follow the white rabbit

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

 

  1. I.                   În loc de introducere – câteva teme aproape folositoare

 

Potrivit tradiţiei creştine a vedea înseamnă a cunoaşte. “Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3, 2). Această vedere/cunoaştere începe de fapt încă de aici, in via, prin intermediul experienţei extatice (“afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” – Iov 19, 26). Cunoaşterea in via este desăvârşită totuşi abia in patria, în viaţa veşnică – “vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Corinteni 13, 12). Cunoaşterea pozitivă, catafatică, rămâne în esenţă o cunoaştere parţială, mimetică. Accesul la ceea-ce-este cu adevărat, Real, este realizat prin intermediul unei vederi superioare. “O astfel de cunoaştere-vedere, care presupune reciprocitate, exclude orice finalitate în vederea faţă către faţă a lui Dumnezeu.” (Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, pg.24). O altă denumire de fapt pentru ceea ce Jean-Luc Marion desemna drept cunoaştere metafizică (“primatul fiinţării ca obiect universal al cunoaşterii”; fiinţa degradată şi transformată într-un obiect) VS cunoaştere erotică (reducţie radicală prin intermediul căreia fiinţa scapă de zădărnicia care descalifică certitudinea obiectelor).

 

Dar ceea ce ne interesează pe noi de fapt îl constituie statutul privilegiat al vederii în ceea ce priveşte participarea la cunoaştere. “Nimănui nu i se poate spune ce este Matrix. Trebuie să vezi singur.” Vederea îşi păstrează totuşi caracterul ambiguu, potrivit căruia frumosul nu este întotdeauna şi adevărat (vezi Paul Evdochimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii), în care theorein (a contempla) este opus lui aesthesis (percepţia subiectivă), în care “ceea ce se vede nu descoperă ci ascunde” (Jacques Lacan, The object of psychoanalysis), în care lucrările minţii se pot exercita într-o lume generată pe computer. “Matrix este peste peste tot. Este tot ceea ce ne înconjoară. Chiar şi acum. Chiar şi în această cameră. Poţi să îl vezi atunci când te uiţi pe fereastră sau când îţi deschizi televizorul. Poţi să îl simţi atunci când te duci la muncă, când te duci la biserică, când îţi plăteşti taxele. Este lumea care ţi-a fost trasă pe ochi pentru a te orbi să nu vezi adevărul.”

 

În realitatea virtuală/spirituală însă, vederea nu se fundamentează pe organul văzului, ci pe “simţurile” omului interior. Pentru Origen de exemplu, vederea lui Dumnezeu corespunde stării primare/finale, şi corespunde unei vederi a minţii (Neo ajunge în cele din urmă să vadă principiul subzistent din care este făcută lumea din Matrix, textura numerică a Realului, putând să o transceadă astfel). Este interesantă o paralelă cu teoriile cyberpunk, potrivit cărora “fiinţele umane există mai degrabă în forma tiparelor informaţionale decît în cea a prezenţei corporale” (Ion Manolescu, Literatura şi inteligenţa artificială [România Literară, nr.44, 2005]). Sinele se eliberează de legătura cu trupul natural, transformându-se într-o entitate virtuală care scapă de decăderea şi inerţia realităţii materiale (Slavoj Zizek, On belief). Nemurirea, procesul de downloading identitar, evenimentele mentale separate de legătura cu creierul, asemeni hard-ului unui computer detaşat de unitatea de bază; iată principalele teme prin intermediul cărora este conturat posibilul viitor post-biologic, visul unei tehnologii din ce în ce mai inteligentă care să permită scanarea creierului şi a sistemului neuronal, şi înlocuirea acestora cu circuite electronice superioare din punctul de vedere al capacităţii, al vitezei şi al rezistenţei, însoţite de o copie de rezervă în cazul în care X păţeşte ceva din punctul de vedere al integrităţii fizice – se poate ca X să nu-şi dea seama de schimbare, să fie multiplicat chiar, poate implica chiar distrugerea vechiului X în cadrul unui “transfer” al minţii sale într-un trup nou (Ray Kurzweil, The Age of Spiritual Machines, Viking Penguin, 1999). În cyberspaţiu/paradisul post-apocaliptic nu vom mai avea ochi, însă abia atunci vom putea vedea cu adevărat, pentru că vederea corespunde acelei părţi a omului care nu se lasă circumscrisă de existenţa biologică, a cărui esenţă „nu se află în materia din care a fost creat” (Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, ed. Deisis, Sibiu, 2002, pg.69), ci în Modelul/modelele care îi reprezintă adevăratul conţinut ontologic spre care tinde.

 

  1. II.                Prima treaptă / lumea după Morpheus

 

Prima parte a creaţiei fraţilor Wachowski corespunde acestei viziuni mimetice a fiinţei din punct de vedere filosofic. Doar atunci când fiinţele sunt reprezentate drept copii ale unei forme a Fiinţei (sensibilul ca imagine a inteligibilului în filosofia platoniciană, omul creat “după chipul” lui Dumnezeu în Scripturi, imaginile reziduale ale sinelui din Matrix, şi recrearea digitală a lumii), se presupune o întoarcere la adevăratul principiu al copiei, la Modelul ideal, pe care se fundamentează jocul aparenţelor (Alain Badiou, Deleuze: the clamor of being, University of Minnesota Press, 2000), o întoarcere la Sursă.

 

Schema ontologică platoniciană însă, deşi îşi păstrează viziunea eleată în ceea ce priveşte caracterul precar al lumii simţurilor (identificată de Parmenide cu calea aparenţei), pusă în paranteze din punctul de vedere al lui ceea-ce-este, suferă o mutaţie radicală pe treptele superioare ale existenţei. The Matrix o păstrează pe doxa (lumea sensibilă – iluzorică, o lume a umbrelor, plasată în opoziţie cu realitatea, simularea neuro-interactivă din Matrix, o lume generată de un computer la care suntem conectaţi), însă, dincolo de realitatea virtuală nu se mai află lumea inteligibilă, ci pustiul realului – adevăratul motor care se află în spatele lumii artificiale. Pentru că doar într-o lume ruinată, care se sabotează pe ea însăşi (aşa şi procedează de fapt oamenii în ultima fază a războiului împotriva maşinilor în The Matrix), pustie şi goală, poate apărea fantezia elementului care va să fie pentru a umple viaţa cu sens, acel Real aflat de partea fanteziei, paradisul consumist al capitalismului târziu (vezi Slavoj Zizek, The fragile absolute şi Bun venit în deşertul Realului).

 

Punerea lumii între paranteze, ontologic vorbind, din filosofia greacă, care se transformă într-unul dintre principalele simptome ale filosofiei, capătă în gândirea secolului 20 (secol cinematografic prin excelenţă, în care omul a început să gândească din ce în ce mai mult “pe ecran”, pentru a împrumuta formula lui Thomas E. Wartenberg) aspectele unei veritabile crize a imaginii. Martin Jay exemplifică acest aspect al criticii filosofice, luând filosofia franceză drept studiu de caz. “Chiar dacă definiţiile vizualului diferă de la gânditor la gânditor, este clar faptul că imagocentrismul a generat…o neîncredere larg împărtăşită. Critica pe care o face Bergson spaţializării timpului, celebrarea soarelui orbitor şi a trupului acefalic de către Bataille, descântecul ultim de ochiul sălbatic al lui Breton, descrierea sadomasochismului “privirii” la Sartre, încrederea diminuată a lui Merleau-Ponty într-o nouă ontologie a vederii, deprecierea la Lacan a ego-ului produs de stadiul-oglindă, aproprierea lui Lacan de către Althusser pentru o teorie a ideologiei marxiste, structurile lui Foucault ca opuse privirii medicale şi supravegherii panoptice, critica societăţii spectacolului de către Debord, legătura pe care o face Barthes între fotografie şi moarte, descuamarea la Metz de regimul scopic al cinema-ului, lectura dublă a lui Derrida a tradiţiei speculare a filosofiei şi a mitologiei albe, atrocitatea privilegierii vizualului în patriarhat în viziunea lui Irigaray, disputele lui Levinas privitoare la o etică zădărnicită de către o ontologie fundamentată vizual, şi identificarea postmodernismului de către Lyotard cu sublima împiedicare a vizualului – toate acestea evidenţiază, pentru a ne exprima cu blândeţe, o pierdere de încredere palpabilă în ceea ce până acum fusese “cel mai nobil dintre simţuri”.” (Martin Jay, Downcast Eyes: The Denigration of Vision in Twentieth Century French Thought).

 

The Matrix duce până la capăt această viziune, formulând suspiciunea metafizică a unei lumi care să nu este una naturală, ci una produsă, artificială; “întreaga lume perceptibilă ar putea fi un film, turnat într-un Meta-Hollywood de dincolo de lume… viziunea unui multiplex utopic, perfect.” (Boris Groys, Topologia artei şi alte eseuri).

 

Discursul din The Matrix corespunde fără îndoială viziunii pe care o are Morpheus asupra lucrurilor, discursul înţeleptului elibereat din lumea onirică şi care luptă pentru eliberarea celorlalţi întorcându-se în sistem. Discursul său conturează un dualism familiar universului gnostic (cinematografia, prin punerea în scenă a ideilor filosofice, a montajului-limbaj prin intermediul căruia îşi instituie propriul sistem de semnificaţii, prin transformarea teoriilor/paradigmelor în diviziuni cu aparenţă temporală, poate fi privită drept mitologia ultimă a omului modern) – timpul ca un loc al minciunii (pseudos), materia opusă “lumii reale” (monadei în gnosticism), călătoria dincolo de lumea aparentă, ca o purificare, ca un fel de naştere din nou.

 

Principalele puncte slabe ale argumentaţiei lui Morpheus, în afara premisei deloc de neglijat a pustiului realului care atrage oamenii în sistem (vezi cazul lui Cypher care doreşte să fie reconectat, preferând realitatea virtuală, în locul peisajului catastrofic din lumea “adevărată”), sunt: 1) ignorarea faptului ca iniţial, Matrix se dorea a fi “o lume umană perfectă în care nimeni nu suferea, unde toţi ar fi fost fericiţi” (program paradis) şi 2) consecinţa logică a primului punct – recrearea lumii conform reprezentării umane a ceea ce înseamnă “cea mai bună dintre lumi”, o replică fidelă a lumii, aşa cum arăta ea înainte de a fi distrusă de fapt, după chipul şi asemănarea imaginarului omului (de aici şi concluzia programului Smith: “ca şi specie, fiinţele umane îşi definesc realitatea prin mizerie şi suferinţă”).

 

  1. III.             A doua treaptă / Haec sublimis veritas

 

În The Matrix Reloaded exerciţiul (în sensul stoic de askesis) cinematografic ne introduce pe o treaptă superioară din punctul de vedere al cogniţiei. Neo se întoarce la Sursă şi îşi întâlneşte Arhitectul. Dacă în prima parte ne-a fost prezentată perspectiva fiului rătăcitor – Morpheus, acum ni se prezintă punctul de vedere al tatălui/programator, perspectiva centrală, care vine să dea sens punctelor de vedere particulare ale celor “liberi”.

 

ARHITECTUL: “Primul Matrix pe care l-am creat era perfect. Era o operă de artă. Fără defect! Sublim! Un triumf egalat doar de monumentalul său eşec. Mai apoi am înţeles faptul că soarta lui era pecetluită de la bun început, ca urmare a imperfecţiunii fiinţei umane. De aceea, l-am recreat, pornind de la istoria voastră, ca să reflecte mai bine grotescul naturii voastre. Totuşi, am eşuat din nou. Atunci am înţeles faptul că răspunsul îmi scăpa, pentru că trebuia să fiu ori mai puţin ager, ori mai puţin dornic să ating parametrii perfecţiunii. De aceea, răspunsul a fost găsit de altcineva, de un program intuitiv, creat iniţial pentru a studia unele aspecte ale psihicului uman. Dacă eu sunt tatăl Matrix-ului, ea ar fi, fără îndoială, mama lui…ORACOLUL…Ea a găsit o soluţie în care 99% dintre subiecţii testaţi au acceptat programul, cu condiţia să poată alege, chiar dacă nu aveau conştiinţa acestui fapt decât la un nivel inconştient. Deşi sistemul a funcţionat, acesta era fundamental eronat, ducând la apariţia unei anomalii sistemice care, dacă nu era controlată, putea ameninţa sistemul însuşi. Lăsaţi nesupravegheaţi, cei care au refuzat programul, deşi puţini, măreau posibilitatea producerii unui dezastru de proporţii.” – ZION-ul. “Funcţia Alesului este aceea de a se întoarce la Sursă, permiţând reintroducerea unei părţi din codul său în programul iniţial, după care va trebui să aleagă din Matrix 23 de persoane – 16 femei şi 7 bărbaţi pentru a reconstrui Zion-ul.”

 

Operând potrivit schemei lacaniene, la început a fost Ordinea simbolică. În timp, la cei care o locuiesc – anomaliile din sistem – încep să se manifeste eroicele încercări suicidale de a străpunge această Ordine, de a ieşi din ea. Când Ordinea însăşi pare ameninţată, chiar cei revoltaţi, prin însuşi actul revoltei lor, sunt cei care oferă matricea de transformări necesare sistemului pentru a se reproduce, trecerea de la o formă de legătură socială la o alta. În final, revolta însăşi este abandonată ca nesemnificativă, de vreme ce încălcarea normei, perversiunea, este solicitată în mod direct de sistem (Slavoj Zizek, On belief). Exact aceasta este şi ordinea, nu întotdeauna transparentă, care stă la baza acţiunilor eroilor umani/digitali din Matrix. “Problema socius-ului a fost dintotdeauna aceasta: să codifice fluxurile dorinţei, să le înscrie, să le înregistreze, să facă în aşa fel încât să nu existe vreun flux care să curgă fără a fi tamponat, canalizat, reglementat.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 44). Matricea are însă nevoie de revoluţiile noastre, fără actele noastre de nesupunere ar deveni improductivă, sterilă, moartă, pentru că ea “renaşte la nesfârşit din propriile-i discordanţe.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 208). Ca să intrăm, intrăm prin efracţie, când ne facem, ne facem insuportabili. Un corp hidos, fără chip (de la Deleuze şi Guattari ştim – corpul fără organe este un corp lipsit de imagine), corpul din spatele corpurilor noastre are nevoie de mâinile noastre ce vor să se atingă, să se înfigă, să lovească lăsându-l pe celălalt într-o baltă de sânge, are nevoie de dinţii noştri să sfâşie, de simţurile noastre excitate, de dispoziţia noastră provocatoare, de tot show-ul audio-vizual al umanităţii menit să îţi ia ochii şi minţile, de tot arsenalul de efecte speciale pe care sistemul îl are la dispoziţie. Acesta este jocul fără de speranţă al libertăţii cu care am fost înzestraţi, doar pentru a funcţiona mai bine, pentru a putea fi integraţi mai uşor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.