Păianjenul

de Bogdan Mureşanu

 for the English version click here

De fiecare dată când se gândea la el simţea un roi de fluturi rotindu-i-se bezmetic prin stomac până când i se făcea rău şi totul prindea să se învârtă nebuneşte. Nimic nu era nelalocul său în afară de simplul fapt că el nu exista, altfel spus că nu avea nici o ştire că el ar exista pe undeva. Nu. Nici gând. Îl visa numai. Era iubitul ei din vis fără chip şi fără nume. Fără contur şi fără obligaţii. Când se trezea, îşi amintea doar că trupul lui era plămădit dintr-o carne moale, sidefie, irizată, întocmai ca a unui fluture de noapte. În fapt, chiar aşa îi pătrundea în vise: lopătând din aripile grele, încărcate de praf stelar din cine ştie ce altă călătorie nocturnă. Din cine ştie ce altă lume.

Era îndrăgostită de-a binelea. Îl iubea cu disperare deşi nu-l cunoscuse şi poate nu avea să-l cunoască vreodată. Zilele începuseră să i se pară îngrozitoare, dureroase în absenţa lui. Trăia doar nopţile. Vieţuia în visele pe care le ţesea cu încăpăţânarea unui păianjen. Nădăjduia să-l prindă pentru totdeauna acolo şi să se hrănească din carnea lui moale, translucidă de fluture noptatic. Îşi decora reveriile cu filigrane mătăsoase, subţiri, argintii ca razele lunii. Dindărătul dantelăriei imposibile îşi pândea iubitul nocturn cu colţii picurând venin şi dragoste. O dragoste ce o devora pe dinăuntru, azvârlindu-i un roi de fluturi în stomac de fiecare dată când se gândea la el. La iubitul ei fără chip şi fără seamăn în lumea celor treji.

Multă vreme se plimbase pe străzi cu speranţa că el avea să-i iasă în cale şi fireşte că-l va recunoaşte de îndată cu ochiul inimii. Scruta cu privirea orice chip, orice pas, zăbovind îndeobşte asupra palmelor, braţelor sau gâtului. Carnea sfredelitor de albă făcea ca inima să-i bată cu putere. Bum, bum, buuum, dar vai, acela nu putea fi el, cel pe care îl visa! Fiecare dezamăgire o îndepărta de trezie azvârlind-o într-o stare bolnăvicioasă de reverie cu ochii deschişi. Zilele îi treceau, astfel, ca o clisă şi abia nopţile se trezea la viaţă, brodând vis după vis din fire de borangic în cleiul cărora el avea să se prindă odată şi odată.

Nu mai avea nimic dintr-o femeie pentru că dragostea ei nu mai avea nimic omenesc. Era o femelă de păianjen înfometată, gata să-şi înfigă colţii şi să îşi picure veninul mortal. Gata să-şi paralizeze prada, să o înhaţe şi să o înghită încet, încet, încet, încet, încet de tot. Nu avea nici măcar un strop de milă, dar avea un ocean de răbdare căci ştia că, într-una din nopţi, păienjenişul visurilor va începe să tresalte, vestindu-i astfel prinderea prăzii.

Între timp, trebuia să ascundă monstrul în care se schimba şi care o înghiţea pe dinăuntru, însă nu îi era prea greu pentru că semnele exterioare erau ca şi inexistente. Metamorfoza s-ar fi putut vedea numai din interior, însă cine altcineva să-i pătrundă în suflet şi în minte prin fereastra viselor dacă nu tocmai el, cel pentru care îşi lăsase să crească cele opt picioare lungi şi pentru care ţesea toate acele pânze cleioase? Iar el, chiar să fi fost înzestrat cu mii de ochi, tot n-ar fi putut să vadă ce se petrece. Pentru că nu i-ar fi lăsat timp. L-ar fi iubit ucigător. O clipă de dragoste veşnică. Apoi, cu stomacul plin, păianjenul ar fi brodat un vis din fire albe, străvezii precum carnea celui devorat. Până atunci stătea la pândă într-un colţ al minţii sale. Nemişcată şi nevăzută. Aştepta, aştepta, aştepta şi iar aştepta. După care aştepta din nou. şi din nou.

Între timp, pânzele pe care le ţesea nu mai aveau nimic firesc, nimic păienjenesc în alcătuirea lor. Erau de-a dreptul atroce, înverşunate, teribil de amănunţite. Fără să-şi dea seama, urzise un întreg cuib cu firele încrucişate până la deznădejde. Pe dinăuntru, un labirint fără nici o ieşire, pe dinafară, un zâmbet fără pricină şi o privire ce luneca nepăsătoare pe deasupra tuturor lucrurilor. Pe dinăuntru, un paing înfometat în aşteptarea prăzii, pe dinafară, însingurare.

Trebuia să hrănească păianjenul cumva. A început să se mutileze. S-a rănit mai întâi cu un cuţit, însă n-a fost de ajuns.     Şi-a crestat braţele lăsând sângele să curgă tulbure. A lins lama ascuţită şi a icnit de plăcere. Pentru o vreme îl săturase. Pentru o vreme spera să nu îi mai ceară nimic şi să îi îngăduie să viseze la iubitul ei nocturn. Îi plăcea să simtă din nou roiul de fluturi în stomac rotindu-se ameţitor odată cu camera, cu strada şi oraşul, cu zeul furibund ce picura venin şi melancolie peste lume. Tristeţea se prelingea pretutindeni în valuri greţoase.

O durea capul din ce în ce mai des. Dureri atroce, prelungi, tăioase. Tăiş, lamă, cuţit, luciu metalic. Oroare. Vărsături. Pântecul neted în convulsiuni. Păianjenul se hrănea lent cu amintirile ei. Smulgea ţesuturi încărcate de semnificaţii, scurma cu cheliferii în memoria ei şi înghiţea hălci întregi de trecut. Înfuleca ani după ani. Curăţa tot până la os, iar în urmă îi căptuşea mintea cu o pânză străvezie, putredă, ca un linţoliu.

Înăbuşitoare, bezna îi inunda ţeasta. Se lăsa o noapte nesfârşită, abominabilă. În liniştea rău-prevestitoare se auzea doar fojgăitul celor opt picioare şi veninul picurând lent din colţi. Dintr-odată, în afara oricărui timp, pânza prinse a tremura uşor. Ca cercurile de apă ale unui lac adânc stârnite de o pietricică. Aripi grele, încărcate de praf stelar băteau aerul dur de sub cupola ţestei. Pânza tresălta spasmodic în vreme ce splendidul fluture noptatic se zbătea să îşi desprindă aripile din ţesătura de fire ce se tot strângea în jurul corpului său. Avea aripi de fluture, dar corpul era al unui bărbat cu carne albă, zemoasă, sidefie, irizată în culori sticloase. Era ireal. Splendid. Nemaivăzut. Iubitul din vis al oricărei femei. Acum o pradă sigură în cuibul de fire cleioase din care, oricât s-ar fi zvârcolit, tot n-ar fi scăpat.

Opt picioare alunecau prin labirintul de mătase. O pereche de cheliferi din care picurau veninul şi dragostea. Un pântec care se mişca pofticios. Păianjenul se apropia de fluture încet. Aerul era plin de o teroare sacră şi de pulberea fină, aurie pe care o împrăştiau aripile fluturelui. Păianjenul clămpăni de câteva ori din fălcile metalice şi se năpusti asupra prăzii. O amorţi, o înhăţă şi începu să să-i sugă sângele alb din trupul catifelat. Îl goli ca pe un săculeţ. Pliuri de piele stafidită.

Sătul, păianjenul se îndepărtă, lăsând în urmă aripile fluturelui atârnând de o coajă uscată ce învelise până atunci carnea sidefie. Cu pântecul plin, femela se retrase într-un ungher doar ca acolo să secrete un lichid vâscos în care amesteca cleiul cu sângele alb al fluturelui. Apoi începu să ţeasă cea mai frumoasă pânză de păianjen ce a încăput vreodată în mintea unei femei în vreme ce visează la iubitul său stelar.