo trei ţigani, trec pe lângă mine. Simt nişte pipăieli în zona şliţului, a coapselor şi-a fundului, un soi de masaj oriental, desăvârşit făcut, iar când îmi verific buzunarele remarc că sunt goale. Drace, portofelul. N-am bani în el, doar fotografiile copiilor, la care chiar ţin. Au fost făcute cu-n aparat din ăla vechi şi s-a voalat filmul, aşa că altele nu mai pot scoate! Mă reped la ei, dar chiar când să-i pun unuia o mână pe umăr, iar cu cealaltă să-i mut fălcile, îmi dau seama că de fapt mi-am lăsat portofelul acasă. Mă incomoda când dădeam să mă aplec după zaharicale. Mă amestec jenat prin mulţime şi abia atunci realizez că totuşi m-au uşurat de ceva. De cele două pungi. Pagubă-n ciuperci, îmi zic, dar totuşi ar fi meritat să-i stâlcesc garoiului faţa. Trec la următoarea tarabă pe care sunt întinse zeci de maşinuţe. Zece euro bucata. Individul ce le vinde, un bătrân miop ce-şi suge buza inferioară, este mai mult ca sigur un colecţionar. Simt dintr-o dată un gol în stomac şi-o scârbă fără vreo adresă anume. Vreau să ies de acolo şi când dau să mă retrag calc o potaie pe laba din dreapta faţă. Jigodia se-ntoarce instinctiv şi-şi înfige fulgerător colţii în piciorul meu. Idioata de babă care-a venit cu javra în târg se uită cu reproş la mine de parcă eu aş fi fost de vină. Îmi vine s-o muşc de obraz, dar mi-e greaţă de fardul ce-i atârnă de mustaţă. Îmi dau coate şi merg şchiopătând până la o bancă pe care stau doi îndrăgostiţi ce se privesc fără încetare. Mă aşez pe colţul băncii, apoi înaintez cu fundul spre fată. Cum gestul meu n-o determină să plece, îmi flexez piciorul vătămat şi suflec cracul pantalonilor. O rană diformă, din care două firicele de sânge se preling în şosete, se arată. Îndrăgostiţii pleacă. Mă uit la oamenii ce-mi trec prin faţa ochilor şi care se îngrămădesc să vadă nişte gravuri făcute între cele două războaie mondiale. Ce carnaval de rahat! Mă duc acasă ca să mă spăl. Nu-i ceva ce fac în mod obişnuit, dar am o întâlnire diseară. Tot o româncă, că de alte naţii se pare că n-am parte. A trecut săptămâna trecută pe la service ca să-i schimb o roată. Şi cum arăta bine, i-am zic că-i fac o reducere dacă acceptă să ne întâlnim după. O duc la film, mi-a zis un prieten că e la cinema un film în engleză săptămâna asta. Nu prea pricep eu engleza, însă tipa părea deşteaptă. Lebăda Neagră cică-i zice filmului. Ceva cu balet, deci pe gustul femeilor. Plus că am auzit că are şi câteva scene erotice. E exact ce-mi trebuie.
Acasă nu e apă caldă. De fapt e, dar nu aşa de caldă cum aş fi vrut eu să fie. Am să-mi spăl doar piciorul. Îmi dau şosetele şi pantalonii jos şi trec la fapte. Cotrobăi apoi prin toate sertarele şi dulapurile în speranţa că am să găsesc o altă pereche de şosete. N-am însă noroc, sunt toate puse la spălat. Mă tentează să bag mâna în coşul cu rufe, dar mirosul mă alungă. Trebuie neapărat să trec pe la spălătorie zilele astea. Aş putea să mă duc chiar acum, dar mi-e aşa de lene şi foame. Am să mănânc diseară, îi iau tipei un kebab, mie o şaormă şi aia e. Ştiu şi unde s-o duc. E un fast food turcesc lângă gura de metrou, unde kebab-ul e doar doi euro. E de abia ora patru fără ceva. Mai sunt încă trei ore până la întâlnire. Mă culc ca să mai treacă timpul şi ca să uit de foame.
Îmi iau şosetele pe care le-am avut mai devreme. Una e încă umedă, îmbibată în sânge, dar n-are nimic, merge şi aşa. Mă dau cu gel, mă frec puţin cu săpun ca să miros frumos şi mă duc. Ajung la cinema la şapte fără un sfert, cu 5 minute înaintea întâlnirii. Mă aşez la rând în faţa unicului ghişeu deschis şi când ajung la casă îi cer două bilete la Lebăda Neagră. Am uitat că pe aici nu se vorbeşte română, aşa că încerc în puţina engleză pe care-o ştiu. Mă aplec spre individ ca să nu mă audă ceilalţi oameni şi să mă fac de râs şi-i zic: Ăăă, tu bilete la Darc Lebăda. Dobitocul nu pricepe. Încerc prin semne: tu, adică două degete, bilete mă gândesc să nu-i mai spun că doar nu vinde gogoşi şi trec direct la titlu: darc, fâl-fâl. Tot nu înţelege. Darc bărd. Bărd, îi spun şi dau din mâini. Pe faţa cretinului apare un zâmbet şi mă simt dintr-o dată salvat. Îi dau douăzeci de euro, iar el îmi întinde două tichete şi câteva monede. Le număr atent, apoi mă duc s-o aştept pe tipă la intrare. Mor de foame. Se face şapte fără cinci, apoi şapte fix. Să vezi că pocitania asta nu mai vine, mi-a dat ţeapă! Mai stau până la şi zece, apoi intru singur. După ce trec de un hol de sticlă, pătrund într-o încăpere plină de uşi numerotate. Bag capul pe una şi îmi dau seama că de fapt în spatele uşilor sunt săli de cinema. Mă uit pe bilet vreo câteva minute să văd la ce sală e filmul meu, apoi mă las păgubaş şi deschid la nimereală o uşă. Se aud voci de tineri, aşa că prind curaj. Caut, prin semiîntuneric, un loc liber, dar nu observ niciunul. Mă duc spre ultimul rând, însă e ocupat în totalitate de nişte puştani cu frizuri ciudate. Mă întorc şi mă duc mai în faţă. Observ pe primul rând un scaun gol. Mă îndrept acolo şi mă aşez pe punga de floricele a unuia. Îl întreb dacă-i ocupat, iar omul, un chelios la vreo treizeci de ani, îmi face semn că nu. Mă afund în scaun şi dau capul pe spate, dar tot nu reuşesc să cuprind cu privirea întregul ecran. Trebuie să-mi rotesc în permanenţă gâtul ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Toată vânzoleala asta mi se pare al naibii de obositoare, aşa că mă concentrez doar la centrul ecranului. Să mor dacă mai înţeleg ceva! Ah, erau reclame, acum începe. Se sting şi ultimele lămpi, iar în sală se lasă o linişte mormântală. Ecranul se luminează treptat, iar pe el apar nişte braţe întinse. Privesc în spate, iar puştanii ăia cu frizuri ciudate, sânt cu toţii în picioare, cu mâinile înainte. Dacă n-au de gând să şadă pe scaune mai bine m-ar fi lăsat pe mine să stau jos acolo, în ultimul rând. Aici mă ia cu ameţeala. Mă întorc spre ecran şi-n locul lebedei mult aşteptate apare mutra pocită lui Hitler. Tinerii sunt în extaz. De pe rândul al doilea se aud nişte glasuri piţigăiate, şuşotind într-o română stâlcită:
– La ce film m-ai adus, băi Rafaele, mânca-ţi-aş tu pe-a mea de bulangiu ce eşti. Nu vezi că-i cu nebunu’ de-a vrut să ne omoare?
– Să-ţi trăiască ce-ai mai scump acasă, dac-am ştiut. Facem linişte, dăm cu ciorda ce-om apuca şi ne tirăm.
Apoi glasurile sunt acoperite de vocea naratorului povestind nu ştiu ce, în germană. Hărţi, avioane, bombardamente, ruine şi aşa mai departe. Poate că lebăda şi baletul sânt în cea de-a doua parte. Încerc să fiu atent, dar mă dor ochii de nu mai pot. Privesc ba cu unul, ba cu celălalt, apoi îi închid ca să îmi treacă.
Cred că am adormit, căci sala e goală, ecranul negru, lămpile stinse, iar mie îmi lipseşte un adidas. Cel drept. Stângul e lângă piciorul meu şi pute a hoit. Cred că-i de la sânge. Îl iau în mână şi ies afară, apoi mă îndrept spre casă. O lună imensă a răsărit din Konningswinter, de pe celălalt mal al Rinului şi mă urmăreşte. Descui uşa, iar un miros de-ţi strâmbă nasul mă izbeşte drept în faţă. Am uitat să las geamurile deschise, iar rufele murdare şi-au împrăştiat, probabil, duhoarea. Le bag, ţinându-mi respiraţia, în nişte pungi şi mă duc la spălătorie. Pe o bancă, adunaţi în jurul unor sticle de vodcă, puşstanii ăia nazişti de la cinema vorbesc şi gesticulează ca nişte apucaţi. Îi ocolesc, trec strada, mai merg puţin şi intru în spălătorie. Îndes cu picioarele hainele într-o singură maşină de spălat, ca să plătesc doar jumătate, apoi mă scobesc după monede. După ce adun suficiente le introduc în chestia aia din perete, apoi apăs numărul maşinii mele. Îmi trag un scaun şi mă aşez în faţa ei, aşteptând să înceapă. Ştiu din experienţa altora că programul, indiferent pe care-l alegi, durează o oră. Tâmpenia nu mai începe. Cum nu-i nimeni aici îi car două şuturi, să mă ţină minte, apoi verific dacă am selectat bine maşina. Trebuia să mă aştept. Am apăsat 12, iar rufele sunt în 13. Le mut dintr-o parte în alta, ascunzându-mi nasul în buzunarul hainei. În sfârşit, cuva se roteşte. Pot să mă duc să-mi iau o o şaormă. Şi un kebab.
Când mă întorc o ţigancă stă pe scaunul meu şi se uită la rufele mele. Mă vede şi se ridică, dar nu ca să-mi ofere locul, ci să-mi ceară ein euro.
– Sânt falit, îi zic. Mi-am pierdut portofelul la cinema.
– O, baştene, nu ştiam că eşti de-al nostru, zice ţiganca.
– Mă confunzi, nu vezi că-s alb la culoare?
Spoitoarea îmi zâmbeşte şireată apoi se aşează iar pe scaun. Eu mă pun pe bancă, lângă calorifer, iar ea începe să deşarte pe maşina de spălat o mulţime de monede. Le separă, iar după aceea le numără.
– Trei sute de euroi, mânca-i-aş io pă ei.
A dracu’, se mai dă şi mare. Apoi, de parcă nici asta n-ar fi fost de ajuns, se apleacă spre mine şi-mi spune:
– Nu vrei baştane, ein euro, să-ţi trăiască familia?
Rabd ce rabd, dar nu pot să mă mai abţin şi-i zic:
– Marş d-aici, zavragioaico! Ce dracu’ mai aştepţi? Ți-ai numărat bănetul, ţi-ai făcut numărul, acuma cară-te.
– Stai, nebune, să mi se termine rufele.
– Care rufe? O întreb eu.
– Cum care? Nu vezi astea aicea? Zice ea, arătând cu mâna spre singura maşină de spălat care funcţionează. A mea.
Dau să protestez, dar chiar atunci intră în spălătorie doi ţigani cu trandafiri în mână.
– Haorde, Amalio. Are şucheru’ ăsta ceva biştari?
După voce realizez că sunt aceeaşi din sala de cinema.
– E rumân, Rafaele, îi răspunse ţiganca.
– Socheres, frate, îmi zice apoi ţiganul mie.
– Să înnebunesc, vărule, dă ăsta nu-i ăla de-l cauţi, care te-a turnat la pârnaie. Spuse al doilea.
Mă ridic şi mă îndrept spre ieşire, dar unul dintre ei îmi ţine calea:
– Stai aşa, frate, unde te duci? Hai, pun-te la loc că nu-ţi facem nimica. Vorbim şi noi.
– Mă grăbesc, îi răspund.
– Păi şi rufăria cui o laşi?
– Nu-i a mea, e-a ei.
– Minte ciriclia! Se revoltă spoitoarea.
Dau să mă strecor între el şi perete, dar ţiganul împuţit se lasă cu toată greutatea pe mine, în timp ce celălalt mă face la buzunare. Îl împing şi îi dau una în burtă, dar imediat primesc o lovitură la şale, apoi o alta în obraz
– Dă-i, băga-mi-aş…
Dar n-apucă să termine că-i înfig un cot între măsele, celuilalt un cap în piept, şi-o rup la fugă afară. Mă îndrept spre secţia de poliţie, însă îmi aduc dintr-o dată aminte de puştanii ăia cu frizuri ciudate. Trec stradă şi-i văd tot acolo, pe jumătate beţi.
– Gypsys, urlu la ei, gypsys!
Nu mă bagă în seamă. Duc mâna în dreptul şliţului şi mimez urinarea.
– Fucking gypsys pi on Germany.
– Uer? Se arată unul dintre ei interesat.
Le arăt cu degetul spălătoria, iar aceştia se ridică şi-o pornesc în grabă într-acolo, zdrăngănind nişte lanţuri. Mă aşez pe bancă şi iau o gură din vodca pe care-au lăsat-o în urma lor. Am de gând să mai aştept câteva minute, apoi mă duc la poliţie să le zic că-i bătaie mare la spălătorie. Cine ştie, poate după ce îi arestează o să mă pot întoarce şi eu să-mi iau hainele.