Poeme de Adriana Teodorescu

Fără întâlnire
 

când realitatea şi-a urcat tot pământul într-un pod
peste lume obiectele s-au reaşternut
precum o faţă de masă
aveam capul plin de aţe şi noaptea nu dormeam de teamă
somnul e un tren care trece fără tine
dacă ajunge departe adormi de mai multe ori în acelaşi timp
apoi trezirea e în ani greşiţi
şi pleoapa e a lucrului ce te strâmbă.
după ce-am scris, fotoliile s-au aşternut ca o zăpadă grea
un oblomov străin venea în somn să le folosească
şi din ce în ce mai profundă o groapă îl descoperea
până sub piele
aveam gânduri cu oameni înalţi ca să îmi susţin mintea
altfel mă înmuiam prin colţuri încât eram o pisică
şi spaţiile mă umpleau de haine
gura era deja de mult un şanţ traversat în grabă
cuvintele răsăreau departe ca o baltă cu imagini ce se micşorau
până mă dureau ochii
 

până crăpau la fel ca o nucă
şi urcam prin orbire pe o casă albă
iar când ajungeam verticalele stăteau în vânt
cum nişte drapele proaspete din care ştiam
c-aveau să izbucnească şoareci şi totul se va termina deasupra
pe când se va cunoaşte până în cel mai adânc somn
orice graniţă va rămâne o linie cu morţi, trebuie curaj,
eu sunt o fată slabă cu cozi mari şi zac la tine în creier
fiindcă sunt un elastic nedescoperit la timp
lipesc gumă peste faţa ta de masă
şi ceva abstract mi-a ieşit pe chip ca nişte bube
şi ceva abstract te-a închis într-o poezie fără lumină.

 
 

Vierme, excelenţă
 
Ca un tată moale pentru mine,
apari după amar de vreme dar ştiam că eşti după un colţ de stradă,
părăsesc trup fără lumină prin uşi deschise
aer golaş se fărâmiţează să mă-ntoarcă, îmi sucesc capul şi el cade
precum o vrabie şi n-o mai prind,
eşti împrăştiată mereu, laşi lucruri din mână, le spargi sunt nuci,
ne vei pierde pe toţi
se desprinde din oase, oglindind plină carne, pământul
şi din intenţie de vrabie cad fulgi după fulgi
eu cred că ninge, vierme,
o ultimă dată o să mai am zăpezi,
cobor la poalele ochilor şi tot nu pot să văd,
mintea nehotărâtă mă întreabă de câini, iar eu, între ea şi cap,
hai, du-te, îţi fac semne alţii, ţi-au pregătit culcuş din amintiri calde,
vei dormi dincolo de mine, voi muri scotocind în afara mea
bătrâneţea avea gust de făină şi brumă, mi-am îndesat mâna-n mine
apoi n-am mai ieşit cu ea niciodată
şi aş fi vrut să mă rog invers,
vierme, excelenţă,
ca tată eşti vierme, ca mamă eşti vierme,
dă-mă înapoi şi urlu,
părinții mi s-au dărâmat cumva sau i-am mâncat
atâtea inimi în toate frigiderele,
se scurg din alte cărţi animale,
gura mi se umple de zale şi spune închisori cu mine,
trupul meu vegheat de animale îngreunează margini,
poartă somn mult,
şi ştiţi, vierme, pământul nu se învecinează cu flori
mereu tu te pierzi şi lucrurile te lasă din mână, te sparg, eşti nucă,
capul tău de lemn ca şoaptă înnegrită de sânge
se ridică şi curge,
aerul vine prin lume deja părăsit şi nu încape în nimic
ţi-atârni foamea în ştreanguri, pe ea se aglomerează ca bube pâini.
 

Curat acum în mine, recunosc o cameră goală
direcţiile pleacă din ea înfăşurate în haine
le confund cu rude rămase tinere, mă joc.
Ca un tată înmuiat, vierme, excelenţă, lasă-mă,
şi fals,
încă o parte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.