Arheologie hipnotică

[Aleksandar Stoicovici, Vineri, Herg Benet Publishers, 2011]

de Ştefan Bolea

1.  
   Aleksandar Stoicovici (n. 1988) este la 23 de ani un poet complet, în sensul că în ciuda vârstei sale „fragede”, se află în posesia tuturor mijloacelor sale de expresie poetică. (Şi aici merită comparat cu Gabriel Nedelea [n. 1987], un alt debutant al anului 2011, la care absentează total bâlbâielile sau bâiguielile, cu care ne obişnuiesc mulţi poeţi la primul volum.)
2.  
   Primul text al volumului Vineri se numeşte Incizie: „piramide de blană se adună sub capul tău/ în fiecare piramidă/ fierbe un calcan// răzuiesc câţiva solzi/ şi mă târăsc în altar/ pe sub icrele de plumb// pereţii se încintă/ vopseaua icoanelor îmi curge în păr/ doi câini aleargă printre sfinţi/ şi se ascund// deschid ochii – // inima/ se transformă într-o cuşcă/ bine ascunsă sub platoşa de carne//”.
3.  
   În prima strofă îmi place trecerea de la piramidă la calcan, care ne ilustrează nemijlocit că intrăm în spaţiul poematic al transei, nemaivorbind de semnificaţiile religioase şi mitologice ale termenilor. Este un fel de Welcome To My Nightmare à la Stoicovici, care ne aruncă brusc în ocean, odată ce am depăşit interior plaja ordinii raţiunii şi a realităţii. Calcan ritmează muzical cu  altar, astfel încât am putea spune că ego-ul poetic răzuieşte solzi din altar, dacă am accepta că cei doi termeni sunt interschimbabili; aşa mergem pe o hermeneutică a depăşirii religiei prin ea însăşi, ca în Losing My Religion: datorită atmosferei de furnal, icoanele se lichefiază şi se descompun în elementele primare ale psyche-lui, probabil afectând chiar şi vederea exterioară a ego-ului poetic, care îşi deschide ochii „în interior”. „Sufletul este închisoarea trupului”, spunea Foucault. Inima (kardia?) este microcosmosul în care se poate comprima trupul universului, sau cadavrul său mumificat, dacă inferăm că inima este o piramidă, în sângele căreia găsim ADN-ul astral al faraonului, presetat să călătorească în altă lume.
4.  
   „Sângele se-încheagă pe tărgile-nflorate” (ca un fagure într-un corp de porţelan [2]): Stilul relaxat, meditativ şi tantric al lui Stoicovici ne trimite într-un fel la înclinaţiile sale religioase (transa şamanică oarecum New Age, pe care o găsim şi la mulţi poeţi contemporani americani, care sunt orice, numai nu „mizerabilişti”), dar poetul timişorean are şi o componentă viscerală. De aceea am vorbit iniţial de kardia, nu de psyche: piramida are carne, altarul este ihtiol.
5.  
   „ca o viperă îmblânzită/ Dunărea se încolăcea sub genunchi/ … / apa se încolăceşte sub genunchi şi mă muşcă/ ca o viperă neîmblânzită.” (dintele de lapte) a) Trebuie să dresăm inconştientul, a cărui natură este distructivă şi letală. b) Fiat dolor! Uneori trebuie să bei otravă, ca să te vindeci. a) + b) = Putem fi de-acord cu ambele afirmaţii?
6.  
   „şapte cete de îngeri” (asta era copilăria noastră) Au şi îngerii legiunea lor?
7.  „Într-un vis se făcea că în faţa altarului în loc de icoană/ stătea un fier de călcat/ veneau credincioşii şi când să pună buzele fierul se încinta brusc.” Probabil moaştele Sf. Paraschiva ar trebui să-i curenteze pe credincioşi – probabil asta şi aşteaptă!
8.  
   „mă ridic de pe scaun şi mă aşez în tine/ ca un magnet uriaş/ în mijlocul unui cimitir de maşini” (magnet) Aici ego-ul poetic este mai degrabă feminizat, dorind să preia, nu să ofere. Într-o scenă, a cărei parodie duce cu gândul la Transformers, putem denota cimitirul de maşini printr-o necropolă universală sau, mai departe, urmând logica inconştientului, printr-un ocean, personajului auctorial al lui Stoicovici fiindu-i rezervată postura Lunii, care, prin forţa sa de atracţie, aspiră întreaga energie a oceanului, tinzând să provoace o maree magnifică.
9.  
   Ca să termin într-o notă cârcotaşă, cred că lui Stoicovici îi va fi greu să evolueze datorită nivelului înalt la care se situează primul său volum. Va avea mai mult de lucru!