Don’t be a Taliban [ro]

(de la ateism la agnosticism şi înapoi) [I]
[Alister McGrath şi Joanna Collicutt McGrath, Dawkins: O amăgire? Fundamentalismul ateu şi negarea divinului, traducere de Mihnea Gafiţa, Curtea veche, Bucureşti, 2010]

de Ştefan Bolea
for the English version click here

 
1. Dawkins, denunţând credinţa ca delusion şi pledând pentru alegerea exclusivă sau biologie evoluţionistă, sau religie, pregăteşte drumul pentru ca propria sa theoria să fie demontată şi înfierată ca o nouă delusion de biologul şi teologul de la Oxford Alister McGrath (care scrie în colaborare cu soţia sa, Joanna Collicutt McGrath, cercetătoare în psihologia religiei). Din nefericire, McGrath operează la rându-i într-un orizont de argumentare viciat, bazat pe principiul: Dawkins este ateu, deci greşeşte. Cu toate că McGrath îl denunţă pe Dawkins pentru presupusul său fundamentalism ateu, sunt convins că nu l-ar renega dacă ar fi fost (fundamentalist) creştin. Argumentul operaţional al lui McGrath ar putea fi reformulat astfel: Dacă Dawkins ar fi creştin, fundamentalismul său ar fi mai puţin greşit (ceea ce echivalează cu teza Inchiziţiei: credinţa în Dumnezeu ne face infailibili). Avem un joc binar între plus şi minus. Dacă te situezi la plus, tinzi să accepţi partizanii, coreligionarii tăi şi să-i respingi pe duşmanii de la minus. McGrath ar vrea să se situeze în „toleranta” zonă gri (un zero cu accente de plus [0,+]), dar din perspectivă dawkinsiană e mult mai aproape de plusul apăsat (+,+) al fundamentaliştilor creaţionişti. Pe scurt, Dawkins ar fi citabil din punctul de vedere al lui McGrath dacă ar fi creştin, în ciuda denunţatului fundamentalism.

 

2. De multe ori, avem un joc al oglinzilor în disputa dintre ateism şi creştinism iar argumentele unei tabere sunt pur şi simplu inversate de cealaltă. Multe se trec sub tăcere, de ambele părţi: dacă Dawkins este prost informat, superficial, fără pregătire teologică sau filozofică, McGrath nu este întotdeauna onest, în ciuda pretinsei temperanţe a raţionalismului său împăciuitor şi a alurii amabile de personaj pozitiv. Să spui că Dawkins are adepţi şi răsunet numai datorită retoricii (belicoase) este ca şi cum ai reedita falsul matchup dintre Socrate şi sofişti (un duel de basm al istoriei filosofiei, care ignoră faptul că Socrate era şi el sofist). Astfel privite lucrurile, McGrath are, la rându-i, reale talente retorice, prin abilitatea sa de a manipula faptele şi de a opune un mic sistem conceptual epistemei evoluţioniste dawkinsiene. Cu toate lipsurile sale, Dawkins este personajul principal în această afacere: cartea lui McGrath n-ar fi existat fără el. Să fii antivirusul la virusul ateismului este mai mult decât o ocupaţie, este a way of life. Acceptând teza conform căreia creaţioniştii (+,+) trebuie să-i mulţumească lui Dawkins (– V – –) pentru că fervoarea sa pune ateismul într-o lumină proastă (deşi această teză probabil disimulează furia reprimată a talibanului creaţionist), McGrath (+ V ++) trebuie să-i fie recunoscător lui Dawkins, pentru că a enunţat şi a multiplicat cancerul, pentru care teologul britanic pregătise de mult un antidot.

 
3. Umberto Eco reeditează superbul argument kantian în favoarea agnosticismului: Nu se poate demonstra că Dumnezeu există. Astfel, nu se poate demonstra că el nu există. Meci nul. De altfel, demonstraţia existenţei divine este o chestiune vulgară, nemaivorbind că Dumnezeul raţionalizat este o monstruozitate a logicii, un Dumnezeu lipsit de duh, mai mort ca cel din Gaya scienza. Parafrazându-l pe Eliade, pot avea experienţe religioase, în ciuda ateismului. Şi la întrebarea who are the prayers for? se va răspunde prin cuvintele lui Kierkegaard: „Funcţia rugăciunii nu este să influenţeze divinitatea, ci să schimbe natura celui ce se roagă.”

 

4. O fixaţie a lui McGrath este să pledeze în favoarea tezei raţionalismului credinţei (pentru a contracara ideea lui Dawkins, pentru care credinţa este o amăgire sau chiar un virus). Poate credinţa este o raţionalizare (vorbesc aici de subiecţi, care acceptă persona credinciosului, pentru a avea anumite avantaje, uneori de factură psihologică), dar chiar putem vorbi despre raţionalitatea credinţei? E ca şi cum am spune că spiritul înglobează (şi anulează) sufletul. Raţiunea şi credinţa ţin de sfere diferite: dacă ar fi altfel, am fi obligaţi de evidenţa logică să credem în Dumnezeu. Credinciosul care nu are momente de îndoială este un fals credincios, călduţ, apatic şi indiferent. Prefer poziţia mai riscantă a lui Stavroghin, a credinciosului, care nu crede că crede.

 

5. Un lucru pe care McGrath îl tăinuieşte. „… Într-o mare parte a învăţăturii sale, Iisus propovăduia valorile şi relaţiile familiale (s.m.)” În altă parte (Luca 14,26) totuşi, Iisus spunea: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” No comment.

 

6. Argumentul lui McGrath că ateismul a provocat la fel de multe victime ca fundamentalismul religios este slab: nazismul şi comunismul au fost transcendenţe păgâne înainte de a fi atee, după cum arată Umberto Eco şi după cum se poate deduce dintr-o lectură din Orwell; „Marele Dictator” promova de fapt o formulă de genul acesteia: God is dead, I am God. Şi nu-mi place cum sunt scuzate Cruciadele şi Inchiziţia întotdeauna pe principiul: „şi voi aţi procedat greşit …” Tocmai acesta este adevărul, că un creştin care acţionează demonic este mai îngrozitor ca un ateu, pentru că fapta sa este dublată de o ipocrizie, care amplifică viciul iniţial: L-am ucis pentru că Dumnezeu a vrut-o…

 

7. Citindu-l pe Dawkins, mi-am dat seama ce nu vreau să fiu: un ateu militant. Este o atitudine la fel de greşită ca misionarismul opus. Don’t be a Taliban, either religious or atheist. şi

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Don’t be a Taliban [en]

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #33 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.