Vineri

[Aleksandar Stoicovici, Vineri, Herg Benet Publishers, 2011]

de Axel Lenn

Am deschis volumul lui Aleksandar Stoicovici cu dizgraţia maximă pe care uzura cotidiană o înrădăcinează în om. Trăim, fără-ndoială, într-o crevasă civilizaţională în care exersăm un reflex al urâtului asupra tuturor lucrurilor care gravitează în jurul nostru. Ce greşeală! Mi-am luminat orizontul după un timp scurt, mi-au răsunat în urechi vorbele unei foarte bune prietene, de acum mulţi ani – o carte este un spectacol şi trebuie trăită ca atare. Adică spectaculos.

 

Un om complex, un autor cu verbul voit încâlcit sau descâlcit, în funcţie de dispoziţie, timid în răscolirea profunzimilor (în texte precum mlaştini, sau nimic) dar exploziv în expresivitate (citiţi matrioska sau alter ego. cantec naiv la ghilotină), adesea cu tuşe de fractalism extrospectiv, palpabil de picturale, à la maniere de Dali (evident, cu subtile ironii în acelaşi stil  – manifest). O carte adunată parcă din mai multe cărţi, ai tendinţa de a recupera punctele în care ai rămas agăţat după prima lectură a materialului. Şi aici îţi descoperi indecizia: de unde reîncepi? După refiltrarea pulsiunilor acestui florilegiu, trecând prin decorporalizări, disecţii mai mult sau mai puţin anatomice, ajungi invariabil la incertitudinile autorului. Vineri este o carte pe cicluri, pe toane, pe timpuri şi, posibil, pe anotimpuri personale. O carte caleidoscop, care colindă diverse spaţii culturale şi literare, lăsând să respire prin trimiterile intertextuale ecourile actualităţii. Regăsim ecourile lumii cotidiene, cu agitaţia incoerentă, respiraţia tribală şi liniştea metacronă a absurdului din fiecare.

Sunt câteva texte de care am rămas ataşat de la prima lectură: douăsprezece pahare, primăvara, copiii erau fericţti. Motivul? Sunt texte vii, care te recanalizează către spaţiul esenţial personal printr-un fel de extracţie fragmentalistă din cotidian. Există şi texte surprinzătoare, aş îndrăzni să spun spectaculoase – calendarul capucin, de exemplu, c’est tres chic: “sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines/ ţi le-am notat aseară pe asul de caro/ în timp ce tu sorbeai din palma lui Miró/ un curcubeu de aţă aproape bleumarin”.

O notă de final: făcând abstracţie de titlu, volumul lui Aleksandar Stoicovici se citeşte cel mai bine duminica, după o sâmbătă de odihnă în urma unei nesfârşite zile de vineri care încheie, de o bună bucată de vreme, săptămâni infernale.