Intuiţie şi Zen

[preprint]
occident & orient [2]

de Gorun Manolescu

 

NOTĂ: Acest text este doar un preprint. El dezvoltă unele idei pe care deja le-am enunţat în „Eseu despre sursele adevăratei cunoaşteri în Logica Budistă”, ed. Cartea Universitară, 2006; dar adaugă – sper – şi unele noi. Textul este postat doar pentru a fi supus discuţiei şi de a primi, eventual, unele reacţii care să mă ajute la definitivarea şi finisarea lui. În acest sens avertizez cititorii că unele date istorice nu au fost bine verificate. Şi, de asemenea, că lipsesc din el, în majoritatea cazurilor, indicaţiile bibliografice precum şi notele de subsol care vor întregi versiunea finală care va fi mult mai amplă şi mult mai bine argumentată.

Textul a fost prezentat şi pe 15 oct. a.c. orele 11.30, la „Şcoala de Înţelepciune C. Noica”.

0. Preambul

Despre «intuiţie», în contextul nostru European, se vorbeşte în fel şi chip. Aproape nici unul dintre acestea ne având de a face cu «intuiţia» din Zen. Poate doar fenomenologia se aproprie, într-o oarecare măsură, de ceea ce vreau acum să transmit.

Excursia pe teritoriul culturii extrem-orientale şi, în speţă, al intuiţiei Zen presupune, pentru noi occidentalii, acceptarea îmbarcării într-un vehicul ciudat pe care, probabil, puţini vor dori să-l folosească, acuzându-l de târârea în «iraţionalitate». E vorba, în alt sens, de un cod aparte, de un «idiom» greu de însuşit de către noi. De aceea chiar unii occidentali, cum ar fi Teodor Scherbatsky sau chiar Sergiu AlGeorge (inclusiv Eliade) care au pătruns destul de mult în meandrele culturii Extremului Orient, atunci când încearcă să-l «traducă», folosesc concepte familiare nouă, inadecvate spiritului extrem-oriental, cum ar fi „metafizic”, „realitate”, „existenţă”, „lucru în sine”, „epistemologie” (Stcherbatsky) sau „Unu şi Multiplu”, „semioză”, „simbol” (AlGeorge), „sine”, „substanţă”, „subconştient” (Eliade), ocultând şi mai mult sensuri care şi aşa sunt greu de descifrat. Poate doar câţiva extrem orientali, printre care se numără, în primul rând, D.T. Suzuki şi, mai recent, Bhagwan Shree Rajneesh (acesta folosind, mai ales, un limbaj de multe ori poetico-metaforic) au reuşit mai mult într-o astfel de traducere.

Este aproape o sinucidere cu ochii mari deschişi încercarea mea, în raport cu numele ilustre citate, de a mă aventura pe acest teritoriu. Dar merită încercarea. De dragul riscului. Prin urmare, în cele ce urmează, voi folosi toate mijloacele de care dispun puţinele mele puteri, mergând de la eseistică, la povestire şi oarece metaforizare, limitându-mă la îngustimea item-ului pe care îl propun („Intuiţia Zen”) care, cred, constituie unul dintre aspectele care diferenţiază cel mai pregnant cele două culturi.

Mai adaug că – şi cu asta termin această introducere care şi aşa s-a lungit în raport cu întinderea textului ce va urma – voi folosi doar denumirea de „empiric” care mi se pare a avea multe conotaţii comune celor două contexte culturale, fiind vorba de cele cinci simţuri şi ele comune. Cât despre ceea ce depăşeşte empiricul, pentru a nu intra în tot soiul de speculaţii, voi utiliza sintagma neutră: „ceea ce se află în backgroundul empiricului”.

1. Reţeaua lui Indra

“The Avatsaka Sutra” („Flower Garland Sutra”/ „Flower Adornment Sutra”/ „Flower Ornament Scripture”) este reprezentativă pentru a treia perioadă a Budismului (cea de maturitate) şi care combină, la sfârşitul sec. III şi începutul sec. IV (lucrurile nu sunt, totuşi, extrem de clare) un număr important de scripturi, unele vechi, independente, de diverse provenienţe, combinaţie-sinteză realizată probabil în Asia Centrală când Budismul ajunsese şi în China sub formă de Ch’an (precursorul Zen-ului japonez).

În „Avatsaka Sutra” se regăseşte şi “Reţeaua lui Indra” care sună aşa:
“Departe, în Reşedinţa Cerească a Marelui Zeu Indra, există o neasemuită reţea care se întinde indefinit în toate direcţiile, fiind realizată de un ciudat/ascuns Făuritor. Făuritorul … a atârnat câte o piară preţioasă în fiecare nod; şi deoarece reţeaua însăşi este infinită ca dimensiuni şi întindere, numărul de pietre preţioase este şi el infinit … Dacă acum vom alege, în mod arbitrar, una dintre aceste pietre preţioase şi o vom privi cu atenţie vom descoperi că pe suprafaţa ei fin polişată se reflectă toate celelalte pietre preţioase ale Reţelei, infinite ca număr. Nu numai atât, dar fiecare piatră preţioasă se reflectă, la rândul său, în toate celelalte, dar şi în ea însăşi. astfel încât procesul reflecţiei este infinit.”

Trebuie să recunoaştem, citind acest text, că Borges cu al său «Aleph» este doar un mic copil faţă de autorul (colectiv) al „Reţelei lui Indra”.

2. Doctrina Cauzalităţii Globale şi Doctrina Existenţei/Realităţii Instantanee.

Ele au stat la baza „Logicii Budiste”. Care s-a definitivat aprox. în sec. XII – XIII mai mult în Tibet, în special prin Dharmakirti şi Drahmamottara cum ne informează Stcherbatsky. Şi s-a definitivat în Tibet de către unii învăţaţi indieni ajunşi acolo datorită persecuţiilor islamiştilor ce pătrunseseră în India (dar islamismul indian este mult diferit de cel original, având mai mult o tentă sufistă; cel original este, mai ales, de sorginte sunită şi şiită – a se vede H. Corbin).

Doctrina Cauzalităţii Globale spune, în principiu că, spre deosebire de cauzalitatea (noastă locală) liniară – cauzele bine delimitate conduc la apariţia de efecte idem bine delimitate (de aici şi previziunea precisă prin extrapolare pe termen scurt, mediu şi lung) – cauzalitatea budistă este una globală – orice efect este rezultatul totalităţii infinite de cauze care acţionează la nivelul Întregului ducând la o lipsă totală a predictibilității (a se vedea actuala «Teorie a Haosului» în cadrul căreia orice neglijare a unei mici cauze iniţiale conduce la efecte ulterioare cu totul neaşteptate: „orice bătaie din aripi a unui fluture din Arizona, de exemplu, poate provoca un tsunami în Japonia” Ruelle). În plus – şi aici intervine „Doctrina Existenţei Instantanee”: orice efect al unei cauzalităţi globale devine instantaneu şi una dintre cauzele globale, ansamblul infinit al cauzelor schimbându-se astfel tot instantaneu.

3. Sinteza: „Reţeaua lui Indra” + „Doctrina Cauzalităţii Globale” + „Doctrina Existenţei/Realităţii Instantanee” (+”Karma” [doctrina ei] + „Doctrina lipsei de existenţă inerentă a oricărui lucru”).

Să ne închipuim acum cam cum ar arăta această sinteză

(a) „Reţeaua lui Indra” «acţionează» în backgroundul Empiricului, într-un topos cu o infinitate de dimensiuni, ce conţine infinitatea de noduri şi arce ale reţelei şi un rudiment de timp: «instantaneitatea». Şi condiţionează Empiricul.
(b) Ea este formată din cauze/efecte infinite (globale) – nodurile reţelei – şi arce care leagă toate aceste noduri într-un „Întreg” infinit.
(c) Datorită jocurilor instantanee cauze-efecte, atât infinitatea arcelor cât şi cea a nodurilor, precum şi configuraţia întregii reţele se schimbă tot instantaneu.
(d) Orice previziune, în acest caz, este abolită.
(e) Reţeaua se «proiectează» în Empiric, un topos cu «timp-durată» şi «spațiu-cu întindere».
(e) Ceva, totuşi, rămâne constant, atât la nivelul Reţelei din backgroundul Empiricului cât şi în cadrul proiecţiei reţelei în Empiric. Această constantă e dictată de „karmă”; ea păstrează un „timp” (dacă se poate spune aşa şi dacă privim Reţeaua lui Indra din Empiric – spre ea) şiruri de noduri înlănţuite. Cât timp? Până atunci când o karmă a unui şir e «arsă». Şi aici intervine acum o nouă doctrină. Cea a „Lipsei de existenţă inerentă a oricărui lucru”. Adică, orice lucru se naşte, există şi moare.

4. Ce se întâmplă în lumea noastră în momentul de faţă?

4.1. La nivelul subcuanticului, adică în backgroundul Empiricului (subatomicul, i.e. cuanticul fiind totuşi cuprins în Empiric), o serie de teorii fizice, în special cele ce pornesc de la „stringuri” (superstringuri, brane, hub-uri) încep să semene izbitor cu sinteza prezentată la punctul 3, care plecă de la „Reţeaua lui Indra”. Ele sunt deja confirmate experimental, e drept indirect, prin contrazicerea experimentului mental ERP (Einstein, Rosen, Podolsky) care miza pe viteza luminii ca viteză limită în universul nostru. Această contrazicere arată, simplificând lucrurile, că două particule elementare care au interacţionat o dată, orice acţiune ulterioară asupra uneia dintre ele se resimte «instantaneu» asupra celeilalte, indiferent dacă una este, de exemplu, pe pământ şi alta în lună. Experimentul fizic care a infirmat ERP-ul a fost realizat de un cercetător cu numele Aspect. El demonstrează că viteza luminii nu este una limită în Empiric. Şi mai semnifică că, la un nivel mai profund, cel al subcuanticului, lucrurile sunt corelate «instantaneu».

4.2. La un prim nivel macro, cel al nostru de toate zilele, odată cu explozia comunicaţiilor (tv, telefonie mobilă şi, mai ales, internet etc.) o proiecţie a unei reţele de tip Indra începe să capete concretețe. Prin urmare, orice eveniment-efect (mai mult sau mai puţin major) apărut într-un nod al reţelei (de comunicaţii) se răspândeşte, aproape fulgerător (apropriat din ce în ce mai mult de instantaneitate) în toată reţeaua, devenind cauză a unor evenimente ce vor urma. Apare astfel impredictibilitatea, cel puţin pe termen mediu şi, mai ales, lung. Prin urmare oricare dintre noi care ne aflăm într-un astfel de nod, ori acţionăm (în timp util – adică apropriat de viteza schimbărilor din reţea) ori, exagerând, pierim. Şi, mai mult sau mai puțin, pierim în două situaţii: (a) dacă nu reacţionăm; (b) dacă acţionăm în dezacord (nu ne adaptăm) cu/la cauzalitatea globală. Întrebarea este: cum se poate acţiona în acord cu o astfel de cauzalitate? Ea pare a nu avea un răspuns. Şi totuşi, măcar unul, pare a fi dat de o abordare de tip «Intuiţie Zen», aşa cum se va vedea mai departe.

5. Raţiunea Non-Raţiunii : Exerciţiile Koan (2. D.T. Suzuki, “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996 (traducerea îmi aparţine)

„Koan-ul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conştienţă. Facultatea de a raţiona este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minţii este oprită astfel încât partea profundă care se găseşte adânc îngropată poate fi pusă în funcţiune pentru a-şi exercita funcţiunile sale native.

Centrii afectivi şi cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activaţi la maximum pentru a găsi soluţia koan-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înţelege atunci când se referă la “marea luptă” şi la “înaltul spirit de interogare” ca două puteri (trăsături) esenţiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen.

Când interogaţia mentală ajunge la intensitatea maximă se obţine o stare neutră a conştiinţei care în mod eronat este desemnată prin “extaz” de către psihologii care investighează conştiinţa religioasă. Starea de conştiinţă Zen diferă esenţialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplaţie; starea Zen a conştiinţei, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciţii a facultăţilor fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare.

Acesta este punctul unde conştiinţa empirică cu întregul său conţinut conştient şi inconştient este pur şi simplu abolită şi se percepe direct Necunoscutul, ce se găseşte Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaşte. În extaz nu există o astfel de tranziţie deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfăşurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu «aruncarea sinelui în prăpastie» sau «pierderea sprijinului».

În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăţilor psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. Această transformare abruptă apare frecvent prin intruziunea unui sunet sau a unei viziuni sau o formă de activitate motorie. O iluminare subită se naşte din profunzimile interioare ale conştiinţei drept o sursă a unei noi vieţi ce a fost atinsă (sursa) şi din care koan-ul smulge secretul.”

6. Şi acum, două studii de caz

6.1.Brainstorming Torpilă

Primo tempo

Se povesteşte… Se povesteşte că în timpul celui de al doilea război mondial nemţii îi înnebuniseră pe americani cu submarinele. Care le torpilau vasele de război.

O ceată de iniţiaţi în ale războiului naval (azi, ca şi atunci, numiţi “analişti” ) pun mâna pe un amiral american. Şi se pun pe capul lui mai rău ca la un interogatoriu al unui terorist (de azi).

Dacă îţi vine torpila din faţă (presupunând că observi, la suprafaţă, siajul ei când se aproprie) ce faci? Fac manevra cutare a navei ! Dacă vine din spate? Fac manevra… Dacă vine lateral? Fac… Dacă vine pe partea ailaltă? Fac…Dacă vine oblic ? Dacă.. ? Fac… Dacă….? Fac… Dacă…? Fac… Dar dacă vine şerpuit, pe furiş, pervers şi nu ştii unde va lovi ? Exasperat, amiralul: urinez pe ea!

Legenda spune că aşa au fost inventate jeturile subacvatice anti-torpilă. Iar şedinţele de tipul respectiv au căpătat numele de “Brainstorming-torpilă”.

Secundo tempo

Nu vi s-a întâmplat niciodată ca în stare de stres să găsiţi, pur şi simplu, printr-un “insight” soluţia salvatoare ? Mie da. Şi chiar de mai multe ori.

În timpul unor sărbători de Paşti conduceam maşina spre mănăstirea Curtea de Argeş. Din faţă îmi venea un nebun cu 120 la oră. Din spate se angajase alt nebun în depăşire. Aveam şi eu cam 80 la oră. L-am observat, pe cel care mă depăşea, prea târziu ca să mai pot frâna şi să-i fac loc. Mi-a acroşat aripa din stânga faţă. Instinctiv am tras lin de volan spre dreapta şi m-am oprit, frânând încet, abia ciupind pedala, pe mirişte. În timp ce îmi reveneam din şoc, fumând o ţigară, am reconstituit “raţional” lucrurile. Dacă, atunci când m-a acroşat, aş fi tras brusc de volan stânga, probabil (sigur) aş fi pierdut controlul şi ar fi ieşit o ciocnire frontală. Dacă aş fi ţinut direcţia spre înainte şi aş fi frânat brusc, m-aş fi răsturnat. Dacă aş fi păstrat direcţia spre înainte şi aş fi frânat încet, poate scăpam. Dacă… Dacă….Dacă….Atunci de ce dracu’ mai am nevoie de «raţiune» dacă toate astea nu mi-au venit în «minte», cu ajutorul ei, instantaneu ? şi ACUM nu aş putea s-o utilizez decât post-mortem (presupunând că ar fi posibil)? – m-am întrebat (hamletian). A fost, pur şi simplu, o «oprire» a minţii («raţionale» ) şi un «flash» absolut inexplicabil. Şi asta în condiţiile în care, pe vremea aceea (dar nici acum), nu dispuneam de o maşină echipată cu tot soiul de senzori care să culeagă şi transmită, în «timp real», diverşi parametri unui cip. Iar acesta, automat, să ia decizia optimă în «condiţii de avarie». Pur şi simplu scurtcircuitându-l pe subsemnatul. Şi chiar şi atunci mă îndoiesc că nu s-ar fi ales totuşi acea soluţie cu menţinerea direcţiei de deplasare spre în faţă şi cu frânare uşoară. Care părea a fi «cea mai raţională» dar nu lipsită complet de riscuri. În plus, menţionez (şi subliniez) că abia luasem, de câteva săptămâni, permisul de conducere. Deci nici vorbă de «intuiţie» pe bază de «experienţă» anterioară. Era, pentru mine, o situaţie de o noutate absolută.

Tertio tempo

Şedinţele pe care azi le numim de “brainstorming” au fost «inventate» de nişte călugări budişti-zen. Şi asta cu cel puţin o mie şi ceva de ani în urmă. Cu toate că, pe la noi, se zice că au fost introduse de un anume Osborn prin anii ’30.

Atunci s-au instituit şi regulile (pentru şedinţele standard).

1. Maximum 12 participanţi (de ce 12, nu ştiu nici eu şi nici specialiştii de azi).
2. Participanţii să fie de acelaşi rang social pentru a nu se inhiba unii pe alţii.
3. Tema să fie anunţată în prealabil.
4. În timpul şedinţei cel care ia cuvântul să nu-i contrazică pe ante vorbitori; poate însă prelua idei emise şi să le rafineze (ceea ce azi se numeşte “gândire laterală”, sau “combinatorică”, sau “analogică”, etc. ) sau să emită idei absolut noi; ideile trebuie exprimate cât mai succint, fără a fi argumentate.
5. Moderatorul trebuie să fie absolut neutru; el dă, la început, cuvântul într-o ordine oarecare (de la stânga la dreapta, sau invers, sau cum îi vine chef); când lucrurile se precipită şi apare, să-i zicem, «sinergia», dă cuvântul aleatoriu celui care ridică mâna.
6. Şedinţa încetează atunci când începe să lâncezească, după ce a atins o intensitate maximă; şi asta se întâmplă cam după trei sferturi de oră.

Nu mă pot împiedica să nu observ că «maximul» unei şedinţe standard ar cam corespunde momentului în care se găseşte soluţia în cadrul unei şedinţe torpilă (pe care călugării budişti au avut lipsa de imaginaţie să nu o inventeze); numai că în cazul standard, aparent, nu mai este vorba de un stres în care să acţioneze «supraviețuirea» – dar asta este numai o aparenţă pentru că Zen-ul urmăreşte, de fapt, tot un fel de ceea ce am putea numi, greşit, «supravieţuire». Şi greşit deoarece, aici (în Zen), se urmăreşte doar prezentul/vieţuirea continuu/continuă – instantaneitatea, fără «trecut» (ce-a fost, a fost, nu se mai poate repara şi, în plus, cunoaşterea nouă, creativă, nu înseamnă re-amintire a unor experienţe deja consumate care nu produc nici un fel de noutate «absolută» ) şi fără viitor (pentru că viitorul înseamnă dorinţă – deci acumulare de karmă ).

Şi mai ştiu (acum), cu «mintea» mea «occidentală», din studii statistice (pe baza unor lucruri trecute atunci când studiile respective s-au finalizat şi au fost publicate) că:

– Testele de «inteligenţă» pe baza cărora se stabileşte celebrul coeficient “IQ”, urmăresc rezolvarea unor probleme cu o singură soluţie, dar cu căi multiple de aflare a acesteia; cei cu “IQ” ridicat găsind calea cea mai rapidă de rezolvare.
– Testele de «creativitate» (mai puţin cunoscute şi care seamănă dar nu sunt identice cu cele de «inteligenţă emoţională») urmăresc, în schimb, rezolvarea de probleme care admit soluţii multiple şi căi multiple de a ajunge la fiecare soluţie; iar cei cu «creativitate ridicată» găsesc, prin gândire «laterală» + «asociativă» + «analogică» + «combinatorică», soluţia optimă, precum şi calea cea mai directă de aflare a acesteia.
– Persoanele cu “IQ” ridicat au un indice scăzut de «creativitate»; în schimb, persoanele «creative» au un “IQ” mediu, dacă nu chiar sub-mediu.

Din cele de mai sus, trageţi singuri concluzia asupra «specializării» înguste, limitate şi limitative de care, încă, se mai face atâta caz în toate domeniile de activitate. Considerându-se că cei ce posedă o astfel de «specializare» dau dovadă de «seriozitate», «perseverenţă» şi, în ultimă instanţă, de «competenţă». Şi nu pot acum să nu-mi vină în minte unii tâmpiţi geniali (autişti) care au abilităţi ieşite din comun. Cum ar fi extragerea rădăcinii (pătrate sau nu) dintr-un număr cu nu ştiu câte cifre. Precum şi faptul că, un «specialist» de «excepţie» tinde, la limită, spre un tâmpit genial (cazuri, de multe ori, patologice).

Ce alege (şi ce poate) fiecare, e treaba lui. Ideal ar fi să «fim» nişte tâmpiţi geniali creativi. Dar, de unde nu e… asta e!

The End

P.S. În legătură cu păţania amiralului american, se mai povesteşte (cu fereală) cum în timp ce enunţa ultima propoziţie a izbucnit într-un hohot homeric («văzând» – asta nu se mai ştie şi n-are cum se povesti – cum un vapor imens urina cu jeturi fantastice pe torpilele care explodau într-o veselie; şi realizând, instantaneu, că găsise soluţia; fără a şti însă că rezolvase ceea ce orientalii numesc un „koan”; lucru care te duce cu gândul – „navi-gând” – la autoapărarea din artele marţiale; care, la rândul lor, derivă din Ch’an-ul chinez şi din varianta sa japoneză, Zen-ul). Şi se mai spune (cu şi mai multă fereală) cum «analiştii» îl priveau condescendent, cu zâmbete subțiri, ironice, crezând că râde aiurea de un banc prost pe care tocmai îl debitase.

6.2. Bufonul

1.

Într-un excelent text al lui Isaac Asimov, intitulat „Bufonul”, se povestesc, pe scurt, următoarele: exista un cerc restrâns de hiper-super dotați și un hiper-super computer. La care hiper-superii și așa mai departe erau singurii care aveau acces. Pentru a pune tot soiul de întrebări de ale căror răspunsuri, date de calculator, depindea soarta omenirii. Unul dintre hiper-superi a început să alimenteze, într-o veselie, hiper-superul cu o grămadă nesfârșită de bancuri. Pe care obișnuia să le spună cui vrea și cui nu vrea. De aceea fusese poreclit „Bufonul”. După ce a ghiftuit bine mașina, a hotărât că a venit timpul să afle răspunsul ei la trei întrebări:

1. De unde vin bancurile (având în vedere că nu reușise să identifice sursa lor, ele circulând flokloristic, din gură în gură)?

Răspunsul 1: Sunt de origine extraterestră.

2. În ce scop sunt spuse?

Răspunsul 2: Sunt teste la care este supus animalul „om” pentru a se vedea cum reacționează (așa cum oamenii testează pe „cobai” tot soiul de chestii).

3. Dacă se va afla răspunsul la primele două întrebări, ce consecințe vor apare în legătură cu „omul”?

Răspunsul 3: Se va renunța la acest tip de teste și se vor inventa altele.

*

De atunci, nici un animal «om» n-a mai putut spune bancuri. Fiind astfel identificați adevărații bufoni ai Universului. Iar umorul nostru, adevăratul umor cu care părea a fi înzestrat doar «omul», fiindu-ne inoculat din afară, ne-a fost luat. Singurul drept care nu ni s-a luat și nici nu avea cum pentru că provenea din interior, a fost de a produce calambururi.

La bancuri – glume spontane – se râde sănătos; uneori în hohote.

La calambururi, doar se ricanează. Cu un rânjet complice și superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei. Iar pe complici, idem.

*

Din aceste cauze, care n-ar fi imposibil să apară la un moment dat, prefer bancurile. Și detest calambururile.

Calambururile – «jocuri de cuvinte», mai mult sau mai puțin reușite; de cele mai multe ori, anoste.

Bancurile – «jocuri de limbaj» (Wittgenstein II). În care concluzia (subînțeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie un sofism care să demonstreze că „omul este măsura tuturor lucrurilor”), provocând un râs din toată inima.

Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor, este cea de tip „koan”. Koan care, atunci când ești pregătit, îți provoacă un imens hohot homeric, interior. Eliberator.

NOTĂ: aici vor fi înserate şi alte studii de caz care sa ilustreze şi mai bine ceea ce aş putea spune într-un stil discursiv, sec, mai mult sau mai puţin. «academic»

7. Un alt aspect al koan-urilor.

” Jocul omului cu Natura nu poate fi câştigat de om; dar nici pierdut” (C. G. Jung)
În Contextul nostru cultural aserţiunea de mai sus pare un fel de a vorbi discuţii. Pentru că imediat ni se cer precizări. Cum definim Natura ? În sens panpsihic (Dumnezeu, care a creat Natura, este în afara ei dar se regăseşte în ea, i.e. Natura este un sistem deschis dar numai într-un sens) şi atunci aserţiunea lui Jung este un non-sens pentru că omul nu poate fi niciodată Dumnezeu, chiar şi dacă ajunge în Paradis după moarte; sau în sens panteist (Dumnezeu este inclus în Natură aceasta fiind, în acest caz, un sistem închis) si atunci ajungem la tot soiul de încurcături metafizice/ transcendentale şi/sau teologice!.
În schimb, în Budism (în Zen), ceea ce afirmă Jung, cu tot aspectul contradictoriu al afirmaţiei, poate fi un fel de Koan. Şi aceasta deoarece: “Dacă unui muncitor incult din Tokyo cineva i-ar spune: Eşti muritor pentru că…, va replica: Berabome! (Eşti idiot!) înainte ca acesta să-şi fi putut termina fraza. Raţionamentul analitic este insuportabil, prea greu pentru orientali, din cauza învăţăturii intuitive tradiţionale….Se cuvine să exprimăm numai concluzia, în mod sintetic şi în cuvinte precise şi cât mai puţine cu putinţă”, cum ne spune un gânditor contemporan de origine japoneză, Sakurazawa Nyoti. Şi aceasta deoarece, spre deosebire de Contextul nostru cultural (analitic până la Dumnezeu si dincolo de El), Contextul cultural Budist a privit şi priveşte lucrurile holistic, fără a face distincţii nete între Transcendent, Casa conştiinţei (Budeitate) şi Empiric, acestea interpătrunzându-se în cadrul Totalităţii.
Ca la români? Pentru că:
”Existenţa românească nu cuprinde numai lumea de aici, ci şi lumea de dincolo… Lumea de dincolo are pentru român o situaţie stranie faţă de cea de aici. Te-ai aştepta s-o găseşti despărţită printr-un hotar spaţial: aici, dincolo. O afli despărţită printr-o schimbare de fire a fiinţei. Lumea de dincolo, nu e pentru noi «afară» din lumea de aici. Ceea ce ne desparte de ea este un fel de oprelişte internă, de vamă (cenzură transcendentă în termenii lui Blaga), de deosebire de domeniu existenţial, de experienţă a fiinţei.
Lumea de dincolo o cuprinde şi pe cea de aici. Ea este un receptacol deschis care cuprinde lumea de aici în toate părţile, o pătrunde, o umple şi o împlineşte. Lucrurile nevăzute sunt ca şi cele văzute, chiar dacă nu sunt date în spaţiu” (Mircea Vulcănescu). (A se vedea şi Noica „Devenirea întru Fiinţă” despre care Surdu ne informează convingător că pleacă de la „Dimensiunea românească a existenţei” a lui Vulcănescu).
Că tot ne aflăm INTRE. Occident/Orient.
Nici una şi nici alta. Occident şi Orient. Simultan.

© Gorun Manolescu, octombrie, 2011. Orice citare, preluare a unor idei sau a unor fragmente din acest text trebuie să menţioneze sursa.

p