O barcă făcută parcă toată din cuvinte

[A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor, Casa de Pariuri Literare, 2012]

de Cristina Nemerovschi

 

“Asta face durerea: îți amintește de tine. Când nu te doare nimic, ești un bou, un ignorant. De obicei, îți plimbi orgoliul în cutia craniană de colo-colo, prin beciuri și saloane, visezi la ce poți deveni, numai să vrei, și întârzii devenirea pentru altă zi. Până când te lovește durerea și îți amintește de corpul tău, de piele, de carne, de ochi, de foame, de pișat și de căcat, de toate, știi tu.”
[A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor]

 

 
Despre puține volume de debut poți spune cu convingere ceea ce spui dintr-o suflare despre romanul lui A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor: că este o carte totală. O carte cu atmosferă întunecată, densă și stranie, o carte cu personaje sărite de pe fix și, prin asta dar nu numai, memorabile, o carte cu substrat filosofic bine cizelat în spate. Nu în ultimul rând, o carte cu mai multe finaluri posibile și mai multe chei de lectură. Un roman plin de imagini, o carte care asaltează toate simțurile cititorului. Vezi potopul din Îmblânzitorul apelor; îi auzi personajele. Te împresoară mirosul disperării, al mizeriei umane, al sfârșitului de lume, al morții și al descompunerii („Casa mirosea ca un stomac despicat”). Și apoi, la final, frica.

 

Așa cum excelent remarca Nora Iuga pe coperta a IV-a a cărții (dovedind, încă o dată, o evidentă empatie cu literatura foarte tânără), Îmblânzitorul apelor te lasă cu cu un sentiment de apăsare după lectură. Este o carte care te îndeamnă să-ți pui întrebări. Firește, există multe cărți de literatură care te fac să-ți pui întrebări, dar Îmblânzitorul apelor te îndeamnă la reflecție așa cum o fac numai cărțile bune. Apăsarea aceasta, sentimentul că ți-au rămas lucruri neînțelese, nu vine din exterior, ci din străfunduri uitate. Romanul lui A. R. Deleanu pur și simplu te absoarbe în interiorul său, devenind nu doar o carte, ci cartea TA, povestea ta, drama ta. Personajele par mai degrabă niște figuri mitologice, peste care oricine își poate suprapune propriul chip.

 

Povestea începe simplu și blând, deși cu vagi prevestiri ale scufundării în absurd, în deziluzie, cu personajul principal și manuscrisul său, refuzat de o editură. Confruntarea dintre autor și editor este descrisă cu mult umor. Mai apoi, realismul începe să scadă și să fie înghițit de potopul de pe străzile pe care le străbate personajul pentru a ajunge acasă – în casa care nu e doar a lui – transformându-se în altceva. Avem metaforă, avem disperare, avem poezie. Îmblânzitorul apelor are câteva pasaje memorabile despre timp și oameni, Timpul ca personaj fiind, iată, una din posibilele chei de lectură: “Asta a fost acum cinci ani, pe când totul părea să aibă sens, pe când aveau timp. E nevoie de o singură clipă și timpul se sperie și o ia la goană, călcând pe toți în picioare. În seara în care i-a murit mama, timpul a plecat din casă.” Apocalipsa ce galopează spre finalul cărții, în care “musafirul nepoftit” pândește cu dinții rânjiți de după fiecare colț al casei neprietenoase, este dată de această grabă a timpului, care parcă dintr-o dată își pierde răzbdarea și o ia la goană, aruncându-i în toți în groapa sadică a nebuniei.

 

Personajele lui A. R. Deleanu n-au nume, și poate că nici nu au nevoie de ele. Tatăl, cei doi frați, gemenele, iubita pe care eroul povestirii o va pierde, luată de ape, te duc cu gândul la poveștile biblice, povești ale începutului de lume. Relațiile complicate și apăsătoare din familia ce pare ultima rămasă pe lume, total izolată de orice altă umanitate, au ceva din graba cu care îți împachetezi lucrurile, știind că, dacă nu pleci cât mai curând posibil, ceva teribil o să ți se întâmple. Și, în Îmblânzitorul apelor, ceva teribil chiar se întâmplă: timpul gonește nebun spre capăt (care capăt?), apele devin tot mai adânci, mai uriașe, oamenii mai înfrigurați, mai disperați și, în final, mai cruzi, musafirul nepoftit se insinuează atât în casă cât și în mințile celor care o pupulează.

 

În timp ce o așteaptă pe iubita lui luată de ape, pe care nu poate crede că a pierdut-o cu adevărat, personajul cărții se apucă să-i scrie câteva rânduri. La început concrete, treptat ele se transformă într-o poveste lungă, ca un roman. O poveste a disperării, care evoluează în paralel cu povestea familiei rămase singure în mijlocul potopului, o poveste întreruptă de amintiri.

 

“Auzul pășea în lume de mână cu văzul”, spune personajul la un moment dat. Imediat după dispariția fetei, lumea în care rămâne el pare desprinsă din Strigătul lui Munch; casa, rămasă acum populată de “străini”, pare că strigă, bârnele ei strigă, apele strigă, moartea se tânguie și ea. Este un strigăt total, un țipăt universal, un plâns al singurătății. Toți strigă, dar strigătului nu i se răspunde. “Veniseși să ne salvezi, știam eu, le-am spus eu că vei veni. Eu te strigam, dar tot nu mă auzeai.” Îmblânzitorul apelor este și despre singurătate, despre imposibilitatea de-a le transmite celorlalți propriile tale senzații și gânduri. Despre imposibilitatea sincronizării – iubim defazat, ne amintim defazat, înțelegem lumea fiecare în ritmul lui, trunchiat, pe apucate.

 

Apa care acoperă tot mai mult din lume îndeamnă la scufundări în trecut, la o nostalgie după acel timp care nu alerga atât de speriat spre final. “O nostalgie a teluricului, a palpabilului, potrivnică uitării acvatice, maniera în care EL se poziționează în lume/ în relație căpătând odată cu trecerea paginilor un aspect dialogal, dual, mitic (“pe tine te iubește apa. Pe mine mă iubește pământul.”- dar până la urmă femeia a fost mereu asociată lichidității/ scurgerii/ simbolismului acvatic, spre deosebire de evidențele/ structurile/ fundamentele masculine)”, scrie Marius Iulian Stancu.

 

Dialogurile din finalul cărții te trimit cu gândul la monologul lui Iona, de dinainte de a-și despica burta și a căuta eliberarea în el însuși, nu din burta peștelui:

“Suntem epave la capătul lumii. Ce rost a avut totul? Cu ce plecăm de aici? Ce rost are totul, nu mai înțeleg. Mi-e frică.

De ce?

De moarte.

Și mie.

Dar mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte. De altele, da, de moarte – niciodată.

Poate nu știai că ți-e frică de ea.

Poate.

Sau poate că ce credeai tu că e moartea era cu totul altceva.

Poate.”

 

Nu are nume, nu are un portret propriu-zis, ochiul cititorului nu-l urmărește pe o perioadă lungă din viața sa, și, totuși, personajul-narator este complex, are adâncime. Introspecția îl face viu, întrebările pe care și le pune îi dau substanță, stările lui de naufragiat aleargă libere și speriate precum gândul în situații fără ieșire. Pare să se întrebe în permanență cum a ajuns aici, dacă a apucat drumul drept, dacă a greșit undeva, dacă a înțeles.

 

Foamea, halucinațiile, frica pentru propria supraviețuire și crima dau finalului un aer de proză horror autentică, vie. A. R. Deleanu știe să mențină suspansul, știe să aprofundeze introspecțiile în momentele cheie: “Fratele cel mare cunoștea drumul și pe întuneric. A deschis ușa beciului. Mirosul l-a scârbit, dar nu mai avea ce să vomite, așa că stomacul s-a zdruncinat de câteva ori și s-a potolit. Știa unde să caute topoarele. S-a târât în patru labe pe podeaua beciului și a început să pipăie pereții.

Sus, fratele mijlociu se ruga pe întuneric:

…sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta…”

 

După deznodământul propriu-zis al cărții, apare și pasajul-reverie, un monolog ce amplifică sensul întregii construcții de până atunci – “o barcă făcută parcă numai din cuvinte” îl duce pe erou spre o lume reclădită din nimic, o lume altfel (“o noapte luminoasă, cu o lună mai mare decât cea dinainte de potop, cerul era mai plin de stele, toată marea strălucea în scântei și nu m-am grăbit, am rămas acolo până a venit Dumnezeu”) în care timpul își regăsește curgerea firească, o lume în care până și Dumnezeu se teme, o lume în care legile vor fi refăcute și oamenii vor avea șansa să o ia de la capăt. O carte închide în ea o lume completă, iar fiecare cititor are lumea lui, așa cum fiecare om care scrie își spune propria-i poveste. Literatura, cartea, povestea citită și recitită, povestea spusă pe o plajă pe care se face seară și frig, ea poate reconstitui această lume, o lume mai adevărată decât cea din trecut înecată de ape. O lume care există atâta timp nu-i părăsești paginile – și, în definitiv, se poate trăi bine-mersi și într-o carte, nu-i așa?

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #36 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.