R.I.P.

de Bogdan Mureşanu

– Paharul până la fund, a auzit din spatele său o voce piţigăiată pe care şi-a imaginat-o ieşind din gâtul subţire al unui ochelarist efeminat.
Nu se intoarse pentru a-şi verifica ipoteza, ci continuă să îşi aţintească ochii în zare peste Munţii Albaniei care se întindeau în faţa lui de la stânga la dreapta ca dinţii tociţi ai unui dinozaur uriaş priviţi de undeva dinăuntrul gurii.
– Săptămâna trecută am fost la o petrecere în Milano, a continuat vocea pe acelaşi ton subţire, la invitaţia unui prieten fotograf care locuieşte acolo de câţiva ani.
Sorbi din rămăşiţele de gin tonic de pe fundul paharului, îi adăugă vocii din spate un trup bronzat, haine ţipător colorate şi un lanţ ostentativ la gât, apoi se întoarse către bar. Tipul din care ieşeau acele sunete de castrat era o matahală burtoasă cu barba nerasă de explorator din documentarele de pe Discovery şi cu braţe groase ca doi butuci care ar fi putut să-i frângă gâtul cu uşurinţă dacă ar fi făcut cu voce tare portretul imaginar de mai devreme. Grasul purta o cămaşă de doc ca în filmele cu Indiana Jones si nu avea niciun lanţ la gât.
– Încă unul!
– Văd că îţi e cam sete azi, spuse Alberto.
Sudoarea îi curgea de pe frunte în şuvoaie dintre care doar jumătate i se scurgeau pe bărbie în jos, celelalte îi intrau în ochi orbindu-l. Cald, prea cald pe insulă şi pe lângă neplăcerea asta, pe care o putea totuşi îndura, mai era una pe care o găsea înnebunitoare de-a dreptul. Sunetele scoase de lăcuste ori cicade, ce-or fi fost, încetând doar către seară când le lua locul bâzâitul chinuitor al ţânţarilor.
– Cum de fac insectele astea minuscule un zgomot aşa de puternic? a întrebat mai mult pentru sine.
– Îşi freacă repede un picior de celalalt, i-a arătat Alberto slujindu-se de un pai verde şi de un pahar pe jumătate plin cu un lichid roz.
Asta sigur e comanda exploratorului, şi-a spus, deci e poponar.
– Imaginează-ţi, continuă barmanul, o orchestră alcătuită din sute de mii de violonişti şi de abia atunci vei înţelege de ce îi auzi pretutindeni în Corfu.
– Mă mir că nu li se taie picioarele de la atâta frecuş, a zis şi imediat si-a închipuit o orchestră tăcută compusă din violoncelişti invalizi îmbrăcati în fracuri verzi.
A sorbit cu plăcere din paharul rece întorcându-şi privirea de la jigăritul de Alberto, zău că rade ca o hienă, şi de la bărbosul cu voce nepotrivit de subţire către munţii din depărtare care promiteau uitarea de sine dacă erau priviţi cu intensitate. Imaginea lor i s-a întipărit atat de bine pe retină încât ochii i-au pastrat în privire. O vreme, câteva clipe nu mai mult, chipul familiar, cu zâmbetul deschis ca un fermoar pe toată faţa roşie de alcoolic bătrân, a rămas cocoţat ca o efigie pe crestele unde odinioară era Butrintul, cetatea lui Ali Paşa.
– Robbie, ai ajuns de mult?
Tom Jones avea un aer chiar mai deznădăjduit decât în afişul cu care împânzise Rhoda Beach de la un capăt la celălalt al staţiunii aproape implorând trecătorii care l-ar fi citit la repezeală să vină la inegalabilul său spectacol. De fiecare dată când îl întâlnea, îi stătea pe buze să-i spună ”Ştii ceva, Tom, lasă-te acum că oricum e prea târziu!”, dar zâmbetul tâmp de paiaţă ratată îl împiedica să fie sincer si crud. Era de părere că Tom ar fi câştigat mai mulţi bani făcând pe clovnul la petrecerile copiilor de bogătani din Kensington ori impersonându-l pe Ronald McDonald pe Oxford Street. Curând avea să i-o spună nu atât pentru plăcerea sa personală cât pentru binele bietului om.
– Ai auzit ce s-a întâmplat, nu?
Totuşi munţii aduceau mai curând cu nişte păpuşi gonflabile pe jumătate dezumflate ale căror picioarele erau, de la genunchi în jos, scufundate în mare. Tom Jones îşi strecură abil mutra roşie între privirea lui şi peisajul aproape decolorat de lumina puternică.
– Cine nu a auzit, îi răspunse cu o enervare de care imediat îi păru rău.
Pur şi simplu de ştirea morţii lui Michael Jackson şi de sunetele cicadelor nu se putea scăpa. De când murise Regele pop-ului, cu o zi în urmă, decesul său fusese prima şi singura ştire pe toate posturile de televiziune, de la Discovery până la Cartoon Network.
– Şi nu ţi se pare o tragedie?
– Pentru cine?
– Cum pentru cine? Pentru Michael.
– Pentru cel viu sau pentru cel mort?
– Tom, în ciuda vârstei, îţi menţii nealterată inocenţa. Nu te grăbi să protestezi până nu îţi explic ce am vrut să zic. Pentru Michael defunctul, odihnească-se în pace în sfârşit după atâtia ani de scandal, nu mai poate fi o tragedie pentru că era de mult îngropat şi uitat, ba dimpotrivă, ai să vezi, e foarte probabil să fie sanctificat. Pentru Michael viul, dacă nu face vreo prostie sub impulsul unor emoţii de moment şi pare genul, îmi e teamă să o spun, cariera lui muzicală abia începe.
– Isuse Crisoase, eşti un monstru de cinism, Robbie.
– Ca şi originalul. În locul tău m-aş ruga să mi se întâmple ceva asemănator pentru relansarea carierei.
Râse scurt şi sorbi cu poftă din paharul cu gin. Unul dintre munţi arată ca o femeie care se pregătea să nască ţinându-şi picioarele în mare şi capul lăsat mult pe spate. Simţi că în orice clipă putea să apară un munte mai mic exact în dreptul lui între coasta insulei grecesti şi tărmul albanez. Acolo unde căuta uitarea găsea numai aduceri aminte, de parcă nu ar fi ştiut că uitarea se afla în oricare din sticlele rânduite grijuliu pe rafturile din spatele tejghelei. Încercă să-i facă un semn lui Alberto, dar barmanul se învârtea ca un titirez de colo-colo amestecând lichioruri ca un alchimist al plajelor. Se putea face oricât de praf vroia pentru că în seara aceea nu avea niciun spectacol şi chiar dacă ar fi avut, playback-ul era arhisuficient pentru audienţa obişnuită din cluburile de pe faleză. Tom Jones şi mai cu seamă Michael numai asta făceau având grijă doar că intre piese să strecoare o replică mai mult sau mai puţin spontană.
– Încă unul? intrebă Alberto.
– Dar fă-l mai tare de data asta. Aş vrea să beau un gin tonic nu un tonic gin ca până acum.
– Caramba, mă înveţi şi cum să-l fac, replică iritat barmanul.
– Nu e vina ta ca niste beţivi ca noi le găsesc prea soft, interveni impăciuitor Tom Jones. E doar o chestiune de…
Robbie se uită cu dispreţ cum celălalt căuta cuvântul lipsă întâi pe tejghea, apoi pe undeva pe jos, printre buruienile dintre dalele de piatră şi totuşi nu reuşea să-l găsească. Pe cortexul, neted ca un patinoar, de sub teasta aia mare, mai sunt câteva frânturi de propoziţii şi alea doar ca ecou al unor conversaţii trecute, gândi cu răutate şi iar îl cuprinse sila de sine şi un teribil sentiment de însigurare. “Me and my monkey”, ai zis-o bine Robbie boy.
– … de gust, hombre, nu de pricepere. La acest capitol, îl flată, te asigur că nu ai competiţie în toata Rhoda.
– Valle, valle, fu singurul comentariu al lui Alberto care se îndepartă de ei destul de ofuscat.
În spatele barmanului, se putea vedea înaintând cu greu printre clienţii compătimitori silueta filiformă a lui Michael, împachetat, nicio mirare chiar şi pe căldura aceea infernală, în uniforma neagră din videoclipul Bad. Braţele albe, neatinse de soare, oare cum reuşise să le păstreze aşa, îi ieşeau ca două scobitori din mânecile prea largi şi se terminau cu bandaje la fel de albe, vizibile de la distanţă, înfăşurate pe vârfurile degetelor. Era o intrare în scenă deosebit de reuşită, trebui să recunoască, chiar dacă mai apropiată ca rezultat de trailerul filmului Edward Scissorshands decât de intenţiile declarate. Regele pop-ului din Rhoda Beach se lăsa bătut pe spate cu simpatie de chelneri, îmbrăţişat puternic de beţivii strânşi în jurul barului, strâns de mână pe alocuri de câte o tânară sensibilă, asigurat de părerile de rău ale tuturor celor care îi stăteau în cale, iar toate aceste efuziuni sentimentale erau primite cu modestie.
– Ce ţi-am spus eu, Tommy boy? Şi ăsta e doar începutul, stai să vezi ca de mâine dă autografe.
– Tu chiar nu poţi respecta durerea omului? îi spuse celălalt înainte de a se ridica revoltat de pe taburet.
În aşteptarea nou venitului, rămase cu coatele lipite de tejghea întrebându-se dacă ar trebui să-i ureze sincere condoleanţe sau, poate, ar fi fost mai potrivită o formulă simplă precum “Îmi pare rău, teribil de rău” ori “Regret din tot sufletul”? Murise cineva, atât de iluzoriu încât aproape că nu existase, pe care niciunul dintre ei nu îl cunoscuse altfel decât sub formă de simbol şi, la rigoare, Jacko decedase muzical cu ceva vreme în urmă, cam prin anii 90, la aparitia albumul Dangerous. Simţea că nu putea să mimeze tristeţea în faţa cuiva care, la urma urmei, îl mima pe defunct; ar fi fost ca şi cum ar fi plans pentru suferinţa unei bocitoare şi nu pentru pierderea în sine, dar, odată Michael ajuns în faţa lui, văzu pe chipul acestuia o tristeţe atât de adevarată, atât de reală încât era imposibil să nu te mâhnească cât de cât măcar prin simpatie. Dar în loc să afişeze un regret oarecare, îl pufni râsul cum îi povestise Sarah că i se intâmplase şi ei la înmormântarea bunicii si nu pentru că ea nu ar fi suferit, de iubit o iubise chiar foarte mult, ci din pricina tensiunii acumulate în orele de nesomn de la deces până la funeralii.
– Ce-ai găsit de râs? îl interogă în şoaptă Tom Jones.
– Mi-am amintit de seara în care grupul de punkeri a venit la concertul tău în carje şi cărucioare de invalizi; a fost o seară de neuitat, îl împunse ridicându-se să îl îmbrăţişeze pe Michael. Prietene, sunt alături de tine în aceste momente atât de dificile, zise şi avu senzaţia că nu minţea pentru ca într-adevăr era la un pas de el şi de durerea lui.
– Mulţumesc, mulţumesc, Robbie. Nici nu ai idee cat de greu îmi e. E ca o piatră care îmi apasă pieptul şi nu mă lasă să respir.
– E din cauza uniformei, Michael, sunt totuşi 40 de grade la umbră. Alberto, strigă în aşa fel încât să fie auzit până în cealalată parte a barului, un gin tonic dublu pentru prietenul nostru!
– E din cauza durerii, amice, îl taxă Tom Jones, da’ nu cred că ştii tu ce-i aia.
Dacă ar fi compătimit cu adevărat pe cineva, acela ar fi fost boşorogul lacrimogen care, dintre toţi artiştii de pe lumea asta, alesese să impersoneze un fost miner galez, la modă când se inventase televiziunea însă chiar şi atunci pentru o scurtă perioadă de timp. Ce nu ştia Tom Jones era ca în dicţionarul său propriu durere era sinonimul perfect pentru Sarah şi tocmai din pricina acestei echivalenţe semantice plecase din Londra în urmă cu mai bine de un an. Ieri însă primise o scrisoare de la ea. I-o înmânase proprietara micii pensiuni la care stătea de cateva luni, ea însăşi o londoneză în exil, şi încă o păstra în buzunar intactă. Dacă ar fi deschis-o, s-ar fi lămurit cum aflase Sarah adresa sa, oricum întuia că nemernicul de Horace era de vină, deşi îl rugase să nu sufle un cuvânt. (“Bătrâne, tu aici? Ce surpriză, omule, îmi va fi greu să o ţin doar pentru mine însă dacă asta îţi este dorinţa, mă conformez”).
– Dragă Tom, am cunoscut durerea de fiecare dată cand am asistat la un concert de al tău, îi replică acid. Îmi sângerau urechile zile în şir. Un sfat prietenesc: nu o mai lua înaintea benzii. E penibil, zău, la experienţa ta.
– Încetaţi, vă rog, spuse Michael, toată această răutate îmi provoacă si mai multă suferinţă.
Era una din acele zile în care nu se vedea niciun val pe toata întinderea mării de ai fi zis că era mai curând un lac. Spre seară, insectele luau o scurtă pauză pregătind intrarea tânţarilor în scenă cu bazâitul lor infernal. Aici doar marea e tăcută, gândi în vreme cu dintr-o parte se audea glasul subţire al grăsuţului povestindu-şi libaţiile, iar din cealaltă vocea lacrimogenă a lui Michael. Doi castraţi în stereo, nici că se putea mai bine.
– Sunt încă în stare de şoc; nu-mi vine să cred că s-a stins, pur şi simplu nu-mi vine să cred.
– Termină cu smiorcăiala asta penibilă! Esti bărbat, la urma urmei, se răsti la Michael şi imediat îi păru rău.
Va deschide plicul (acum îl simţea în buzunar ca pe o cărămidă) doar când va fi suficient de anesteziat de alcool, dar pentru asta mai era nevoie de încă două – trei pahare pline cu gin. Michael îl privea siderat de sub falsele şuviţe negre nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise. Sudoarea îi întindea rimelul de pe gene până pe obraji ceea ce îl transforma usor dintr-un King of Pop intr-un Prince of Goth Rock.
– Ce vrei să spui cu asta? întrebă Michael pe un ton belicos.
– Lasă-l că e abţiguit, nu vezi? A venit mai devreme la întâlnire şi a ras în bunul lui obicei jumate de sticlă de gin, spuse Jones.
– Adică doza ta obişnuită dinaintea spectacolelor, îi replică, ca să poti îndura cât de cât ruşinea playback-ului.
– Robbie, eşti un… n-am cuvinte…
Un ţânţar mare şi gras se aşezase pe nasul puternic vascularizat al lui Jones dându-i un aer şi mai ridicol decât avea de obicei batrânul. Jones se întrerupse din replica acidă pe care ar fi urmat să o plaseze, dacă ar fi avut noroc şi ar fi găsit-o în următoarea jumătate de oră, şi se pocni peste faţă arătându-le apoi triumfător pata roşie de sânge din palmă.
– Mulţumesc, Tom, îi spuse, m-ai scutit de un efort.
– Prieteni, vă părăsesc dacă mai continuaţi în felul ăsta, spuse Michael, cu gesturile unui preot Bahai care oficia o slujbă de împăcare a tuturor religiilor.
– Exagerezi cu tonul ăsta al tău pacifist. În curând vei umbla pe apă ori, cine ştie, mai rău, ne vei ruga sa ne ţinem toţi de mână, omule! Am impresia că faci o confuzie de roluri: tu nu eşti Mama Leone, tu eşti Jacko ăla din epoca Bad.
Jones chicoti puţin în colţul său dar se opri brusc când Michael îi aruncă o privire ucigătoare.
– Plus că între mine şi Jones nu e nicio antipatie, ci doar o nepotrivire de gusturi muzicale. Eu nu aş fi ales niciodată să impersonez un ţărănoi galez.
– N-aş zice că grasul ala de Robbie ar fi vreun mare lord, spuse Jones.
– Şi se pare că e poponar, cel puţin aşa zic gurile rele, adăugă Michael.
Întoarse ochii înspre coasta albaneză tot mai vizibilă în lumina apusului şi constată cu bucurie că privirea îi era tulbure. Încă puţin şi va afla ce îi scrisese Sarah. Trebuie să fi fost ceva foarte important dacă ea îşi călcase pe inimă şi îi scrisese în ciuda măgăriilor pe care i le făcuse cât timp fuseseră împreună. În urmă cu un an, îl părăsise, iar el, singur şi deprimat, se refugiase din propria sa viaţă tocmai în Corfu unde îşi câştiga existenţa făcând pe artistul măscărici prin cluburile din Rhoda sau Sidari, în timpul verii, sau în Corfu Town, în timpul iernii.
– Despre morţi numai de bine, dar in locul tău, ca purtător de cuvânt al defunctului, nu aş avea tupeul să semnalez vreo neregulă sexuală la nimeni, nici la iubitorii de animale, nici la iubitorii de plante, la absolut nimeni.
Jones izbucni într-un râs sincer şi plin de satisfacţie care îi făcu pe ceilalţi doi să-l privească îndelung cu nedumerire.
– Dintre noi trei, le spuse Jones, eu am ales artistul cu cazierul sexual cel mai curat. Între un poponar talentat şi un pedofil de geniu, aleg oricând un heterosexual mediocru şi cu asta cred că am încheiat discuţia. Să bem acum.
– Pentru Michael, spuse Michael, odihnească-se în pace!
Robbie se clătină uşor în timpul toastului. Ştiu că venise timpul. Scoase scrisoarea cu lentoare din buzunarul pantalonilor şi o privi îndelung parcă dorindu-şi să-i prelungească misterul. Rupse un colţ al plicului şi scoase hârtia împăturită, iar când o duse în dreptul ochilor, citi fără să înţeleagă nimic. Când pricepu sensul cuvintelor, o fericire intensă şi albă îl inundă pe dinăuntru făcându-l să strălucească pe dinafară ca un abajur.
– Vreo veste bună? îl întrebă Alberto.
– Da, a murit Robbie.
Barmanul îl studie cu gravitate dar văzându-l atât de vesel, dădu din umeri şi plecă bolborosind nişte înjurături în spaniola. Cei doi prieteni ai săi aveau nişte mutre imposibil de mimat. Nu se putu abţine să nu sară şi să-i îmbrăţişeze.
– Acest Robbie.
Se întoarse către coasta albaneză cu certitudinea că o privea pentru ultima dată si văzu cum un feribot pe care se puteau ghici literele Kerkyra Lines dispărea încet între coapsele unei femei de piatră cu capul lăsat pe continent şi cu picioarele in mare.
– Plec la Londra, prieteni.