Zodia balaurului cu prea multe capete

de Teodora Gheorghe

 

Luna asta am fost la Teatrul Mic, după un periplu asiduu pe tărâmul banalităţii. Mi-am pus în gând să mă îmbrac cu “Mantia de stele” a Nonei Ciobanu. Deşi strălucitoare şi extravagantă, am realizat că era mult prea largă pentru mine şi când încercam să o port, îmi apăsa îngrozitor pe judecată.
 
Recunosc, deschiderea spectacolului mi-a furat privirile. Splendidele costume desprinse de pe degetele Doinei Levintza s-au perindat maiestuos prin faţa celor treizeci de spectatori din sală, în acordurile muzicale atent meşteşugite de Nona. Pe podea a plouat spectaculos cu bombe, încărcate cel mai probabil de înţelesuri explozive, care însă au întârziat să apară. Câţiva uriaşi fără cap au adus scenei o ofrandă umană uşor miorlăită, menită să rezume artistic odiseea mantiei. Invitaţia Valentinei Popa, în rolul fetei care se trezeşte mereu în altă reîncarnare şi în altă zodie, a fost mai degrabă derutantă. Un şuvoi de intrigi rostite emfatic, semănând cu lecturarea programului de la cinema de către o adolescentă.
 
Filozofia şi frumosul simbolism mistic prezente în opera omonimă a lui Milorad Pavić, şi-au găsit cu greu drumul către public în această regie, rătăcite printre figuri fade, contexte tulburi şi “previziuni astrologice” făcute din copac. Primul episod al călătoriei astrale m-a împins în afara dorinţei de a descifra o ghicitoare mult prea grea. Zvâcul stângaci al lui Cuzin Toma s-a prăvălit peste pseudo-inocenţa Claudiei Prec, ulterior desfeciorită cu un falus-mamut. Întreaga discuţie a gravitat în jurul lui Kir Jeremija, un fel de Godot nedorit şi neaşteptat de nimeni, domnind peste o lume absurd de plicticoasă. Secvenţele erotice de la finalul poveştii au resuscitat ochii omuleţilor crispaţi de pe scaune, stârnind zumzete semidocte. Din spate a răsunat un “ce dotat e ăsta”, iar cuplul din faţă s-a transformat într-o singură entitate formată din dezgust. Nimeni nu s-a ridicat însă spre a părăsi incinta. Dacă până atunci râsul fusese antidotul pentru plecare, o dată cu sosirea lui Ştefan Lupu pe picioroange, hohotele au devenit sincere. Întregul tablou suprarealist mi s-a părut încântător, însă dialogul aiuristic, presărat cu piţigăielile de Pinocchio ratat ale Claudiei Prec mi-au tăiat elanul. Viorel Cojanu (în rolul Capricornului) a aruncat un colac de salvare în marea de incertitudine, printr-un joc dramatic lăudabil. Foamea sa de autocunoaştere mi-a amintit de chinul existenţial al pescarului Iona, captiv în propria fiinţă şi nemurire. Din păcate, strigătele sale din spatele paravanului-închisoare s-au dovedit un ecou slab al mai marelui Neînţeles ce s-a întins pe tot curprinsul “Mantiei de stele”.
 
În a doua jumătate a piesei, lucrurile au luat o turnură cumva îmbucurătoare, concentrând o senzaţie plăcută de visare, în minunatul decor şi joc de lumini marca Iulian Băltăţescu. Apele tulburi de la început s-au mai limpezit, pe măsură ce am încetat să caut răspunsuri şi m-am bucurat de atmosfera de mister flegmatic. Schimbul de scrisori dintre Teodora cea în zodia Peştilor şi profesorul său a adus în prim-plan o serie captivantă de întrebări filozofice, de data asta mult mai închegate. Am remarcat folosirea inteligentă a scenei pentru a crea două cadre distincte şi totuşi îngemănate, dincolo de timp şi spaţiu. Fără îndoială că în absenţa bâlbâielilor Simonei Mihăescu, episodul rupt din vremurile oratoriei romane ar fi avut un farmec deplin. Iahtul cu bogătaşi m-a purtat în timp, la petrecerile fastuoase date pe marile vapoare. Gândul mi-a zburat la marii magnaţi plictisiţi de înţepenirea materialităţii. Tăcerile măsurate ale actorilor şi clinchetul paharelor de şampanie au adus cu ele un efect dulceag de mistificare. Spre final, Minotaurul Cristian Iacob a coborât din ipostaza de Iisus răstignit în patul iubitei din zodia Balanţei. A urmat un joc senzual, în care îndrăgostiţii au alunecat disperat în abisul depersonalizării. Revelaţia non-sensului a căpătat o profunzime aparte în interpretarea deja cunoscutului actor de teatru şi televiziune.
 
Cu rele dar şi cu bune, “Mantia de stele” s-a dovedit o tentativă relativ nereuşită de a virginiawoolfiza un poem filozofic, redând uriaşe concepte mistice într-o serie de flash-back-uri abstracte. Puţini au fost cei care au venit să vadă această piesă, şi mai puţini au fost cei care au plecat de la spectacol cu un zâmbet pe buze. De ce? Pentru că piesa Nonei Ciobanu s-a născut în zodia balaurului cu prea multe capete: un animal fascinant, dar îngrozitor de complicat. Şi ce te faci când fiecare căpăţână o ia în altă direcţie, ciocnindu-se şi împletindu-se cu o alta? Avem de-a face cu o piesă muncită şi o iniţiativă îndrăzneaţă, care din nefericire nu se adresează publicului larg.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #33 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.