Elemente naturaliste în romanele lui Alexandru Vakulovski

de Marieta Găurean

Majoritatea tinerilor autori români conturează în volumele lor un univers care pe unii îi şochează, iar pe alţii îi cucereşte prin limbajul frust şi fără perdea, prin relatarea unor poveşti cu drogaţi, nebuni şi sinucigaşi, prin prezentarea camerelor de cămin ce aduc mai degrabă a speluncă, a garsonierelor ticsite cu “ciudaţi”, a barurilor de noapte cu dansatoare sado-masochiste, a alcoolizaţilor.

 
Regăsim această lume în paginile cotidienelor ori la buletinele de ştiri, care abundă  în violenţă, trafic cu carne vie, droguri şi sexualitate. Naturalismul prozei douămiiste e dat tocmai de faptul că scriitorul contemporan nu face altceva decât să se inspire din această realitate, scrierile lui reprezentând o oglindă a societăţii în care trăieşte.
 
Cu Pizdeţ (Editura Aula, 2002), Alexandru Vakulovski are meritul de a fi inaugurat la noi romanul cu droguri în care personajul principal este dependent, trăieşte în irealitatea chimică imediată şi scrie despre asta la persoana întîi. Marius Chivu crede că acesta este primul roman alternativ adevărat de la noi, caracterizându-se prin atitudine anti-establishment, cultură underground, medii studenţeşti interlope şi amestecate etnic, limbaj obscen dus la extrem, argou & slang – „teme, motive, referinţe şi limbaj inedite la noi şi pentru care atunci am folosit sintagma «existenţialism narcotic».“[1]
 
Autorul descrie o lume în care femeile sunt curve, şcoala induce conformismul social, societatea manipulează, legile sunt nedrepte, statul e criminal, capitalismul e o hoţie, personajele consumă haşiş, marijuana, alcool, amintindu-ne de mediile decăzute ale naturaliştilor. De multe ori tonul este revoltat, plin de nemulţumire şi scârbă: “Hotărât lucru, toţi sunt tâmpiţi, narcomani, alcoolici, gurmanzi, psihopaţi, telenovelişti, manelişti, literaţi, muzicanţi etc., toţi. Dacă vrei să fugi undeva, nu ai unde, dacă vrei sa te sinucizi, vor scrie mâine ziarele că ţi s-a rupt funia, că ai mâncat prea mult.”[2]
 
În câteva secvenţe biografia autorului se intersectează cu destinul personajului, însă e clar că „cele două instanţe sunt departe una de cealaltă.”[3] Se poate presupune că autorul creează un personaj care să justifice un anumit moment al existenţei sale, că încearcă să facă verosimil un fapt sau o situaţie reală.
 
Personajul principal se încadrează foarte bine în rândul personajelor naturaliste. Yo este un tânăr basarabean de 22 de ani, dependent de droguri, care s-a născut într-o familie degenerată şi a crescut printre scandaluri, petreceri, violenţă, fum de ţigară şi sex: “M-am născut într-o familie de genii: tata poponar beţiv şi mama curvă. Ideal pentru un fiu narcoman. Scenele din copilărie pe care mi le amintesc sunt pitoreşti: mama făcând sex în bucătărie cu dracu’ ştie cine – vecini, turişti, instalatori, profesori, colegi de serviciu etc. Şi tata în altă cameră cu prieteni homali bând ţuică şi lingându-se.(…) Seara se termina întotdeauna cu o mică ceartă între părinţi. Pumni în bot, geamuri, farfurii sparte, tigăi în cap şi la urmă trânta liberă. (…) Memoria falsifică, dar oricum sunt sigur că atmosfera familiei acesteia, a familiei mele, îmi va rămâne întipărită în cap pentru totdeauna, până am să înnebunesc sau poate şi după, mă înţelegi?”[4]
 
Încă din copilărie acesta are gânduri neobişnuite. Copilul visează să-şi omoare părinţii şi să dea foc casei, cea din urmă şi făcând-o: ”Am să-i ucid odată pe toţi, îmi repetam zilnic înainte de somn. Urmau visuri frumoase cu crime, cum îmi împuşcam, otrăveam, tăiam victimele. Partea cea mai frumoasă a vieţii e atunci când dorm. Fiindcă am urât întotdeauna, visele mele sunt pline de sânge şi crime.(…) Vrei să ştii cu ce s-a terminat? Cu cel mai simplu lucru şi cel mai nevinovat. Am dat foc la casă. Dracului. Să se şteargă tot. Aşa ca-n visele mele.”[5]
 
Probabil din cauza acestui mediu tânărul se simte nefericit şi nemulţumit de viaţa sa, gândindu-se deseori la sinucidere: ”Nu ştiu dacă trebuie să mă sinucid sau nu. În adolescenţă am încercat de câteva ori şi acum mi s-a făcut silă şi de sinucigaşi, şi de sinucidere. Dacă am să mă sinucid, data viitoare va fi sigur.”[6]
 
Ajunge să facă pentru bani tot felul de activităţi ilegale – furt, bătăi, trafic de arme. Student, Yo are o grămadă de prieteni: Pipi, Sobo, Prof, Allbe, Baston, Bobdylán, Kerouac, Buru, Oedip, Ski, Oaia, Scrof, Hipp, Fane Babanu, Kopkil, Tolstoi, Harms, Galilei… Aproape incredibil cum au încăput într-o singură carte. Trăieşte alături de ei aventuri de tot felul, multe dintre experienţe având loc în complexul studenţesc clujean, Hasdeu. Autorul descrie în tonuri naturaliste căminul XVI, în care şi-a petrecut o parte din studenţie: ”acest cămin cu budele tot timpul înfundate, cu băltoace preistorice de pişat…cu o grămadă de doi metri de gunoi…unde amicii mei obişnuiai să se pişe, cu sticle sparte peste tot, cu pereţii tot timpul murdari (inclusiv de căcat omenesc)…”[7], dar şi strada Piezişă, aflată în apropiere: ”E o adevărată experienţă să treci pe acolo: unul borăşte, altul se pişă, alţi douăzeci se bat, basarabenii cu regbiştii, apoi fac alianţă şi-i fut pe ceilalţi, curve, de fapt tot studente flămânde, jegoşi şi îndureraţi.”[8]
 
Din punct de vedere psihologic, „sunt nişte inadaptaţi, evadează cum pot şi cum ştiu mai bine din conformism şi realitate.”[9] Unii prin alcool, alţii prin droguri, alţii prin artă, emigrare sau moarte. Deşi individualizarea lor în roman e inegală, „îi simţi pe toţi ca prezenţe vii, diferite în multe privinţe, dar aduse laolaltă de sentimentul comun că nu mai pot să suporte.”[10]
 
Yo are frecvent stări în care e un revoltat, pe propria-i viaţă: ”Fă ceva ca să ţină alţii minte, bucuria maximă – împuşcă pe cineva în cap. Spală-ţi mâinile cu sângele lui. Intră într-o biserică şi dă-i foc.”[11] sau pe cei din jur: ”M-am săturat, mă înăbuş, îmi vine să iau pe cineva de gât..(…) Sunt atâţia pe care i-aş strânge de gât, i-aş împuşca dracului (…) Să le scoatem creierii la toţi imbecilii ce ne-au stat vreodată în cale, hai să curăţăm dracului odată drumul de nămol.”[12]
 
Pe foştii locuitori ai Uniunii Sovietice autorul îi descrie în manieră naturalistă: ”Acum în fosta Uniune Sovietică se moare din cauza băuturii. (…) Acum nu se mai orientează, sunt ca animalele care şi-au pierdut stăpânul, nu ştiu în ce parte s-o ia, sunt mangă, trăiesc pe Marte sau dracu ‘ ştie unde. Ăştia beau de crapă, beau de se pişă pe ei. Îşi vând mobila din apartamente, hainele, tot, pentru ceva băutură. Se transformă în nişte animale băloase, căcăcioase.”[13]
 
A urmat Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea (Editura IDEA Design & Print, 2004), plasat în acelaşi mediu studenţesc dominat de tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice, romanul construindu-se în jurul poveştii de dragoste a aceluiaşi narator, Yo.
 
Autorul abordează teme de influenţă naturalistă: problema alienării, dezumanizării, dezrădăcinării, înstrăinării, mutantismului sau a inadaptării sociale fie a tinerilor basarabeni sau români. Pe lângă acestea, Mitoş Micleuşanu apreciază că mai există nişte elemente „care scot la iveală o trăsătură oarecum mistică, o trăsătură care vorbeşte de maturitatea şi talentul «vâscos» al scriitorului.”[14] Acesta crede că Vakulovski jonglează cu uşurinţă un anumit tip de “primitivism”, un fel de infantilism revoluţionar, agresiv, caracteristic generaţiei proaspete, revolta, frustrarea, dar şi neputinţa sau rătăcirea, toate acestea apar de-a lungul scriiturii, făcându-ne să ne amintim de noi, cei dezgoliţi, neajutoraţi, dar şi neastâmpăraţi, răutăcioşi, răzbunători.
 
În opinia lui Marius Chivu, discursul Letopizdeţului se situează în proximitatea confesivului: „un fel de autobiografie mascată, scrisoare adresată iubitei, jurnal de criză.”[15] Romanul se caracterizează printr-o atitudine violentă de revoltă, tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice. Am putea spune că „un «mal du siècle» a pus stăpânire pe tinerii studenţi.”[16]
 
Suntem martori la un spectacol în care nu mai există principii, demnitate, iar oamenii acţionează instinctiv: femeile sunt curve şi proaste şi unele au gânduri sinucigaşe, menirea bărbaţilor e să bea şi să reguleze, preoţii sunt securişti homosexuali sau participă la tot felul de orgii, Yo, dă un pumn şi sparge o mutră, după care trage un joint şi/sau un gât de vodcă, poliţiştii în loc să apere cetăţenii încep să ucidă pentru bani, bărbaţii au gânduri incestuoase, fură şi se bat.
 
De o descriere naturalistă are parte Uniunea Sovietică: ”Se bea în schimb multă vodcă şi vin ieftin şi bun.(…) Bunicii şi părinţii noştri beau de stingeau, ca să le fie mintea limpede şi să poată lua hotărâri corecte. Noi, copiii Uniunii Sovietice, ne năşteam cu visuri de beţiv”[17] sau ”Şi atunci Uniunea Sovietică s-a simţit cu un mare gol în piept. Locul ăla era plin de morţi. De toate culorile. De morţii pentru idee, de morţii duşmani, de copii arşi înainte de a se naşte, de femei însărcinate violate.”[18]
 
Personajul principal se percepe el însuşi dintr-o perspectivă naturalistă: ”Mă irită alcoolul şi drogurile şi totuşi bag în mine şi una şi alta, mă irită că trebuie să am pistol şi să împuşc de fiecare dată când cineva mă enervează prea tare, mă irită că sunt enervat tot mai des.”[19] Uneori îşi pune problema de a-şi ucide fosta iubită sau de e se sinucide: ” Mi-a venit apoi ideea să te împuşc, apoi să-mi bag şi mie un cartuş în cap. Mă plimbam aiurea pe străzi, vrând să te întâlnesc întâmplător, să mergem la un suc, apoi să urcăm la Belvedere şi să ne zburăm creierii. Oricum, cred că ai fi fost de acord.”[20]
 
În permanenţă sub efectul drogurilor sau al alcoolului, tinerii nu-şi mai controlează comportamentul, înjură, se iau la bătaie, dar şi primesc în schimb: ”N-am înjurat domnule pol… şi Buru se trezeşte cu un pumn în bot, cade pe podea şi acolo simte cum şase picioare îl înconjoară, îl sufocă, îl calcă pe piept, stomac, îl lovesc în cap. I se face negru în faţa ochilor.”[21]
 
Ca în romanul Pizdeţ, apare şi aici o descriere dezolantă a caminului XVI: ”În căminul XVI poţi vedea uneori cât de departe poate merge dezumanizarea. Coridoarele sunt pline de chiştoace, de sticle sparte şi tot ce vrei – chiloţi, cursuri, sutiene, prezervative folosite, pâine mucegăită şi tampoane. Cele mai reprezentative sunt însă WC-urile şi duşurile comune. WC-urile sunt pline de băltoace de pişat, de căcaţi. (…) Cu timpul, cei cazaţi îşi pierd simţurile…”[22]
 
Autorul crede că sistemul, indiferent de denumire, duce la depersonalizarea individului: ”Să lupţi în Vietnam, Iugoslavia, Irak pentru că asta ţi-o cere America ta futută. Să lupţi în Afganistan, pentru că asta ţi-o cere URSS-ul tău senil. Să lupţi şi să ucizi, să violezi, să torturezi în Cecenia fiindcă astaţi-o cere Rusia ta înnebunită.(…) Să te sinucizi când devii inutil societăţii care te-a programat.”[23]