libris.ro

“Frânghia înflorită” e cea mai muzicală dintre cărţile mele

[interviu cu Radu Vancu]

de Cristina Nemerovschi

 

 
1. Salut, Radu, şi bine ai venit la rubrica Invitat al numărului aniversar al revistei EgoPHobia! În primăvara aceasta, ai lansat volumul Frânghia înflorită, la Casa de Editură Max Blecher, o carte despre care deja s-a scris foarte mult. Cum te simţi după apariţia ei? Ai lăsat-o deja în urmă, dăruind-o cititorilor?

 

Întotdeauna cărţile publicate rămân în urmă, sunt pentru mine nişte obiecte curioase de a căror apariţie mă simt întrucâtva răspunzător, dar nu ştiu prea exact ce utilitate ar putea să aibă. Nici măcar nu sunt sigur că sunt cărţi, adică obiecte care pot fi citite – eu, în orice caz, nu reuşesc niciodată să mă recitesc. (Nu că aş încerca prea asiduu, de altfel.) Cât despre felul în care mă simt – glumind şi nu prea, aş zice că încerc senzaţia de după un război câştigat; sunt, adică, liniştit şi devastat. Din februarie, de când am terminat de scris Frânghia înflorită, n-am mai scris nici un poem. E atâta linişte şi atâta devastare în absenţa asta a poeziei.

 

2. Spuneai în urmă cu ceva timp, într-un interviu din Tiuk!, că la Facultatea de Litere nu prea se discută poezie cu studenţii. S-a schimbat ceva între timp?

 

Da, s-a schimbat, chiar decisiv – între timp au apărut tinerii minunaţi din Zona nouă, în al căror scris e deja atâta poezie şi atâta certitudine, şi pentru care poezia e Nordul, punctul în raport cu care se organizează tot realul. Niciodată poezia contemporană n-a fost atât de prezentă în Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu ca în vremea scursă din mai 2010 încoace (se cade neapărat consemnat pentru Istoria Universală că asta e data de fondare a Zonei noi – 20 mai 2010, la iniţiativa Anei Donţu şi a lui Anatol Grosu).

 


[Radu Vancu / foto: Mircea Struţeanu]

 

3. S-a schimbat gustul tău pentru poezie de-a lungul timpului? Dacă ai face o incursiune în trecut, ce poeţi admirai când ai început să citeşti poezie? Dar acum, care sunt preferaţii tăi? Ai idoli?

 

O, da, sunt schimbări radicale – sărind direct la adolescenţă, adică la perioada în care am început să scriu poezie cât de cât conştient, aş zice că atunci îi admiram pe barochizanţii teatrali şi declamativi, al căror manierism mi se părea că ţine de o poetică alchimică în care e contras înţelesul ultim al artei (am văzut apoi că Victor Ieronim Stoichiţă chiar a scris studii serioase despre poetica alchimică a lui Pontormo şi a manieriştilor). Adică, dintre poeţii români, Emil Botta, iar dintrei cei străini, Oscar Milosz, prinţul lituanian înrudit cu mult mai cunoscutul lui văr Czeszlaw. Însă am constatat, după o perioadă de negare destul de tortuoasă, că nu am de fapt mare lucru în comun cu ei, ci cu cealaltă marie familie, a confesivilor depresivi şi anticalofili pentru care poezia şi artificiul n-au nimic în comun. Aşa încât acum îi admir pe Mircea Ivănescu şi pe John Berryman, ca să păstrez regula nominalizării unui autohton şi unui străin dintre cei mai mari.

 

 

4. Recent, ai participat la o lectură de poezie într-un cadru inedit, la Festivalul Artmania din Sibiu. A fost publicul prezent receptiv faţă de poezie?

 

Da, sigur, pentru că a fost publicul obişnuit de la lecturile din Sibiu, plus câteva zeci de trecători curioşi care se opreau şi ascultau la ce se spunea pe mignona scenă din Piaţa Mică. Am citit alături de poeţi de primă mână, precum Rita Chirian, Claudiu Komartin şi Vlad Pojoga, nu avea cum să nu iasă bine.

 

5. Cum crezi că ar putea fi atras spre poezia actuală cititorul cu gusturi mai clasice, care agreează doar, să zicem, autorii de manual? E o idee bună să-l convertim, să-i dăm să guste şi din ceea ce se scrie azi, sau e de preferat să-l lăsăm să vină singur, dacă simte nevoia?

 

Poezia e o artă solitară – şi în ce priveşte scrisul, dar şi în ce priveşte cititul ei. Aşa că aş lăsa cititorul să descopere singur, dacă simte nevoia, acei poeţi care-i vor fi prieteni de-o viaţă. Prezenţa în manual e, cred, mai degrabă contraindicată pentru un poet. E cel mai sigur mod de a deveni duşmanul celor tineri – cum va empatiza un tip inteligent de 17 ani cu poezia lui Bacovia, când ştie că va avea de scris o teză sau de dat un examen de bacalaureat în care să vorbească despre ea? Că viaţa lui depinde, într-un fel, de eficienţa cu care va şti să transforme poemele astea minunate în clişeele cerute de profesorii examinatori. Spiritul anarhic al poeziei şi acela disciplinator al şcolii sunt antinomice, de fapt, şi marele noroc al profesorilor noştri e că literatura română nu are, la urma urmei, anarhişti totali precum Rimbaud sau Apollinaire. Cu Blaga şi Barbu o scoţi mult mai lesne la capăt, ei sunt mult mai aproape de profilul poetului de manual (exceptând viaţa lui Barbu, care e într-adevăr pasională şi chiar pasionantă, în orice caz mai pasionantă decât poezia lui, în ce mă priveşte).

 

6. În Nimic, Mircea Cărtărescu are un poem în care ironizează naivitatea celor care îşi doresc ca arta să le supravieţuiască, scriind, ca o completare, că viaţa de dincolo de poezie, în special cea alături de familie, este singurul lucru care contează în final. Eşti de acord cu el? J

 

Orice poet, cred, Mircea Cărtărescu y compris, îşi doreşte ca arta lui să-i supravieţuiască; ironia din Nimic e mai degrabă adresată celor care trăiesc în continuare mitul modernist al Artistului genial, conştient de propria transcendenţă, tratând pe toţi ceilalţi de undeva din Polul Plus, gata oricând să sacrifice pe oricine de dragul Artei proprii. De la Mircea Cărtărescu se poate învăţa, pe lângă alte multe lucruri, cum să-ţi trăieşti condiţia de scriitor în imanenţă, ca un om concret care scrie, acum şi aici, pentru ceilalţi oameni concreţi. Iar dacă scrisul te face mai suportabil şi mai decent pentru oamenii concreţi şi dragi, atunci, într-adevăr, asta e tot ce contează.

 


[Radu Vancu / foto: Mircea Struţeanu]

 

7. Cum s-a născut ideea antologiilor Cele mai frumoase poeme din 2010 şi Cele mai frumoase poeme din 2011?

 

Alexandru Muşina a avut ideea, el ne-a întrebat pe Claudiu Komartin şi pe mine dacă am fi de acord să facem asemenea antologii. Am răspuns amândoi pozitiv, apoi ne-am pus pe treabă, asta însemnând înainte de toate să elaborăm un concept al antologiei. (Pentru că ideea unei antologii e una, conceptul e cu totul altceva.)

 

8. Am observat un lucru lăudabil: aceste antologii îmbină poeţi foarte cunoscuţi cu câţiva aflaţi chiar la debut, lăsându-ţi în final senzaţia că poezia bună nu se împiedică în distincţii şi în numărul de volume publicate. Aţi avut totuşi, tu şi Claudiu Komartin, parte şi de refuzul unor autori, care nu şi-au dorit să fie prezenţi în aceste antologii?

 

Aşa e, ne-a interesat în primul rând poezia, abia apoi poeţii. Iar poezia se poate afla oriunde, în cartea unui consacrat sau în aceea a unui începător (şi sunt cazuri în care poezia e mai generoasă cu începătorii decât cu consacraţii). N-am avut refuzuri, a existat doar un caz în care un autor condiţiona prezenţa în antologie de selectarea anumitor titluri din cartea lui. Încerca practic să ne indice ce şi cât să alegem din cartea lui. Fireşte, noi am fost cei care am refuzat asta.

 

 

9. Ce părere ai despre debuturile în poezie ale autorilor români din ultimii ani? Există poeţi tineri pe care ai paria necondiţionat?

 

N-aş paria necondiţionat pe nimeni, nici măcar pe Eminescu J, fiindcă nu poţi şti câtă vreme e dispusă poezia să se folosească de un poet sau de altul pentru a intra în lume. Se ştiu atâtea cazuri de poeţi care au fost extraordinari în una, două, trei cărţi şi apoi, cum zice Berryman, darul li s-a retras. Mă gândesc, să spunem, la Robert Lowell, după care rămân o carte extraordinară, Life Studies, una în care poeme extraordinare se amestecă cu altele cam de serie, For the Union Dead, iar restul sunt toate fără interes (pentru mine cel puţin) – or, Lowell era reputaţia majoră a vremii lui, în care cam toată lumea credea necondiţionat, cum zici. Acum, ca să nu mă depărtez de întrebare, cred că sunt ani buni pentru debuturile în poezie, am mare încredere în Andrei Dosa, Matei Hutopilă, George Serediuc, Radu Niţescu, Alex Văsieş, Aleksandar Stoicovici, de fapt cam toţi tinerii selectaţi anul trecut şi anul acesta de Claudiu Komartin şi de mine în secţiunea de debutanţi a antologiilor mi se par remarcabili şi demni de urmărit.   

 

10. Crezi în poetul retras cât mai departe de viaţa politică sau în cel care ia constant pulsul lumii în care trăieşte şi se implică frecvent, încercând să o schimbe? Ar trebui să existe un echilibru între cele două perspective?

 

Cred că amândouă tipurile de poeţi sunt perfect plauzibile, de altfel eu însumi am crezut multă vreme că sunt un detaşat neinteresat de polis, până în vara asta, când am reacţionat aproape organic la toxicitatea vieţii politice şi am scris în cascadă câteva texte cauzate de violenţa neverosimilă a acţiunilor USL. Dar, pe de altă parte, nu cred că există scriitor neimplicat – Mircea Ivănescu îmi spunea cândva că visul lui era să scrie o poezie în care urmele acelui imperiu al răului să fie practic inexistente. Să scrie, adică, o poezie liberă în cea mai puţin liberă dintre lumi. Ar fi fost (şi a fost) o extraordinară revanşă împotriva răutăţii istoriei – luată, aşadar, de genul de poet absolut neimplicat. Milan Kundera, de asemenea, relatează în Une recontre o dispută cu un prieten al lui, care-i reproşa lui Bohumil Hrabal neimplicarea în disidenţa cehă; or, spune Kundera, deriziunea fabuloasă din proza lui Hrabal era mai subversivă decât toate manifestele disidenţei la un loc. Scriitorul bun e, aşadar, întotdeauna implicat – pentru că libertatea din textele lui e destabilizatoare pentru orice regim care încearcă tocmai negarea libertăţii.

 

11. Scriai la un moment dat, în Frânghia înflorită, că ţi-ai dori ca fiul tău să nu citească volumul. Dacă totuşi îl va citi, ce speri să-ţi spună după lectura lui?

 

Dă-mi voie, te rog, să nu-ţi răspund la întrebarea asta, e un scenariu care, habar n-am de ce, mă terifiază. Poezia, draga de ea, e uneori un lucru aşa de ruşinos.

 

12. Te regăseşti în primele tale cărţi la fel de mult cum te regăseşti în cea mai recentă? Crezi că volumele adunate pot reflecta fidel transformările prin care trece cel care le-a dat naştere? Îl recunoşti şi-l accepţi pe Radu Vancu din cartea de debut?

 

Da, mă regăsesc, cu bune şi cu rele, în tot ce am publicat de la debut încoace. Ba chiar sunt mai legat cumva de Epistolele pentru Camelia, despre care s-au scris doar două cronici (de Dragoş Varga şi Doris Mironescu – cărora le mulţumesc aici pentru generozitatea lor constantă), decât de restul cărţilor, care au avut noroc de mai multă atenţie. Cum spuneam, nu pot (şi nici nu vreau) să-mi recitesc cărţile, aşa că toate regăsirile şi recunoaşterile astea despre care vorbim aici le fac mai mult intuitiv, bazându-mă pe memoria afectivă şi pe felul în care cred eu că arată cărţile în discuţie. Şi sigur că s-ar putea prea bine ca toate să nu fie altceva decât un sfârâiac, iar eu să le văd mai acătării decât sunt în realitate – însă, chiar şi aşa, îmi spun că n-am de ce să mă ruşinez de ele. Sunt oglinda exactă a posibilităţilor mele în poezie – şi nu cred că, dacă le-aş repudia, numitele posibilităţi ar creşte cu măcar un milimetru. Atâta am putut şi am ştiut să fac, şi cu asta basta.

 

13. Trăieşti prietenii frumoase şi sincere cu câţiva poeţi importanţi actuali. Când vă întâlniţi, vorbiţi mult despre poezie? Vă citiţi reciproc, înainte de a porni în lunga şi plina de necunoscut călătorie către publicul larg?

 

Da, marii mei prieteni vorbesc enorm despre poezie, cu o pasiune care unui om normal i s-ar părea probabil deplasată, când nu de-a dreptul îngrijorătoare (ori înspăimântătoare de-a binelea). E ceva maladiv în asta, fireşte, însă pe de altă parte ei vorbesc la fel de pasional cam despre tot ce fac, aşa că poate că nu numai de la poezie li se trage scrânteala. Cât despre cititul reciproc, tocmai asta ne-a împrietenit – am visat, de pildă, să pot fi prieten cu Dan Coman şi Claudiu Komartin încă din 2003, de când le-am citit cărţile de debut, şi e un mare privilegiu al vieţii mele că asta a ajuns să fie o realitate. E cam ca în poveşti: dacă nu ne-am fi citit, nu ne-am fi povestit. J

 


[Radu Vancu / lectură @ ICR, 2012]

 

14. Ai vreun sfat revoluţionar legat de cum ar putea fi convins publicul din România să acorde mai mult credit poeziei? Să o cumpere, în primul rând, iar apoi să o citească cu mintea deschisă, fără idei preconcepute şi şablonuri impuse de şcoală…

 

Iată cât de cinică poate fi societatea: cei care au desenat proiectul lumii moderne au fost scriitorii; însă, pe măsură ce societatea intră în modernitate, scriitorii sunt exilaţi pe poziţii din ce în ce mai periferice. În Paris, de pildă, la lansările de poezie librăriile sunt aproape goale. În schimb, în societăţile cu o modernitate tendenţială, cum o numeşte profesorul Schifirneţ, adică în acele societăţi care încearcă de câteva zeci de ani să intre în modernitate, eşuând constant, poezia e încă un fenomen social central. În dictaturile din America Latină, de pildă, se citeşte enorm de multă poezie, iar poetul e o figură publică importantissimă (exact ca în romanele lui Bolaño, să spunem). Aşa că, dintr-un anumit punct de vedere, faptul că nu se citeşte în România poate fi şi un lucru bun: înseamnă că suntem tot mai aproape de ieşirea din modernitatea tendenţială.

 

15. Crezi că revistele literare mai pot cultiva un public de poezie?

 

Cred că da. Iată, de pildă, exemplul revistei condusă de Claudiu Komartin, Poesis internaţional – şi-a format deja, în cei doi ani şi jumătate de la apariţie, un public al ei. Nu mare, însă vibratil. Iar orice om convins pentru cauza poeziei va convinge în timp pe mulţi alţii; e un fenomen de difuziune lentă, însă mai sigură decât entropia însăşi.

 

16. Ce scrii în prezent?

 

Cam nimic. Adică scriu întruna tot felul de lucruri, traduceri, cronici, mici proze chiar – însă nu poezie (cum am spus deja, de la Frânghia înflorită încoace n-am mai putut scrie). Iar dacă nu scrii poezie, e ca şi cum n-ai scrie nimic.

 

17. Cărţile tale nu ocolesc deloc elementul ludic. Crezi în importanţa lui?

 

O, da – cred că nu-i un poet serios cel care nu ştie să se joace. Iar marii depresivi au fost deopotrivă mari ludici. Leonid Dimov vedea în Mircea Ivănescu cel mai tanatofor poet al generaţiei lor; asta nu l-a oprit pe numitul tanatofor să scrie zecile de poeme ludice cu mopete, pisicâinele Benone, broscoporcul ş.a.m.d. Iar nişte versuri ale lui Szilágyi Domokos, atât de dragi poetului O. Nimigean, el însuşi un mare ludic, spun după cum urmează: „Eu mă joc, dar voi ştiţi ce-i în joc”. Depresivii sunt cei care se joacă cel mai intens, pentru că ei ştiu cel mai bine ce-i în joc.

 

18. Ai unul dintre cele mai calde şi primitoare bloguri din lumea literară. Cum reuşeşti să ţii lucrurile urâte afară? Ţi s-a întâmplat să primeşti şi comentarii răuvoitoare, agresive?

 

Da, mi s-a întâmplat, o dată sau de două ori. N-am reacţionat, am trecut pur şi simplu mesajele respective în spam şi asta a fost tot. În fond, două înjurături (căci înjurături propriu-zise au fost) e o recoltă destul de slăbuţă pentru trei ani şi jumătate de bloggerit, nu? 🙂 Ţin mult la scrisul pe blog, fiindcă e unul dintre cele mai democratice spaţii imaginabile; cine scrie aici e nevoit să lase garda jos, să-şi dezactiveze cam toate sistemele de siguranţă (de asta nici nu moderez comentariile, le-am lăsat întotdeauna la liber), totul depinde de eficienţa ta de comunicator. Înţeles astfel, Internetul e un revelator ideal al naturii noastre interioare (Ion Mureşan spunea chiar mai radical: „Internetul face spiritul vizibil”), nu prea poţi trişa, decât modificând eventual comentarii, dar până şi asta se vede (iar eu am ales un template care nu permite modificarea ulterioară a comentariilor; ce ai scris, bun scris rămâne). Mă bucură şi pe mine mult că, în aceste condiţii de sinceritate liminară, vorba lui Camil, rezultatul e un blog „cald şi primitor”, cum spui. Meritul nu-i câtuşi de puţin al meu, ci al comentatorilor, care fac parte din toate generaţiile literare – de la Emil Brumaru la Andrei Doşa, de la O. Nimigean la Claudiu Komartin etc. Ceea ce reuşesc ei să facă în micuţul colţişor al blogului meu îmi dă încredere în destinul ecosistemului infinit mai larg al lumii literare.

 

19. Eşti de părere că orgoliul îi poate dăuna unui artist, sau, într-o cantitate rezonabilă, el este binevenit?

 

Nu prea mă pricep la orgoliu, mama mi-a reproşat dintotdeauna absenţa oricărei ambiţii. Şi avea dreptate. Când văd cât a delabrat orgoliul personalitatea unor scriitori de anvergură precum Nicolae Breban sau, la o scară mai mică a talentului, Adrian Păunescu, îmi spun că e unul dintre cele mai mari nenorociri care pot cădea pe capul unui artist. Pe de altă parte, e aproape sigur că, în absenţa orgoliilor (ergo a stăpânilor conştiinţei lor, nu?), scriitorii aceştia nu ar fi făcut nici mult-puţinul pe care l-au reuşit. Iar Breban, aşa megaloman cum e el, a reuşit câteva romane majore – tocmai datorită megalomaniei şi orgoliului care, în acelaşi timp, îi sunt şi limită. Spus scurt, orgoliul poate fi, pentru un scriitor adevărat, graţie şi pedeapsă: te duce către mizele mari, dar tot el e cel care funcţionează ca un lest şi nu te lasă să le atingi.

 

20. Patru volume semnate de tine au fost incluse într-o anchetă ale celor mai bune cărţi de poezie de după 1989, anchetă realizată de revista Corpul T. Cum te vei simţi dacă tinerii poeţi vor încerca să scrie cât mai apropiat felului în care scrii tu?

 

Nu cred că există nici un astfel de pericol, am încredere în inteligenţa artistică a tinerilor poeţi. Vor şti să-şi găsească modele adevărate şi puternice, nu biata mea poezie domestică.

 

21. “Din multe puncte de vedere, Frânghia înflorită face, de altfel, pandant cu Sebastian în vis, volumul anterior al poetului. Cartea Tatălui şi Cartea Fiului, ambele încercări de mitologizare cu mijloacele profane ale poeziei, stau acum faţă în faţă comunicând subtil la diferite paliere.”, scria Alex Goldiş într-o recenzie la cel mai nou volum al tău. Le vezi şi tu ca potenţându-se una pe cealaltă, existând doar împreună, comunicând în permanenţă?

 

Da, le văd şi eu cam cum le vede Alex Goldiş, o lume a Fiului şi o lume a Tatălui stând una în faţa celeilalte ca două oglinzi reflectându-se reciproc, punându-se mereu una pe cealaltă în abis şi în intertext. Nici n-a reuşit, de altfel, să le separ atunci când le-am scris: Sebastian în vis e impregnată de figura Tatălui absent, după cum Frânghia înflorită e în bună măsură o carte a Fiului. Şi nici n-aş vrea, de altfel, să le separ. Mi-au plăcut mereu fractalii binari. 🙂

 

22. Sebastian în vis a fost comparat de câţiva cu Dicţionarul Mara, cartea lui Dan Coman. Te regăseşti şi în cartea lui Dan, simţi că aţi trecut prin experienţe asemănătoare?

 

Da, mi-a plăcut mult când am citit-o, în aprilie 2009, am simţit că-i o carte pe care aş fi vrut s-o scriu eu şi, în acelaşi timp, am ştiut că n-aş putea s-o scriu. Pământul e pârjolit aici, îmi spuneam, nu se mai poate scoate nimic de nivelul acesta. Am fost cu atât mai surprins peste trei luni, în iulie aşadar, când am început să scriu pe un blog creat ad hoc primele poeme din ceea ce urma să fie Sebastian în vis. N-am ştiut că va fi o carte decât destul de târziu, chiar dacă unii comentatori vizionari (precum Adela Greceanu, bunăoară) mi-au spus de la bun început că din blogul nou-născut va ieşi o carte. Ceea ce, iată, s-a şi întâmplat.

 

23. Ce te formează mai profund ca poet, viaţa trăită în toate provocările ei sau lecturile care te marchează puternic şi de care nu te poţi desprinde un timp?

 

Cred că ambele. De la un nivel al intensităţii încolo devin inseparabile. Spre exemplu, după moartea tatălui meu ce m-a scos din depresie au fost vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru mine, aceste trei evenimente (vodca, moartea lui tata, Kierkegaard) sunt geminate, sunt o trinitate ireductibilă. De asta, probabil, după ce m-am lăsat de băut n-am mai putut să citesc jurnalele danezului – dacă am pierdut vodca, l-am pierdut şi pe Kierkegaard.

 

24. Am vorbit mult despre poezie şi poeţi. Care sunt prozatorii tăi preferaţi?

 

Sunt la fel de numeroşi ca poeţii preferaţi. Probabil că cei pe care i-am recitit cel mai mult sunt Joyce, Borges şi Thomas Mann. Dar, scriind asta, simt că-i nedreptăţesc pe Cortázar şi Sábato. Dintre cei şi mai apropiaţi de noi, îi prefer pe Bolaño, mai ales cel din marile romane (Detectivii sălbatici şi 2666), şi William Gaddis, practic necunoscut la noi, dar al cărui Recognitions e o summa a prozei postmoderne, am citit mia asta de pagini îndesate ca pe o revelaţie continuă. Un hibrid între Bolaño şi Gaddis, iată ce mi-ar plăcea să pot fi – un hibrid de altfel imposibil, fiindcă sunt diferiţi unul de altul ca ziua de noapte. Însă, vorba unui imbecil sud-american (orice imbecil poate scoate măcar o vorbă genială): să fim realişti şi să facem imposibilul.

 


[Radu Vancu / lectură @ ICR, 2012]

 

25. Scrii ascultând muzică? Dacă da, ce fel de muzică?

 

De obicei nu ascult muzică atunci când scriu, atât scrisul, cât şi muzica mă solicită hipnotic şi total, aşa încât nu pot fi simultan în cele două lumi hipnotice şi totale. Însă atunci când am scris Frânghia înflorită am ascultat aproape neîncetat Radiohead, Portishead şi Serj Tankian. Radiohead nu ştiu dacă e pomenit în vreun poem, o piesă de Portishead este, iar o mică imagine dintr-un poem de câteva rânduri e, ca un fel de omagiu flamand, descrierea unei imagini de câteva secunde dintr-un videoclip al lui Tankian. Într-un anume sens, Frânghia înflorită e aşadar cea mai muzicală dintre cărţile mele.

 

26. Îţi mulţumim pentru interviu. Multă inspiraţie şi de acum înainte şi cât mai multe cărţi!

 

Mulţumesc şi eu, viaţă îndelungată excelentei Egophobii!

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *