Plaja

de Alan D. Harris [USA]

Traducere: Angelica Ţapoca, studentă MTTLC

 for the English version click here

 

 

–          Dar cu cine crede că vorbeşte? întrebă tata.

–          De ce nu te ridici de pe prosop ca să-l întrebi? răspunse mama.

 

E prima zi de sâmbătă a verii. O oră am condus ca să venim la lac. Dar nu e orişice lac, e Lacul Michigan. Nesfârşirea apei parcă îi aminteşte bunicului de ocean.

 

– Nu-l întreb nimic, zise tata. De când m-am născut nu-mi amintesc să fi pornit vreo conversaţie cu mine De ce-aş face-o eu?

 

Se zice că oceanul ar fi mai curat decât orice lac. Nu ştiu ce să zic. Probabil că sunt singurul copil de douăsprezece ani care n-a văzut încă marea. Bunicul a fost pe tote ţărmurile lumii, locuri cu nume ciudate ca Iwo Jima sau Ford Island.

 

–          A, da, uitasem, discuţiile tată-fiu sunt străine la voi în familie, zise mama.

 

Lacul Michigan era rece dar soarele ne încălzea numai bine. Miroseam cu toţii a cremă de plajă.

 

–          De la el a pornit tradiţia, spuse tata.

Mama aruncă o privire în jurul plajei ca şi cum ar fi căutat pe cineva.

 

–          Hmmm, tradiţie zici? Asta explică totul.

După ce o buburuză se aşeză pe nasul meu, un pescăruş zbură deasupra capului ca să-mi  înfaşce batonul de cereale din  mână. In timp ce  mama şi tata vorbeau, m-am întrebat „Ce este de explicat?”

 

– Ce se explică? întrebă tata.

 

Mama zâmbi, îşi puse ochelarii şi se întinse pe prosop.

Bunicul se uita pierdut la apă, mormăind ceva doar pentru el. Sora mea mai mică se dădea mare cu acrobaţiile ei stupide mergând pe lângă el – în mâini. Şi eu şi bunicul o ignoram.

 

–          Nu mă mai ignora, îi spuse tata mamei. Explică ce ?

 

Mama îi răspunse în timp ce soarele îi lumina chipul.

–          Explică de ce nu e şi fiul tău cel mare aici ca să se bucure de plajă – împreună cu tatăl său.

 

Fratele meu mai mare a stat şi anul acesta acasă. Niciodată nu vine cu noi la plajă. De altfel rareori participă la ieşirile în familie – vine doar dacă tata rămâne acasă.

 

În timp ce privea apa bunicul murmura ceva doar pentru el. Stătu la mal cam vreo oră bună. Când îşi termină discuţiile cu vântul se  mai plimbă de-a lungul si latul plajei până se făcu ora de întoarcere. Ca să demonstreze cât de enervantă poate fi, mai ales la plajă, sora mea aruncă cu nisip peste prosopul şi batonul meu de cereale. Să faci roata în nisip nu înseamnă decât că vrei să te dai mare.

 

Cu sau fără surori, mie îmi place plaja lacului Michigan – şi nu sunt singurul. Şi gărgăriţelor le place. Pescăruşii care nu au văzut niciodată marea, şi ei o plac. Dar este totuşi posibil ca bunicului să-i placă cel mai mult. Privirea din ochiul lui de sticlă în care se reflecta lacul Michigan cu siguranţă arăta cât de mult îi place. Dar ceea ce am văzut în celălalt ochi mă cam îngrijora. Se prea poate ca noi cei de douăsprezece ani să nu avem întotdeauna dreptate. Ceea ce am văzut putea fi dragoste sau putea fi teamă. Oricum ar fi fost, n-am mai văzut vreodată un ochi sănătos care să arate atâta dragoste sau atâta teamă.

 

Poate că aştepta ca ceva să vină la mal. Sau poate că se gândea la ceva sau la cineva dincolo de orizont – sau poate ambele variante. Dar nimic nu veni la mal. Nimic nu a venit vreodată. Singurele umbre ce se oglindeau în valuri erau acelea ale pescăruşilor care se năpusteau asupra noastră ca nişte avioane de luptă.

 

–          Oooo, uitaţi-vă la păsălele, arătă sora mea cu degetele de la picioare, stând în cap.

–          Ăia sunt pescăruşi, proasto! i-am zis eu pe cât de politicos poate să o spună un frate mai mare.

Bunicul îşi miji ochiul sănătos ca şi cum ar fi văzut ceva – ceea ce aştepta. Stând drept în faţa pescăruşului care venea spre el,  îndrăzni în cele din urmă să spună ceva cu glas tare.

 

–          Asta e o schemă de atac, spuse el uşor.

–          Ce e o schemă de atac? Întrebă sora mea. Dar bunicul nu-i răspunse. Se uită la tata, apoi la noi toţi. Se uită în jur la gărgăriţe, la pescăruşi şi încă o dată la valurile ce măturau nisipul – îndreptându-se înspre noi.

 

A văzut tot ceea ce vroia să vadă la lac, întorcându-se în final cu spatele la el. Privi cerul în toate direcţiile şi apoi se îndreptă uşor către de locul ferit din parcare.

 

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro The Beach

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.