“Poezia bună are puterea să îşi facă loc la un moment dat până la cititor şi să îi bubuie în barbă”

[interviu cu Aleksandar Stoicovici]

de Cristina Nemerovschi & Sorin-Mihai Grad

 

1. Unde ai stat ascuns până să debutezi editorial?

 

Am să-ţi răspund cu două melodii, care mă şi nu mă caracterizează, dar care m-au obsedat în diferite momente ale vieţii (cât de solemn sună asta?) :

 

I was swimmin’ in the Caribbean
Animals were hiding behind the rocks
Except the little fish
But they told me he swears
Tryin’ to talk to me, coy koi. (The Pixies – Where is my mind)

 

dar (mai ales) şi

 

The monkey sat on a pile of stones
And he stared at the broken bone in his hand
And the strains Viennese quartet
Rang out across the land (Roger Waters – Perfect Sense I)

 

Dincolo de Pixies şi Roger Waters, de micul peşte sau de gibon, am fost întotdeauna acolo. Am publicat în reviste, chiar şi pe site-uri, dar ştii şi tu care-i şansa să ieşi din linie. Se publică mult. Chiar şi pentru un cititor avid de poezie, fluxul e atât de mare, încât literatura îţi ajunge de multe ori până la gât şi e greu să-i urmăreşti pe toţi. Cu toate astea, cred cu tărie că poezia bună are puterea să îşi facă loc la un moment dat până la cititor şi să îi bubuie în barbă.

 

2. Pentru cineva care încă nu ţi-a citit cartea, de ce vineri?

 

Pe cei care n-au citit volumul îi invit să o facă şi să spună ei de ce vineri. De ce să le stric oamenilor plăcerea tălmăcirii?

 

3. Cât timp ţi-a luat să aduni poemele într-un volum de debut?

 

N-am stat niciodată să contabilizez. În orice caz, scrierea volumului a durat cam cât a durat şi perioada în care l-am lăsat să prindă cheag.

 

4. Ai păstrat forma lor iniţială sau ai făcut şi mici retuşuri? Te întreb asta, pentru că foarte mulţi au scris că vineri este un volum omogen, foarte bine şlefuit, organic.

 

Aveam de la început în cap întregul concept pe care voiam să clădesc volumul şi am retuşat până când am simţit că mă apropii de forma pe care o doream. Ciclurile din carte merg în direcţii aparent diferite şi nu am fost sigur cât de vizibile vor fi subteranele prin care comunică, aşa că în ultima parte am insistat asupra legăturilor dintre ele.

 

5. Ce autori de poezie crezi că te-au influenţat, ce influenţe se regăsesc în vineri?

 

E greu să îndrepţi degetul şi să arăţi. Cred că toate lecturile încep să lucreze, într-un fel sau altul, atunci când începi să scrii. Hai să zicem că influenţele cele mai mari vin dinspre avangarda românească, ca să-i pot neîndreptăţi astfel pe cei rămaşi afară.

 

6. Activitatea în cadrul cenaclului Pavel Dan te-a ajutat la găsirea unei voci originale, personale şi închegarea acestui volum de poezie?

 

Nu. În momentul în care ajunsesem la Pavel Dan, volumul era deja în mare parte finalizat.

 

7. Eşti mulţumit de felul în care a fost receptat volumul tău de debut?

 

Volumul a stârnit reacţii; s-au scris câteva cronici, aproape toate pozitive, iar asta nu poate decât să mă bucure. Urmăresc ce se scrie despre carte şi îţi mărturisesc că sunt interesat atât de părerile celor avizaţi, cât şi de reacţiile cititorilor care citesc ocazional poezie. Îmi place să discut cu ei pe marginea volumului, nu din infatuare sau pentru a-mi gâdila orgoliul, ci, repet, pentru că mă interesează interpretările pe care le dau ei poemelor.

Şi aş mai adăuga un lucru: o parte din merit le revine şi celor de la Herg Benet, care şi-au făcut bine treaba şi îi cam suspectez de profesionalism.

 

8. Te-a surprins vreo interpretare critică a cărţii tale? Au descoperit cei care ţi-au recenzat-o ceva ce tu nu ştiai despre ce ai scris în ea?

 

            Mi se pare fascinant felul în care mulţi critici deznoadă şi reclădesc cărţile. E ca şi cum poetul le-ar oferi un schelet, mai mult sau mai puţin bine lustruit, iar ei pun carnea pe oase după legile lor. De multe ori se întâmplă ca organele pe care le inventează să nu pară funcţionale în ochii autorului, dar e bine că ele se află acolo şi că altcineva s-ar putea să le vadă utilitatea.

În fiecare recenzie la vineri am descoperit interpretări care m-au mirat, dar şi interpretări care m-au bucurat pentru că mi-au arătat cât de vizibile sunt subtilităţile pe care le-am încercat. Şi dincolo de asta, mai e şi o mare satisfacţie dată de faptul că îţi poţi privi cartea din exterior preţ de câteva minute; iar detaşarea asta e un lux.

 

9. Cum ţi-a venit ideea alcătuirii unei antologii de poezie? Eşti printre cei mai tineri coordonatori de astfel de volume…

 

Cu vreo 3 luni în urmă am devenit coordonatorul cenaclului Pavel Dan şi, prin intermediul Casei Studenţilor din Timişoara, am reuşit să accesez fondurile necesare pentru a publica antologia. Ideea o aveam de mult; voiam să adun într-o carte o parte din poeţii care-mi plac şi să fac în aşa fel încât antologia să ajungă la cât mai mulţi oameni interesaţi de literatură.

Dacă sunt printre cei mai tineri coordonatori chiar nu ştiu, dar nici nu văd să aibă lucrul acesta prea mare importanţă. Citesc poezie şi cred că pot să deosebesc literatura bună de o gargară mai mult sau mai puţin graţioasă.

10. Crezi că are vreo importanţă pentru un volum-antologie dacă textele pe care le conţine sunt deja publicate, inedite sau scrise special pentru acea carte?

 

            Depinde de ce-ţi propui prin antologia respectivă. Criteriile de genul ăsta ar trebui să fie subordonate criterului valoric, dar e preferabil ca textele să fie inedite, iar dacă nu sunt inedite, măcar să nu fie răspublicate, pentru că atunci nu aduci chiar nimic nou.

 

11. Pictezi, scrii poezie şi proză: mai ai şi alte activităţi artistice? Care dintre ele îţi e cea mai “pe suflet”?

 

Cânt la chitară, la pian şi la alte instrumente de răsuflat şi de plivit. Puse aşa, cap la cap, toate astea alcătuiesc un soi de totem în faţa căruia mă apucă nesiguranţa.

Toate îmi sunt “pe suflet” în măsura în care limitele unora se continuă firesc în lejeritatea de a te putea exprima prin intermediul altora. Judecând după reacţia anumitor oameni (de ce nu pui muzică pe versuri?, de ce nu-ţi ilustrezi poemele?, etc.), s-ar putea interpreta că liniile de demarcaţie dintre modalităţile de exprimare în discuţie sunt inexistente sau oricum, de neluat în seamă. Şi, cine ştie, poate au dreptate. Dar nu asta e esenţial.

Eu cred că e greu să faci un cuvânt să-şi găsească sunetul sau să se continue într-o linie, fără să devii redundant. Şi de asta poţi să-ţi dai seama uşor, urmărind, spre exemplu, felul în care sunt ilustrate o parte din cărţile (mai noi sau mai vechi) publicate la noi. Mi se întâmplă uneori să răsfoiesc o carte şi să am impresia că intru brusc într-un spaţiu tautologic (dar, paradoxal, îmbibat de logică) în care textul şi desenul ori sunt încorsetate într-o legătură imbecilă, în care totul se (prea) potriveşte cu totul, ori sunt laxe şi de un abstract fad. Sunt într-adevăr puţini cei care au înţeles lecţia însoţirii despre care vorbea Sorin Dumitrescu la un moment dat, referindu-se la grafica pe care a realizat-o pentru Epica Magna lui Nichita.

12. Ce muzică preferi? Ai (planuri pentru) vreo trupă sau cânţi doar pentru tine?

 

Întrebarea asta mă agită. Am mereu impresia că oricât aş vorbi, sigur ar rămâne ceva pe dinafară.

Uite, înşir câţiva artişti şi câteva formaţii care îmi vin în cap: Pink Floyd, Led Zeppelin, Radiohead, RHCP, Simon & Garfunkel, Bacamarte, Bob Marley, Jimi Hendrix, Nick Drake, Chet Atkins, Johnny Cash, Leonard Cohen, Frank Sinatra, Bijelo Dugme, Riblja Corba, Ekaterina Velika, Leb i Sol, Metallica, Goran Bregovic, Paco de Lucia, Jeff Buckley, The Doors, Jack Johnson, The Pixies, Timpuri Noi…

Îmi place blues-ul; plecând de la delta blues, cu Robert Johnson sau Son House, trecând prin Sonny Boy Williamson, Muddy Waters, John Lee Hooker şi până la Stevie Ray Vaughan.

În materie de jazz, aş spune Duke Ellington, John Coltrane, Louis Armstrong, Miles Davis, George Benson, John McLaughlin. De asemenea, ascult cu mare plăcere manouche şi sunt mare fan Django Reinhardt şi Stephane Grappelli. Dintre cei actuali, îmi plac în mod special Bireli Lagrene, Florin Niculescu, Roby Lakatos, Stochelo Rosenberg, Angelo Debarre.

E crud să sar aşa de la una la alta, dar trebuie să-i amintesc (şi probabil cu ei ar fi trebuit să încep) pe Bach, Beethoven, Mozart, Tchaikovsky, Dvorak, Brahms sau Camille de Saint Saens şi Erik Satie. Să nu mai zic de pasiunea pe care o am pentru Chopin…

Dintre formaţiile mai recente (sau mai puţin recente), aş mai adăuga: Porcupine Tree, The Mars Volta, Kings of Convenience, System of a Down, The White Stripes, Fleet Foxes, Muse, Pearl Jam, Band of Horses, I am Kloot, Morcheeba, Beirut, Ramona Falls, A Perfect Circle, Lhasa de Sela, Massive Attack.

De cântat, cânt pentru mine şi pentru o mână de prieteni care mă suportă şi nu m-am gândit niciodată să-mi fac formaţie.

13. Ai avut vreodată probleme din cauza numelui, în sensul că ţi-ai dorit să te cheme Alexandru sau eventual Alexander?

 

Normal că am avut. La început e enervant, apoi începi să te obişnuieşti şi cu timpul devine chiar amuzant. Mai contează dacă îmi doresc sau nu? Oricum oamenii îmi spun cum vor şi e interesant să vezi cu ce nume te asociază fiecare 🙂

Dincolo de asta, îmi place numele meu. O persoană dragă mi-a zis că am nume de barbar. Un barbar imberb… ce zici de asta?!

 

14. Ce părere ai despre poezia care se scrie la ora actuală în România? Ce-ţi place, ce nu-ţi place?

 

Sunt câţiva poeţi pe care-i citesc cu mare plăcere într-o mare de imitatori sau oameni care (bănuiesc) scriu din plictiseală şi sunt fix atât de originali cât e fraza pe care tocmai am turnat-o eu. Acum pot să-mi umplu gura cu cenuşă.

 

15. Crezi că poezia scrisă de autori foarte tineri, sub 25 de ani, poate ajunge şi la un public mai în vârstă, cu gusturi mai conservatoare? Ce îi trebuie poeziei ca să atingă un cititor, indiferent de vârsta acestuia?

 

Fără îndoială. Mă feresc de truisme şi n-am să zic că poezia bună înghite anii autorului, că poezia bună poate atinge un om, indiferent de vârstă. Sau n-am să spun că literatura de acum e brici pentru cei care au disponibilitatea să ciulească urechea şi n-am să zic că am impresia că tocmai cei care se grăbesc să înainteze genul ăsta de ipoteze nu citesc sau dacă o fac, o fac superficial. Aşa… ce mi-a mai rămas de zis?

16. Ai contribuit cu proză scurtă la antologia Alerta de grad zero în proza scurtă românească actuală, coordonată de Igor Ursenco. Povestirea ta, Schlusselkind, are de toate: atmosferă, suspans, feeling, personaje, final pe măsură. Te gândeşti la un roman sau la un volum de proză scurtă?

 

Textul din antologie reprezintă prima mea încercare de a scrie proză, deşi îţi mărturisesc că nu mi-am propus asta când m-am aşezat la masa de scris. Începusem un poem care s-a lungit neaşteptat de mult şi s-a transformat în Schlusselkind.

Încă nu mă gândesc la un volum de proză scurtă, iar la roman cu atât mai puţin.

 

17. Crezi în poezia scrisă exclusiv pe cont propriu sau eşti de părere că o tabără de creaţie, alături de alţi autori, sau un atelier/cenaclu pot fi de ajutor în alcătuirea unui volum?

 

Cred în poezia scrisă pe cont propriu (N-am nici ambiţii şi nici dorinţe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiţie./ E doar felul meu de a fi singur zice Pessoa). Discut pe marginea textelor cu apropiaţii mei şi cred şi în beneficiul dialogurilor de acest gen, dar am anumite rezerve asupra atelierelor literare. Formarea într-un atelier literar e riscantă. Sunt puţini coordonatori care pot să pună în valoare individualitatea poeţilor, capacitatea lor de a aduce un suflu nou (oricât de anemic la început). Pentru un novice, riscul să devină o matrice în care cineva toarnă o literă strâmbă e foarte mare.

 

18. Crezi în importanţa premiilor literare? Au ele relevanţă pentru autor? Dar pentru public?

 

În plan personal, premiile literare ajută la clădirea încrederii. Multe dintre ele au ajuns o afacere şi, cele mai multe, nu îşi asumă alegeri care ar putea schimba chiar faţa literaturii. Din fericire, în cele din urmă, marii poeţi sunt premiaţi – dar pentru un tânăr e foarte greu să obţină un prim premiu, juriile au nevoie de o justificare şi sunt foarte puţine care îşi asumă pariuri. Criteriile nu sunt întotdeauna cele mai relevante, nu voi intra in detalii.

19. Ai cucerit vreodată o fată cu o poezie?

 

N-ai să mă crezi, dar circumvoluţiile de sub ţeastă s-au transformat de mulţi ani în basoreliefurile poeţilor pe care-i preţuiesc. Spune-mi ce fată nu cade pradă micului tratat de pisicologie al lui Şerban Foarţă, atunci când motanii încep să miorlăie în miez de noape pe acoperişuri (Albă ca Zăpada are / şapte feluri de pisici / de alt soi e fiecare / iar pisoii sunt pitici)

Cine nu tresaltă la elegia lui Brumaru, atunci când studenţia te obligă la binecuvântatele şi insuportabilele borcane de zacuscă (ienibahar, piper prăjit pe plită / peşti graşi ce-au adormit în sos cu lapte / curcani păstraţi în zeama lor o noapte / spre o delicateţe infinită / ciuperci cât canapeaua în dantele / icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască / aluaturi tapisate crescând grele / într-o dobitocire îngerească).

Ca să nu mai zic de nopţile îmbibate în alcooluri când umbra lui Bacovia cânta barbar sau de dimineţile neobişnuit de vii în care toată viaţa se derula sub părul ei decolorat de soare.

Desigur, nici o fată nu a căzut pradă poeziei, ci numai ochilor mei care-şi schimbă brusc culoarea când soarele urcă şi coboară de pe cer 🙂

 

20. Preferi cărţile de hârtie sau volumele în format electronic?

 

            Îi prefer pe cei care citesc. Am văzut oameni care vorbesc discuţii despre mirosul cărţilor, despre pipăit, răsfoit, îmbrăţişat, împrumutat, ataşat şi detaşat şi aşa mai departe. Pe mine mă cam lasă rece toate astea, la fel cum mă lasă rece pledoariile pro/anti tehnologie, metode alternative etc.

Eu prefer cărţile pentru simplul fapt că îmi rupe ochii cititul pe calculator şi nu rezist. Am descoperit însă recent kindle-ul, care-i brici şi practic atunci când nu mai suporţi atingerea cărţii.

21. Dacă te-ai afla în acest moment în faţa cititorilor şi ar trebui să le reciţi un poem din vineri, care ar fi acesta?

 

Să vedem unde se deschide cartea 🙂