Simptom: ce poţi ascunde sub piele?

[Aleksandar Stoicovici, Vineri, Herg Benet Publishers, 2011]

de Luiza Mitu

Pe data de 3 iunie, 2011, Aleksandar Stoicovici îşi lansa volumul de poezie Vineri la secţia de împrumut a Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman”, Craiova. Pe prima pagină a cărţii stă scris ca dedicaţie: Pentru Luiza, în mijlocul acestor cuvinte inflamabile şi mai puţin inflamabile. Recitindu-i volumul îmi dau seama abia acum că Aleksandar îmi sugerase o cheie de lectură.
 

Volumul este stucturat în şase cicluri de poeme. Primele patru, Incizie, Dintele de lapte, Vinil, Zaruri, le încadrez în registrul cuvintelor inflamabile, celelalte două, Vineri şi Obiecte vulgare plasându-se în registrul cuvintelor mai puţin inflamabile. Câteva exemple din primele patru cicluri: în fiecare piramidă fierbe un calcan (incizie; pianul exploziv; când varanul de vată/ iese arzând din chilie/ mâinile lor încep să se mişte/ din ce în ce mai repede (ruleta rusească); discursul superficial şi aparent lipsit de sens/ are aerul unor candelabre impunătoare spânzurate/ într-o clădire proaspăt bombardată (indigo); în pielea încinsă a cailor/ apăsam bucăţi mici de tâmâie cu degetele (asta era copilăria noastră); copiii cu buricele deznodate/ trag plasele în bărcile fierbinţi … şi doboram îngerii cu grenadele de antrenament (dinspre pântece); primăvara aduce aceleaşi păsări care ard pe dunăre/ cu zbaturile îmbibate-n benzină/ cum ard călugării budişti în intersecţii (primăvara);trei mănuşi nesterilizate de vinil/ şi un patefon aşezat pe un soclu de tuf vulcanic (bujorilor 73); sub duşumelele proaspăt vopsite s-a format o colonie de şoareci/ îi simt sub tălpi. ştiu că se adună la teracotă când aprind focul (multicolor); tata merge după apă/ mâna lui creştea precum aluatul/ aşezat lângă motorul fierbinte/ al autobuzului (omul lidian); mortul stătea întins pe un os uriaş de cămilă/ buzele îi ardeau şi el râdea ( copiii erau fericiţi); ninge/ flăcările se ridică din vechiul cinematograf/ toate filmele pe care le-am văzut încălzesac aerul (nimic); într-un vis se făcea că în faţa altarului în loc de icoană stătea un fier de călcat/ veneau credincioşii şi când să pună buzele fierul încinta brusc (Săpânţa blues); ne-am dezbrăcat cu albia fierbinte legată de picioare (Dubrovnika blues); de ce nu-mi vorbiţi de sfinţi/ pe sub clopote fierbunţi (doamnă pentr c-aţi tăcut); ca un frate risipitor care şi-a ascultat sentinţa/ arzând pe un pat de soc (alter ego. Cântec naiv la ghilotină); Iordanul curge din lampă în lampă/ petrolul se îmbibă în giulgiu/ la primul foc se înfăptuieşte o minune (labirintul domestic); plouă/ limbile de foc se mişcă pe sub umbrelă (anticiparea raiului); să-şi bea propria cenuşă din cănile cu vin (calendarul capucin).
 

Focul este un simptom. Simptomul îmi pare a fi în poezia lui Aleksandar, în sens figurat, un fel de nostalgie care multiplică amintirile individuale (copilăria) şi sociale (războiul) până la sânge, asimilându-le prin perforarea cu inflamabil a fiecărui organ viu, care, în contact cu anumite obiecte, organe mai puţin vii, începe să funcţioneaze după propriile-i legi. Contactul cu obiectul este un indiciu pentru declanşarea simptomului: astăzi începe cel de-al doilea război mondial… treizeci şi trei de răniţi/ se întâlnesc seară de seară într-o cameră de hotel/ îşi lipesc trupurile de pianul exploziv/ şi se întorc în copilărie// e un fel de nostalgie/ care le multiplică amintirile până la sânge. (rinoceriada, p. 8).  Odată declanşat, simptomul este transformat în imagini acvatice, de obicei apar în a doua parte a poemelor, şi care schimbă direcţia poemului spre visul care vine din viitor.
 

Incizie este un ciclul de poeme apocaliptice din care nu lipsesc imaginile inflamatorii şi imaginile acvatice: vopseaua icoanelor îmi curge în păr/ doi câini aleargă printre sfinţi (incizie); copiii îşi trag pielea câinilor peste trupurile reci şi adorm (matrioşka), apostolii aşezaţi în cele douăsprezece pahare de sânge predică în şoaptă hazardul, morţii, asemenea unor iezizi, stau în cerc şi îşi pasează viaţa de la unul la altul/ când se apropie timpul. (ruleta rusească)… se năpustesc asupra mera şi mă lovesc cu pumnii/ fără să aibă habar că foile de indigo pe care le-am lăsat în apă/ îi vor trece pentru totdeauna de partea celor vii (indigo). Spaţiul de trecere dinspre lumea morţilor şi, implicit, înspre imaginea copilăriei din ciclul următor, dintele de lapte, e atât de îngust încât fiecare organ începe să funcţioneze după propriile-i legi. se declanşează obişnuitul automatism/ care în contact cu apa se amplifică treptat/ până devin de-a dreptul incontrolabile (indigo). Piciorul în contact cu apa: mă descalţ şi calc în noroi/ monedele de argint mi se lipesc de tălpi/ apa se încolăceşte sub genunchi şi mă muşcă/ ca o viperă neîmblânzită (dintele de lapte).
 

Începând cu ciclul Vinil, automatismul este vizibil prin proiecţia organelor în pielea oraşului: organele noastre sunt proiectate sub piele/ ca nişte filme de prost gust/ reluate la nesfârşit în acelaşi cinematograf ambulant/ în care se pun la cale revoluţii sângeroase/ numai atunci când se goleşte sala. (manifest); studentele frustrate […] nu se pot abţine să nu povestească/ despre cum intereacţionează ele cu arta/ stând în curul gol în mijlocul atelierului/ după fiecare tablou pictat// periferia oraşului e singurul loc/ în care se mai proiectează filme de groază/ pe casele de chirpici; (manouche); copiii erau fericiţi/ inventau macarale. Explicau foarte bine rolul macaralelor (copiii erau fericiţi).
 

Ciclul Zaruri este o viziune de anticipare a raiului: un loc cu ape adânci (nimic) unde într-un vis se făcea că în faţa altarului în loc de icoană/ stătea un fier de călcat/ veneau credincioşii şi când să pună buzele fierul se încinta brusc (Săpânţa blues), îngerii poartă epoleţi în loc de aripi, Iordanul curge din lampă în lampă/ petrolul se îmbibă în giulgiu/ la primul foc se înfăptuieşte o minune (labirintul domestic).
 

Închei ciclul cuvintelor inflamabile cu anticiparea raiului: plouă/ limbile de foc se mişcă pe sub umbrelă// ies din mine şi vă privesc/ cu ochii omului care a hrănit şobolanii şi apoi a încins găleţile/ pe burta damnaţilor/ sentimentul de vină e atât de abstract/ încât aş putea să umplu găleţile cu apă/ şi să râmân în mijlocul vostru/ vorbind despre suferinţă. 
 

După o pauză de o săptămână revin la Vineri. Deschid cartea la pagina 52 unde citesc fractal. Reiau ideea obiectelor ca organe mai puţin vii. Mă gândesc la un simptom al prelungirii: mă mişc sub pielea sticloasă ca un vagon de carne/ mâna ta – o locomotivă ruginită pe care o urmez în tăcere; ia arătaâi-mi şi mie o planetă. Vreau să mi-o trag pe sub şubă/ să mi ţină de cald (carusele şi cilindrii de rugăciune) şi la cuvintele mai puţin inflamabile: sânul tău e mai rece decât oasele sfinţilor / la slujba de dimineaţă (jazz amar), prima ninoare mi-a provocat o deosebită plăcere/ îmi imaginez braţele tale/ străzile reci din Figueres (străzile reci din Figueres); …intru în casă ca o apă; maşinăriile au îngheţa/ din sondele de petrol ţăşnesc numai blocuri de sânge/ ne mişcăm greoi la periferia conştiinţei/ aici pământul îşi pierde încet culoarea/ dar nimeni nu mai stă să-i descifreze mesajul (eine kleine nacht Machine);
 

Simptom: ce poţi ascude sub piele? Exemplific cu mlaştini din ciclul obiecte vulgare: imaginează-ţi un coridor umed şi întunecat/ un fel de apă tulbure într-un peşte tulbure// unde orbii îşi înfig ace de pick-up/ în vârful degetelor/ şi pipăie modelele murdare.// imaginează-ţi o încăpere întunecoasă în care/ două asistente clătesc seringile de fier/ zgomotul te calmează şi carnea se limpezeşte/ aerul uscat de vară îmi intră pe sub piele/ şi îmi doresc nespus să ating toate lucrurile/ ce se oglindesc în tine.
 

Nu vreau să dau verdicte asupra poeziei lui Aleksandar. Mi-a făcut plăcere să-i citesc volumul şi mi-a fost foarte greu să scriu despre el, lucru pentru care-l felicit.