Poeme de Paul Vinicius

septembrie – 6.45 a.m.,

anul tigrului alb şi al

sufletului de plută

 

 

pauză de somn

la o ţigară

câştigătoare de timp.

 

frig străin

într-o casă

la fel de străină.

 

o lumină-mpleticită

calică şi urâtă

cernută prin nori

 

tremurul fricos al frunzelor

precum o fecioară

subţire

înainte de

 

iar eu –

ei

bine

eu –

sunt tot mai departe

decât

departe

 

deşi

castanul din faţa ferestrei

seamănă

din ce în ce mai mult

cu mine

 

iar tristeţea mea

(sora mea mai mică)

continuă să vorbească

în somn.

 

 

 

vând parafină

 

 

şi de-asta şi stau la o masă

în dungă

într-o speluncă doldora de consumatori

şi şuţi de buzunare

(deh! – circuitul banului în natură

nu moare)

tăietori de frunză

şi ei

de pe la dunăre

şi pân’ la marea cea smoală

poposiţi pe-aici prin cartier

la copacu’ lăudat din capitală

cu probleme care de care mai grave

dar care vor deveni

încet-încet

pahar după pahar

de-a dreptul insignifiante

 

pe când parafina

oricum vorbeşte

vreo şapte limbi şi jumătate

de largă circulaţie

pe înţelesul tuturor

şi

mai ales

pe şi maiînţelesul lor

atunci când nevestele

deşi foarte vesele

li se vor îngriji de negru

şi vor cumpăra lumânări.

 

vând parafină şi beau tot ce câştig – să fie oare

un tic verbal

acesta? – vând parafină şi-mi zic

nicicând toamna nu fu mai frumoasă

sufletului nostru bucuros

şi băutor de toate;

 

 

vând parafină

şi mă simt împlinit

asemeni lui vlad cel ţepeş

ascuţind-o pe cea de-a doişpea

fără să-l fi cunoscut măcar

pe helmut britz.

 

vând eu parafină

dar deja s-a făcut

griul de dimineaţă;

du-mă la depou tramvai

şi ascunde-mă

de lumină.

 

 

 

doamna sticlă

conu’ păhăruţ

şi subsemnatu’

 

 

egzakt aşa s-au şi petrecut lucrurile

dom’ plotonier:

era o zi dintr-acelea

în care te-ai putea spânzura liniştit (vreau să zic

soare ceacâr

o lumină buboasă şifonată gălbejită

– care ar fi putut fi

la o adică

la fel de bine

conştiinţa noastră colectivă –

peste care o turmă de nori negri

din care tot ţârâia şi ţârâia

o blenoragie mocănească)

plus

peste toate amănuntele astea cu dinţi

(a premoniţie)

sutienu’ preopinentei

uitat – din grabă –

şi plutind

precum o lebădă tristă

în apa lacustră din cadă.

 

şi

(cum şi normal era)

doamna sticlă – fiindcă

(nu-i aşa?)

câtă vreme mai are ceva focoase înăuntru

orice biată sticlă

e o adevărată doamnă –

deci

şi ca să reiau

doamna sticlă se apucase de făcut curat; adică:

aruncase televizorul pe geam

îi umflase un ochi vecinului de dedesubt

o bălăcărise pe nevastă-sa

plus câteva fapte

cam negre şi inoportune

de arme

de care însă

(pe ce-am mai sfânt)

nu prea mai mi-aduc aminte;

 

în tot timpu’ ăsta

conu’ păhăruţ

făcea ca toate visele rele:

ba râdea

(plinuţ)

ca apucatu’

ba gemea

(goluţ-goluţ)

de ziceai că acum-acum

o să-şi dea duhu’ –

gândindu-se

(şi răzgândindu-se)

la nemurire.

 

faţă de toate cele arătate

îmi reafirm poziţia de martor şi victimă totodată

a celor întâmplate

şi vă rog

(respectuos)

să-mi daţi şi mie un carpaţi

fără filtru

secera şi ciocanu’

inclusiv mâna

fetei dumneavoastră

după care

fii fără grijă

măi

trenuleţule:

voi semna.

 

madame bovary c’est moi.

 

 

 

către dimineaţă

cu pahar răsturnat

 

 

bănuiesc eu că musca

mă văzuse; dar şi eu – pe ea.

era o muscă dintr-acelea verzi

tupeiste

care şi-o tot caută cu lumânarea.

 

purta breton

mă privea saşiu şi avea

(probabil)

o enormă secetă în gât

(comparabilă cu a mea)  –

dacă e să ne ghidăm

după consecinţe.

 

pe de altă parte

nici nu se putea  pune

problema vreunei camaraderii

câtă vreme era vorba de

(totuşi)

ultimul pahar

căci

ultimul pahar

(nu-i aşa?)

precum întâia nevastă

nu se împarte

niciodată

cu nimeni.

 

dar

curviştina

a făcut

ce-a făcut;

acum stă sub paharul întors

cu susul în jos

(ca de altfel şi lumea)

bâzâind fără rost

precum un messerschmitt avariat.

 

lua-v-aş temperaturile-n bot

fetelor –

ca să vedeţi şi voi

cât de pe româneşte e

şi cât de greu i-a venit

bietului domn celsius.

 

 

 

un rai depopulat şi tramvaie de noapte

 

 

nu că aş fi fost pus pe rele

însă cerul se lăsase peste noi ciuruit de stele şi numai

un mărunţiş de lună

(pitică-pitică)

ne mai zornăia prin buzunare

în timp ce frumoasa

codana

ochioasa chelnăriţă

se dăduse deja

de trei ori

peste cap

devenind de-a dreptul urâtă şi cheală

şi mai şi umbla

oarbă

printre mese

ademenindu-ne cu grupa ei sanguină

şi cerându-ne

imperativ

să ne culcăm cu ea

în schimbul a ceea ce consumasem.

 

partea proastă nu este că nu suntem nemuritori;

ci că

uneori

din prea mare uşurătate

sau ticăloşie

(poate)

scăpăm

tot mai des

câte un pahar

pe jos.

 

însă până şi dumnezeu ne iartă risipa

şi uite cum

aşa

în zigzag

către casă

până şi tramvaiele ne ocolesc

iar cheia pare a intra singură în broască

deşi lacul e departe

şi singur

sub nuferi

iar somnul

nici măcar.

 

 

 

într-o zi

 

 

neuronii mei s-au strâns împrejurul întâmplării.

 

este o înaltă faptă de arme –

s-a grăbit să se răstească unul

semeţ

precum un bomfaier la vreme de toamnă

holbându-se agresiv

către vreun eventual sparring partener

 

aiurea –

a decretat un altul –

nu-i decât un biet peisaj

un biet peisaj

după natură

 

un al şaptelea s-a tot scărpinat

plictisit

în cap

după care

s-a reîntors degrabă

sub şapcă

întrucât începuse să plouă

 

în tot timpul ăsta

celulele trupului meu

se stingeau

una câte una

sau chiar mai multe

deodată

asemenea unui oraş care dispare

cu viteză

în urmă

 

lăsând doar mirosul de ploaie.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *