Mediocracy – “Asoma”

[Asiluum, 2011]

de Alexandru Zamfir

 

În contextul social actual, să comunici într-adevăr cu o altă fiinţă umană pare la fel de imposibil ca o călătorie intergalactică. De aceea, puţinii care au ceva de spus preferă să renunţe la limbajul convenţional în favoarea unor forme violente ale artei; violenţa muzicală şi absurdul sunt puţinele arme pe care omul autentic ale secolului XXI le poate folosi împotriva excedentului de populaţie, la fel de receptiv ca o armată de zombie dintr-un horror american de mâna a treia.

 

Cam aici s-ar plasa discul de faţă. Este greu (sau nu neapărat “greu”, mai degrabă lipsit de sens) să descrii Asoma unei persoane terţe, cel mai sugestiv act ar fi, probabil, să i-l înfigi direct în cutia craniană.

 

Anul trecut, Mediocracy îşi făceau debutul discografic prin apocalipticul Human Progress – Endless Regress, prin care îşi asumau o direcţie lirică nihilistă şi mizantropă, dublată de un metal neortodox, brutal, primitiv, neprelucrat, coşmarul oricărui adolescent indie care crede că marile probleme ale existenţei se rezumă la propriile relaţii personale. Albumul nu părea să aibă, la vremea respectivă, nici o lacună, nici un minus, nici o eroare. Acestea nu apar, paradoxal, decât prin acest secund material, Asoma, care pare să rezolve toate problemele pe care Human Progress – Endless Regress nu le avea. Este o auto-depăşire seacă, o plasare pe primul loc într-o cursă pe care o desfăşori de unul singur.

 

Ca şi pe Human Progress – Endless Regress, principala caracteristică a muzicii Mediocracy este spontaneitatea. Atât compoziţiile, cât şi sound-ul acestora, sunt vii, brute; pare că Mediocracy şi-au luat instrumentele şi au început să înregistreze albumul fără nici o pregătire anterioară, folosindu-se de inter-conexiuni la nivel telepatic. Urechile ne sunt târâte prin şmirghel – Mediocracy au alte priorităţi decât frumosul în artă.

 

Standard Procedure are concizia şi dinamismul unei piese Slayer şi ne introduce în album printr-un riff lipsit de orice fel de melodicitate, chiar şi după normele metal-ului extrem. Age Of War se plasează într-o zonă mai apropiată de realitate, prea apropiată de realitate, riff-ul care începe la 02:06 fiind unul dintre momentele de maximă intensitate ale discului, şi fiind exploatat la maxim în secvenţele muzicale ulterioare. Piesa se dezvoltă firesc, accentuând şi îmbinând inteligent fraze muzicale şi structuri bine definite, la suprafaţă plutind frânturi de sentimente mai mult sau mai puţin (mai mult mai puţin) umane.

 

On The Outside a fost prima piesă de pe album care a beneficiat de videoclip, realizat într-o manieră 100% DIY, în perfectă concordanţă cu atmosfera sonoră. Cântând printre gunoaie, într-un peisaj dezolant, Mediocracy aduc aminte de Satanochio prin încărcătura pur negativă şi luciditatea absolută, dureroasă, a individului. Main riff-ul este însoţit de câteva ruperi de ritm bine plasate iar mesajul afişat la final prelungeşte ideea piesei pe termen nelimitat.

 

Revenind la coordonatele trasate de prima piesă, Lie Simple Minds începe prin aproape jumătate de minut de noise care subliniază, dacă mai era nevoie, gustul pentru experimental al trupei. Vocea continuă în aceeaşi tonalitate extremă, necontrolată, fiind imposibil de oprit, de stăvilit.

 

Destroy/Rebuild reprezintă centrul, momentul de echilibru al albumului, singurul punct în care tendinţele distructive nu sunt absolute şi este luată în calcul şi o posibilitate de reconstrucţie. Compoziţia, cu un puternic iz post-metal, alunecă spre o melancolie opacă iar versurile (“destroy! rebuild!”), aruncate spre finalul piesei nu tulbură caracterul instrumental de ansamblu, părând uşor desprinse de sursa lor umană. Track-ul este puternic intensificat de videoclipul pur experimental, cu efecte stupefiante.

 

Deşi albumul este desenat cu o constanţă care poate fi confundată de unii cu monotonia, fiecare element are momentul său în care iese în faţă, deşi este prezent neîntrerupt. Education By Force, o piesă plină de fracturi şi aritmii cardiace, scoate în evidenţă chitara, atât în intro cât şi în final, fiind strivită între două pasaje largi, întunecate, atmosferice.

 

Cea mai lungă piesă de pe Asoma se intitulează, parcă ironic, Time Will End. Este o compoziţie puternică, impunătoare, cu sens unic. Dacă moartea era prezentă până acum pe album doar sub forma unor nori negri care influenţau decisiv atmosfera, dar nu direct, acum furtuna se dezlănţuie, toate planurile posibile şi imposibile se dizolvă într-o mâzgălitură fără rost. Ţipetele nu se mai reduc doar la voce, chitara ţipă, tobele gem, totul se contopeşte într-un cor haotic al disperării fiinţei umane, pusă, în sfârşit, faţă în faţă, cu propriile întrebări. A se observa efectul fiecărui detaliu, oricât de mic, fiecare oscilaţie a sunetului, fiecare notă înghesuită pe final stârnind un şir de reacţii.

 

Final Stand nu este un “fade to black”, nu este un “fade to white”, este un “fade to fade”, un final circular, lipsit de concluzie, un final care există doar pentru că trebuie să existe un final fizic, şi nu pentru că s-ar fi terminat ceva. Piesa include un solo excelent, care debutează la minutul 01:48, şi continuă să ardă mocnit până este acoperită de zgomot. Din nou se observă background-ul încărcat, din care nici o notă nu este însă în plus.

 

Nu se mai poate veni cu un aranjament muzical inovator decât în contextul în care fie reuşeşti să storci sensuri noi dintr-o realitate secată de variante eşuate, fie te detaşezi de realitate iar muzica devine o substanţă anorganică. Mediocracy stăpânesc perfect cea de-a doua categorie, iar amorţeala dezinteresată generată de conţinutul sonor este într-o strânsă legătură cu titlul – asoma fiind lovitura administrată animalelor din abatoare, pentru a fi ameţite înainte de tăiere.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #36 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *