Fraţii Wachowski, Leibniz, Orwell, Biblia şi cimpanZeul

[Iulian Tănase, Cucamonga, Herg Benet Publishers, 2011]

de Ştefan Bolea

 

Demonadologia, ultima parte a strălucitei cărţi Cucamonga, publicată de Iulian Tănase la Herg Benet, este o realizare subtilă al acestui important scriitor contemporan de avangardă. Demonadologia este o pastişă după celebrul tratat leibnizian, ironizat în epoca sa de Voltaire. Tănase propune un joc intelectual superior, pe care îl desăvârşeşte prin intermediul unei interesante combinaţii de logică, matematică şi poezie. Îl vom urmări îndeaproape:

„Demonada este … particula lui Demonezeu.” (s.a.) (1) Acesta este punctul de plecare.

„ … [D]emonade[le] sunt adevăraţii atomi ai naturii răului şi, într-un cuvânt, elementele lucrurilor care alcătuiesc cea mai rea dintre lumile posibile.” (s.a.) (3) Schopenhauer, un alt critic acerb al lui Leibniz, considera că trăim în cea mai rea din lumile posibile. Chiar dacă nu este o afirmaţie ce se poate dovedi ştiinţific (cum arată celelalte lumi posibile?), avem de-a face cu un adevăr al coşmarului, care în momentele de suferinţă intensă, este plauzibil.
 


[@Viena, © Pavel Cuzuioc]

 

„Răul este etern. Mai mult, în cea mai rea din lumile posibile, răul este etern, necesar şi suficient. În schimb, binele, în această lume, este tern, contingent şi insuficient.” (4) Am extras acest pasaj pentru inspirata antiteză etern-tern dar şi ideea (dacă trecem dincolo de masca parodiei) contingenţei binelui merită evidenţiată. De multe ori, dacă faci binele, eşti considerat un imbecil şi un fraier. „Îţi faci de lucru”, cum se spune în limbaj cotidian. Pe când o aplicare discretă, abilă a răului, iscusită ca o împunsătură de cuţit, rezolvă o întreagă melodramă.

„Demonadele nu au o relaţie strânsă decât cu conştiinţa răului. Cine a spus că răul se naşte din ignoranţă s-a înşelat.” (14) S-au înşelat, deci, platonicienii şi creştinii. Nu s-a înşelat Dorian Gray.

„Deoarece demonadele stau la baza celei mai rele dintre lumile posibile, în universul demonadic totul este un rău necesar şi suficient. Fiind necesar şi suficient, răul este bunul cel mai de preţ al lumii. Răul se percepe pe sine ca pe cel mai mare bine.” (16) Din perspectiva răului, răul e bun, simultan binele fiind un rău. Avem un paradox orwellian de genul war = peace. Marii dictatori activau în ordinea răului absolut, convinşi că se sacrifică şi că sunt un model de virtute. Mai mult, dacă nu există un criteriu obiectiv pentru judecarea actelor noastre, atunci un rău subiectiv poate trece drept bine. În ştiinţele politice, răul ca bine este simbolul totalitarismului; în logică, cel al falsului, al contradicţiei, al minciunii; în psihologie, cel al maniei. În estetica decadentismului (de la Baudelaire la Nietzsche) este simbolul normalităţii.
 


[@Viena, © Pavel Cuzuioc]

 

„Demonezeu este demonada supremă. Particula lui preferată este Desdemonada.” (30) Lilith este noua ţiitoare a lui Othello!

„Demonada are o relaţie strânsă cu principiul dicţiei. Spre deosebire de principiul contradicţiei … principiul dicţiei ne spune că, pentru o demonadă, este adevărat tot ce este formulat cu o dicţie perfectă. Adevărul este formularea sonoră fără cusur a oricărei propoziţii.” (31 ) După etern-tern, o altă „antiteză” reuşită: contradicţie-dicţie. Eu văd aici şi o critică heideggeriană a lui Gerede, a pălăvrăgelii: „De obicei vorbim prea mult; uneori însă spunem prea puţin.”

„În cea mai rea dintre lumile posibile nici un adevăr nu este necesar, oricât de insuficient ar fi. Demonezeu se îngrijeşte personal de falsitatea oricărui adevăr nenecesar şi incontingent.” (33) Falsitatea adevărului, cât şi adevărul falsităţii pot fi atacate prin noţiunile existenţialiste de ambiguitate şi autenticitate. De asemenea, ele au o ilustrare în psihologie: când totul ţi se pare fals (ca un decor de teatru, ca o piesă regizată), eşti simptomatic pe teritoriul paranoiei, care este, la rându-i, o percepţie falsă.

„Demonezeu poate nega la nesfârşit orice formulă a răului la care ajunge. Negaţia unei formule a răului este tot o negaţie.” (37) În logica clasică, negaţia unei negaţii este o afirmaţie. În ordinea realităţii, numai printr-o negaţie poţi să negi o negaţie. Încep să cred că Demonadologia imită tot mai mult o lume posibilă, a noastră!

„… Demonezeu este absolut perfect, perfecţiunea aceasta nefiind altceva decât mărimea realităţii sale negative. Perfecţiunea negativă este o imperfecţiune absolută.” (41) Ce uităm adesea – şi Tănase ne reaminteşte discret– este că imperfecţiunea absolută este o specie a perfecţiunii. Dumnezeu este +, omul este 0 (şi +, şi –), Demonezeu este –. Din perspectiva umană, de la subsolul antropologiei, Dumnezeu şi Demonezeu sunt mult peste om, îl transcend. Dacă te realizezi ca monstru (în pura ordine a negativului), eşti totuşi o fiinţă superioară. Răul absolut, ca binele absolut, este dincolo de bine şi de rău.

 


[lectură @ Offenburg, cu Ernest Wichner]

 

„Desdemonada este singura demonadă care are o influenţă asupra lui Demonezeu. Puterea, cunoaşterea şi voinţa lui Demonezeu îşi schimbă culoarea în prezenţa Desdemonadei. Cea mai rea dintre lumile posibile ajunge să conţină cea mai mare cantitate de rău atunci când influenţa Desdemonadei asupra lui Demonezeu atinge cel mai înalt grad.” (52) Nu ştiu de ce, dar mi-o imaginez pe Desdemonada ca pe gagica din videoclipul Brighter Than Sun al lui Tiamat. Pasajul lui Tănase este oarecum darwinist: atunci când instinctul de reproducere intră în scenă, când trebuie să impresioneze partenere în ritualul de curtare, Demonezeu îşi umflă bicepşii ca un cimpanzeu dement şi mai comandă un holocaust. În preajma elementului feminin, răul creşte în intensitate!

„Desdemonada a fost prima demonadă emanată de Demonezeu. Se poate spune că Desdemonada este o Eva a demonadelor. Există şi un echivalent al lui Adam, un Adam al demonadelor, numit Adamon …” (62) Când Adam şi Eva vor ajunge iar în Grădina Eden, cerurile se vor deschide …

„Intuiţia lui Demonezeu îi spune că între cea mai rea dintre lumile posibile şi cea mai bună dintre lumile posibile nu există nici o diferenţă, cu excepţia numelui …” (73) „The mind is its own place, and in itself can make a Heaven of Hell, a Hell of Heaven.” (John Milton) Dacă poţi controla percepţia, influenţezi direct realitatea.

„Există o lume posibilă în care Demonezeu nu reuşeşte să îl întoarcă din Drum pe Adamon … În această lume posibilă se întâmplă că … Adamon se apropie decisiv de substanţa Desdemonadei, cele două demonade alese îşi unesc substanţele, percepându-se clar şi distinct … Cea mai rea dintre lumile posibile s-a dat de 33 de ori peste cap şi s-a transformat în cea mai bună dintre lumile posibile … În această lume posibilă, Demonezeu este nevoit să-şi dea masca jos şi să revină la adevăratul său nume, acela de Dumnezeu.” (87–90) S-a săvârşit revoluţia, Adam şi Eva au redevenit gorile (Bakunin), s-a realizat androginul originar sau totul este o mascaradă şi Dumnezeu este un locţiitor al lui Demonezeu? Să-i întrebăm pe Leibniz, pe anarhişti, pe darwinişti, pe teologi sau pe gnostici? Fiecare va crede ceea ce este programat să creadă. Eu, însă, declar cu mâna pe inimă: dacă aş fi şeful de stat al unui guvern totalitar al viitorului, aş lua Demonadologia lui Tănase drept constituţie.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #34 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.