Proust şi vinul licoros

de Simona Dăncilă

 

Sunt scriitori care nu trebuie citiţi, ci savuraţi. Aşa şi Proust, care dansează în fiecare frază, se învîrte, trece dintr-un spaţiu în altul facîndu-i poate pe unii să simtă nevoia să-l fixeze cu un ac de gămălie, căci el nu încearcă să ascundă faptul că ne închinăm la iluzii, ci din contră, se străduieşte să ridice iluziile la rang de divinitate. Fiecare personaj este pe rînd imagine artistica, obiect, fiinţă în funcţie de unghiul de disecţie al realităţii, metodă comparabila cu modul de a picta al lui Picasso. Subiectivitatea este unica sursă a plăcerii, citindu-l pe Proust mi-am dat seama cît de dăunătoare este încercarea de a-i “îndrepta” pe cei din jur împiedicîndu-i astfel să se simtă bine în propria intimitate care de fapt este substanţa eului. Nevinovaţi şi puri sunt cei care, precum Swann, găsesc oglindiri înalte, spirituale, pentru toate păcatele, rămînînd sinceri şi fermecători în mijlocul celor care nu au puterea şi curajul să se ocupe de ei înşişi, să se respecte nu ca piese dintr-un angrenaj social ci pentru unicitatea lor, unicitate greu de descoperit sub atîtea mode, şabloane şi obloane. E drept că noi, oamenii, avem multe în comun, dar lucrurile care ne plac şi sunt extrem de populare nu ne aduc nici o mîngîiere în momentele de mîhnire adîncă. Soluţia pe care Proust ne-o oferă este de a trăi cu graţie dezamăgirile dezghiocîndu-le din planul material şi aruncîndu-le/proiectîndu-le undeva în Vieţile Sfinţilor, pe bolta Capelei Sixtine sau într-o frază muzicală. Esteticul ca medicament universal, capacitatea de a vedea perfecţiunea alcătuirii lumii nu numai in ceea ce ne bucură dar şi în ceea ce ne întristează.
 

Chestiile pierdute, inclusiv timpul, se coagulează în jurul unor impurităţi –păcatele, greşelile mari şi mici de zi cu zi– dar în aşa fel încît devin bijuterii perfect şlefuite sub un soare permanent şi melancolic. Proust nu povesteşte, nici nu evocă: nu vom găsi sub puful abundent al metaforelor acel lanţ epic solid în stare să ne conducă în siguranţă de la un capăt la altul al cărţii, nu se pune problema de a înţelege faptele ci de a nu lăsa să ne scape nici o aromă, nici o buclă ideatică. Să ne lăsăm aşadar în voia ritualurilor literare practicate de autor cu toată solemnitatea, ca în absurdul joc pentru copii: “Gărgăriţă-riţă/ Unde oi zbura/ Acolo m-oi mărita/însura…”

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #33 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.