[A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor, Casa de Pariuri Literare, 2012]
de Marius-Iulian Stancu
un scriitor se prezintă la o editură cu un manuscris. manuscrisul este clasificat drept unul slab de către redactor (“o creatură nehotărâtă.”). bine, întâlnirea dintre ei decurge mult mai fizic și visceral. în țară sunt inundații, iar manuscrisul e luat la propriu de apă. acesta este pre-textul romanului Îmblânzitorul apelor (spun pre-text, pentru că nimic nu te pregătește pentru ceea ce stă de fapt să înceapă), un roman despre neajunsul de a fi scriitor, în aparență (stă la ai lui, consoarta nu mai poate accepta mult situația, și el, și ea sunt profesori, el – înfășurat în neputință, ea – dezamăgită că nu și-a continuat studiile în străinătate, lăsându-se convinsă de el să se întoarcă în țară).
avem 3 frați, 2 dintre ei (unul invalid din cauza unei lovituri a tatălui administrată în copilărie) căsătoriți cu 2 gemene, unul dintre ei își dorește să fie scriitor, avem o mamă moartă și un tată alcoolic, iar EL – scriitorul este căsătorit cu EA. avem un roman în care parfumul se amestecă cu mizeria, oniricul/ imaginarul cu realitatea, punctat din când în când de un lirism foarte plăcut (mie) [iată cum este descrisă de ex. revenirea dintr-un leșin: “după o vreme, goliciunea s‑a umplut cu mirosuri și umbre, încă mute, dar vii. alergau prin casă și ridicau praful și odată cu el se ridica și zgomotul din pereți.”]
din perspectiva lui, „trecuseră cinci ani fără vise, sute de nopți goale.” foarte mișto paralela dintre sexualitate și cunoaștere, “o cunoaștere intimă, existențială” (Andre LaCocque), una de sorginte biblică – de tipul “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, și ea, zămislind, a născut pe Cain” (Facerea 4, 1) – fata din visul celeilalte femei, din visul EI. la început, de fiecare dată când făceau sex, mai afla ceva despre ea – îi place ciocolata amăruie, a crescut fără bunici, îi plac păsările și singurătatea. “apoi au început să facă dragoste din ce în ce mai rar și n-au ajuns să afle totul.” pentru că erotismul este și el un limbaj. lui A.R Deleanu îi este foarte apropiată parabola, oniricul aproape profetic, amestecul dintre sacru și profan. până la urmă, de la motto, la titlu, referințele sunt transparente, prin mitologic un adaos de semnificații e suprapus mundanului. creația (artistică de data aceasta) nu este posibilă decât prin uciderea leviatanului (“monstrul nu pleca, ci creștea, înghițind case și mașini, dând târcoale oamenilor, acoperind tot pământul cu burta lui alunecoasă.”).
EA – rămâne însărcinată, apa o strigă pe nume, așa că se avântă în apă sinucigaș. EL – devine amnezic, desfășurarea evenimentelor promițând în ceea ce îl privește a se transforma într-una ce ține de gnosis. coordonatele realității încep astfel să se șteargă și să fie retrasate aproape simultan, potrivit unei scheme necunoscute. se trezește într-un bar, într-o țară străină, cu un grup de studenți. aici o întâlnește pe “cea care aducea toamna.” îl descoperă împreună pe logosul creator în țara a cărei limbă niciunul nu o înțelege (“cuvintele curgeau de pe buzele ei în paharul cu vin, el ridica paharul și îi sorbea cuvintele. cuvintele lui curgeau în pahar și se odihneau pe buzele ei. cuvinte grele, altele ușoare, unele trăgeau de haine, lăsându‑i goi, altele le ridicau trupurile deasupra covorului, strecurându‑se primele în colțurile umbrite ale corpurilor lor, cu mult înaintea mâinilor, ori a buzelor… erau văi ale trupului în care nici mâini, nici buze, nici cuvinte nu ajungeau.”). ne dăm seama că asistăm la o călătorie imaginară în timp, la retrăirea alternativă a evenimentelor semnificative din existența personajului principal, însă, care capătă invariabil aspectul supra-realității, ca un fel de cheie ascunsă în care ceea ce este real trebuie interpretat. casa se transformă într-o nouă arcă pentru un alt diluviu.
miturile apelor ce preced creația și ajung periodic să o reintegreze, purificând-o, nu se rezumă niciodată doar la aspectul catastrofal, ci îi adaugă noi latențe, prin ele o nouă umanitate stă să apară. “dacă „formele” nu ar fi regenerate prin periodica lor reabsorbire în ape, ele s-ar măcina, și-ar istovi posibilitățile creatoare și s-ar stinge definitiv.” (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor). în cazul personajului nostru, manuscrisul lui este luat de ape, împreună cu lumea așa cum o știa, și în locul lui apare o scriere nouă, dintr-o lume nouă – jurnalul scris în/ din absența ei, în care istoria familială se îmbină cu prezentul fabulos, cu moartea tronând peste lume și ape.
o nostalgie a teluricului, a palpabilului, potrivnică uitării acvatice, maniera în care EL se poziționează în lume/ în relație căpătând odată cu trecerea paginilor un aspect dialogal, dual, mitic (“pe tine te iubește apa. Pe mine mă iubește pământul.”- dar până la urmă femeia a fost mereu asociată lichidității/ scurgerii/ simbolismului acvatic, spre deosebire de evidențele/ structurile/ fundamentele masculine).
nu mă “întind” prea mult, pentru că Îmblânzitorul apelor nu-i chiar genul de roman povestibil (deși de multe ori, atmosfera e una de basm), e un roman pentru care trebuie doar să fii stârnit. pentru mine a fost un argument că se pot scrie și la noi romane care “să te țină”, și altfel decât minimalist, și altfel decât înfipte în realismul unei tranziții fără sfârșit sau în comunisme “post-”; și dacă spun magic, asta nu înseamnă mereu strălucitor; e vorba mai degrabă despre ceea ce e “trecut sub tăcere, făcut invizibil, acoperit…” (Rosemary Jackson).