Ce este un autor?

de Eugen Bartic-Bogdan

 

            „La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi.” (Ioan 1, 14;16-17). Geneza creştină ne oferă un început pentru o discuţie despre sorgintea Autorului la fel de oportun ca oricare altul. Nu e mai puţin adevărat că o abordare din perspectiva Big Bangului pasionaţilor de cosmologie spre exemplu, n-ar prezenta o bază solidă pentru această aventură. Însă riscul orbecăielii teoretice ar fi poate mai mare. În plus, extra ecclesiam, nulla salus. Sufletul românesc gravitează în jurul misticii creştine asemeni unui animal vorace în jurul unei turme paşnice şi seducătoare, (sau viceversa!) împărtăşindu-se regulat, uneori riscând iconoclaste hecatombe. Vom încerca aşadar să speculăm în câteva rânduri ipoteza moleculei primordiale a creştinismului –  voinţa morfo-sintactică, pe care o putem considera cu precauţiile de rigoare, cea mai apropiată de esenţa literaturii.
 

La câteva secole distanţă înspre noi de la aserţiunea ioanită, Sfântul Augustin încearcă în studiul său Despre geneză în sens literal să aducă lumină în nebuloasa creată de problematica ivirii tuturor văzutelor şi nevăzutelor prin procesul de enunţare. Cuvântul lui Dumnezeu, ne spune el, identificat ca Dumnezeu adevărat în sânul lui Dumnezeu şi unic fiu al lui Dumnezeu este coetern cu Tatăl. Lema augustină invocă şi reiterează identitatea totală, incredibilă, a forţelor ce caracterizează această instanţă fertilă. Prin urmare, fiecare element constitutiv este îndreptăţit în trena timpului să ridice decontul pentru lucrarea cea dintâi. Pentru că, ne spune acelaşi sfânt Augustin, tocmai această posibilitate, a imanenţei rostirii în nucleul dintru început, a fost în măsură să pună creaţia pe roatele timpului. Cu un astfel de substrat, ideea paternităţii în sens creator a început să justifice investigaţii mai ample deşi am putea crede, reducând din amploarea incontrolabilă a dezbaterii, că problema de fond a Autorului nu este spinoasă decât în măsura în care îi este contestată nomenclatura. Uzufructul reacţiilor, orgoliile şi celelalte aspecte funciare ale sale derivă din aceasta.
 

Poziţia autorului trebuie analizată, fireşte, din mai multe unghiuri sau perspective. Vom evita pe cât posibil pretenţia naivă de a le putea separa în totalitate. Este fără îndoială foarte important şi de prim rang, spre exemplu, raportul pe care îl stabileşte Autorul cu propriile acte şi, în continuare, felul în care se poziţionează faţă de preeminenţa Cuvântului primordial. Este el o unealtă inconştientă a acestuia? Este el o victimă sau un fericit beneficiar al scoborârii acestuia, prin intermediul siluetelor tulburi şi flocoase (Fulcanelli) ale muzelor? De-a lungul generaţiilor optica aceasta a variat de la acceptare senină (pe filiera invocaţiei – romantism) la răzvrătire şi abdicare (Paul Valéry), de la căutarea înfrigurată printre ierburi psihotrope (simbolism) până la refuzul total şi substituirea cu hazardul (la Tristan Tzara&Co). Uneori, după rezolvarea principială a raporturilor dintre sămânţa discursului şi scriitor, am asistat la unele reacţii chimice interioare care au ajuns să determine negarea importanţei actului creator şi, într-un moment nefericit al conştiinţei, să-i anuleze finalitatea. Cazul lui Kafka este unul care merită amintit în această conjunctură. În spirit ludic, l-am putea premia pe Max Brod cu o parte din calitatea de autor al celebrelor romane Castelul, America, Procesul etc. Cuvântul a lucrat cu incontestabil succes însă pericolul liberului arbitru a fost la un pas de a-i deveni letal. Lărgind puţin paranteza, ne-am putea gândi la ipoteza în care editorul evreu ar fi urmat instrucţiunile (cât de ferme?) ale autorului. Am fi asistat fără îndoială, la o flagrantă înfrângere a Cuvântului. Epoca profeţilor care s-au mândrit cu rolul de colportori ai Spusei divine ar fi primit o nemiloasă palmă din partea evului lucidităţii. Dar dacă Autorul nu este decât un modus operandi al vocabulei primordiale, ne putem baza pe faptul că, văzând-o astfel triumfând, din lecţia finală nu va lipsi niciun capitol.
 

După ce disputa dintre Autorul Moral-Cuvântul şi avatarul său adică autorul fizic, pământean, se va fi domolit, oricare s-ar arăta rezultatul acesteia, vom avea ocazia de a participa la spectacolul relaţiei dintre Autor şi destinatar. Cine este/sau ce este autorul pentru cititor? Sunt toate operele lui Shakespeare aşa cum se întreabă (şi) Foucault rodul aceluiaşi chinovar artistic? A existat Homer sau l-a inventat antichitatea aşa cum presupunea Oscar Wilde? Cât contează asta pentru cititorul de astăzi? Vremurile noastre par a fi mulţumite cu acest consens cu toate că vandalismul cârtelilor l-a vizitat deja într-un mod care a făcut carieră. Fără a dori în mod obligatoriu să ne situăm pe trasa discuţiilor privitoare la originalitatea dramaturgului englez, sesizăm totuşi de multe ori o încordare sensibilă în actul citărilor (expresiv declarate sau pasibile de incriminare). Tensiunea ei animă pe toţi cei conectaţi la bâlciul ghilimelelor, transfigurând căutarea autorului într-un antrenant episod detectivistic. Păgubiţii vor fi înscrişi în separanda, hoţomanii în venena. Actul benevol, graţios şi recunoscător de a preciza sursa anumitor informaţii, idei, atitudini, subţiază (in)sesizabil atât autoritatea emitentului de bază cât şi pe cea a arendaşului literar. Cititorului i se afişează într-un ambalaj grafic şugubăţ fructul unei rivalităţi nerostite. Senzaţia ambiguă pe care o resimte atunci când doreşte cu sinceritate să decidă cui datorează emoţia survenită în urma lecturii nu poate fi înlăturată decât în colaborare cu alţi factori (instrucţie, preferinţă, dispoziţie de moment). De obicei însă balanţa este manevrată de prestigiu şi câştigurile constatate în dimensiunea lectorului se împart amiabil. Timpul scurs între producere şi re-producere reclamă însă şi el porţiuni din importanţă.
 

O subtilă mişcare de translaţie face în anumite circumstanţe ca importanţa autorului să devină subiacentă mesajului. Cu cât ne îndepărtăm în timp, această pendulare a importanţei între mesaj şi producător scoate la iveală unele particularităţi. În antichitate şi chiar mai târziu, veridicitatea unui discurs depindea în mare măsură de persoana care îl emitea. Astfel, apartenenţa unui text la o serie consacrată îi conferea automat prestanţă pe baza sclipirilor adamantine ale producţiilor anterioare. Personalitatea unui doctor illuminatus putea substitui în lipsa altor mecanisme, autenticitatea şi de multe ori, Autorul dotat cu această personalitate era acostat ştiinţific asemeni unei biblioteci la purtător. Pe măsură ce diversitatea informaţiei a necesitat o atomizare a specializărilor, tentaţia cabalei a făcut ca importanţa mesajului să o depăşească într-o anumită măsură, pe cea a numelui. Vorbim în genere despre Teoria relativităţii şi în subsidiar despre Einstein (pentru că dacă ne-am referi la Teoria lui Einstein asta ar putea însemna de pildă şi confirmarea mişcării browniene) pe când Teorema lui Pitagora sau Legea lui Arhimede sau Ciurul lui Eratostene ne trimit direct la episoade bine determinate şi ferite de efectul impreciziei. Pe lângă asta, sunt mai rar întâlnite astăzi corespondenţe pentru acele filioque ce subsumau diacronic adepţii unui părinte spiritual precum aristotelicieni, platonici, origenişti, averroeisti, scottişti, hermetici; dotaţi astăzi cu un simţ al identificării mai acut, am găsi candide apelative ca einsteinieni, heideggerişti, (george-emil) paladieni ori julesvernişti. Autorul mai apropiat de prezentul nostru pare bântuit de strigoiul unicităţii şi acceptă mai greu apartenenţa la o succesiune intelectuală. El are mai degrabă tendinţa de a se prezenta cititorului interesat ca o virgo singularis care a reuşit bineînţeles să moştenească operativ cultura ce-l precede dar care nu poate face epocii o concesie mai mare decât instituirea unei deloc neglijabile altminteri, generaţii. Putem pune la rigoare această tendinţă pe seama marotei încrederii: participanţii la feluritele –ism-uri spre exemplu, au conştiinţa valorii comune şi îşi permit să experimenteze în limitele câtorva bemoli în plus sau în minus; din contră, spagyriţii rămân fideli veacuri în şir unui Autor ce întruchipează perfecţiunea. Pentru cititorul neofit, Arta lor rămâne esoterică pe când iniţiaţilor Cartea li se prezintă exoteric, plină de leacuri pentru felurite boleşniţe spirituale sau trupeşti.
 

La fel de închisă poate părea în varii circumstanţe, lumea intimă a autorului dramatic. Fără un interval propedeutic sumar, “cititorul” ingenuu al actului scenic este invitat să caute cu lumânarea aprinsă în plină zi pe teribilul meşter care i-a împachetat cu grijă maternă (orice act literar are măcar în germene o dimensiune teleologică..) o micro-lume sugestivă concentrând-o în aproximativ două ceasuri. Privirea curioasă îl va descoperi fără doar şi poate însă până în momentul în care îl va atinge şi va urla arghezian este, va trebui să treacă câteva probe iniţiatice: regie, prestaţie actoricească (a se citi inserţii personale), context social, politic.. La premiera piesei Iphigenia a lui Mircea Eliade au existat după cum se ştie câteva persoane care au căutat în van Autorul obscurat de tarele vremii. Să fie oare acest caz o ipostază a revenirii Cuvântului ca forţă motrice a creaţiei? Contextul momentului legionar s-a infiltrat în mit şi i-a dat o coloratură foarte uşor decriptabilă, făcând din Eliade un scrib elegant dar conştiincios. Intenţia autorului dramatic a vorbit prin spectrul împrejurărilor chiar înainte de reprezentaţie… Desigur, Mihail Sebastian, cel vizat de aluzie, i-ar fi putut face prietenului său hatârul de a-l confunda cu o mişcare tectonică mai amplă, în cadrul căreia evenimentul respectiv nu reprezenta decât o falie şi încă una de o importanţă în registru individual deci minor. Devine astfel vizibil modul cum unii creatori, asemeni domnului zeu pomenit la începutul acestui fals tratat despre esenţa autorului, îşi iau substanţa din imediata realitate şi se înfăşoară cu atributele pe care i le oferă – teorie agreată de Cioran. Discutând în acelaşi spirit despre Walt Whitman, Borges îl citează în Cartea de nisip pe Sir Edmund Gosse: Nu există un Whitman adevărat… Whitman este literatura în stare protoplasmatică; un organism intelectual atât de simplu încât se limitează la a-i reflecta pe toţi cei care se apropie de el.” Paradoxal, autorul volumului Leaves of grass nu este decât un cumul de ocurenţe fericite, de emanaţii naturale şi de autopropulsate dramatis personae care şi-au dat concursul spre a uimi America cu numele de scenă Walt Whitman. Suntem aici foarte aproape de ideea Autorului unic al tuturor cărţilor, cel care vorbeşte prin glasurile tuturor scriitorilor şi prin cel al naturii. În ce îl priveşte pe Whitman, cititorul este invitat în acest mirobolant raport cauză-efect să-şi aducă şi el contribuţia la forma finală a vocii Autorului: Stranger, if you passing meet me and desire to speak to me,/ why should you not speak to me?/ And why should I not speak to you? (Walt Whitman: To you). Acelaşi Borges la care nu încetăm să ne întoarcem prinşi în meandrele citării, ne oferă un reper vizând valabilitatea faptului estetic. El nu este tangibil, real decât ca preludiu şi postludiu: se poate produce numai în timpul scriiturii şi în timpul lecturii. În absenţa unei legături, Autorul şi cititorul sunt doar ipostaze ale nimicului.

 

Absorbţia cu care ne-am întâlnit în cazul lui Whitman, a Cuvântului în Creator şi viceversa, atinge o variantă a paroxismului la Ştefan Agopian. Literatura lui ţâşneşte ca urmare a unor resorturi proprii, de neunde. Autor, Personaj sunt particule aleatorii, surprinse şi ele de vâltoarea narării alergând spre/dinspre propria identitate în aporetica creaţiunii. Aspectul final al vocii narative este în concluzia lui, Artistul: viaţa începe cu el şi se termină, aşa cum declară menajera bătrână din Însemnări din Sodoma cu moartea lui. Lăsăm, cu îngăduinţa Cititorului, acest pasaj să depună o ultimă mărturie:
 

Tache de catifea este mort acum, şi cuvintele ”nu plângeţi, că n-a murit ci doarme” sunt o minciună, dar o minciună pe care a spus-o altul şi altădată, eu numai m-am bucurat că ea există şi nu trebuie s-o inventez iar şi iar. Şi, fiind mort şi stând acolo unde, după cum a spus Piticul odată, stăm netulburaţi şi veşnici, într-o sforţare netrebnică, părăsindu-şi contemplaţia, din golul unui viitor nesfârşit, Tache de catifea, cel mort şi uitat a devenit Personaj, iar eu, ambiţionând chiar aceasta, am devenit Autor. M-a numit aşa, cu acest nume batjocoritor, ştiind mai bine decât mine că sforţarea de a aduna câteva fapte la un loc, ambiţia aceasta, este fără vreun rost oarecare. Fiindcă nimic nu te îndreptăţeşte să spui despre ceva mai mult decât despre altceva. Şi totuşi, încumetându-mă la aceasta, să cred că vorbitul (sic!) poate fi mai important decât tăcerea, eu, cel numit în batjocură Autor, ca şi cum aş desena pe o oglindă, m-am apucat să înşir fapte şi întâmplări. Sau poate că, din oglindă, cineva ca un Dumnezeu nemilos ne desenează pe noi, ambiţioşii. Nu ştiu. Şi nu ştiu cu adevărat nici cine este Personaj şi cine este Autor şi dacă tot ce urmează este adevărat sau inventat. (Ştefan Agopian – Tache de catifea)

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #33 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *