[A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor, Casa de Pariuri Literare, 2012]
de Teodora Gheorghe
“La început, cuvântul plutea peste ape”
Romanul de debut al lui A. R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor, este o adevărată revelaţie în proza românească din ultima vreme. Povestea se desfăşoară într-un decor de lacustră bacoviană, unde personajele îşi aşteaptă sfârşitul în pragul unei apocalipse existenţiale.
Naratorul este un student care îi propune iubitei să locuiască temporar acasă la el, alături de familia sa. Odată cu mutarea fetei începe destrămarea casei şi a celor care trăiesc în măruntaiele sale. Există credinţa conform căreia casa are propriile reguli şi atunci când o femeie îi trece pragul, o alta trebuie să moară. Astfel, când iubita fratelui mic este primită înăuntru pentru prima dată, viitoarea soacră face atac cerebral. Tacit ori vădit, aproape toţi o învinuiesc pe fată de prăbuşirea familiei. Viaţa naratorului se afundă treptat în apele tulburi care ameninţă să îi înghită până şi sufletul. După ce romanul său este respins de un redactor necioplit de la o editură obscură, “îmblânzitorul apelor” se refugiază între pereţii casei părinteşti, în timp ce potopul de afară distruge case şi oameni.
Un musafir misterios vine o dată la câţiva ani şi ia pe cineva din casă. În aşteptarea lui, personajele romanului cad victime propriilor claustrări şi infirmităţi. Ele recurg la câte o obsesie pentru a alunga teama de moarte: fratele mai mare la droguri, bătrânul tată la băutură, iar fratele cel mic, imobilizat într-un scaun cu rotile, este un fanatic religios. Soţiile celor doi fraţi sunt două gemene cu figuri “de ceară”, lipsite de personalitate, care marchează, prin prezenţa lor sporadică, dezumanizarea impusă de ploaia nesfârşită.
Comunicarea este imposibilă în acest spaţiu al singurătăţii absolute. Fiecare pare a vorbi o limbă străină de ceilalţi. Cu timpul, fraţii nu se mai aud între ei; cuvintele lor se lovesc de noţiuni învechite sau absurde. Singurul confident real al naratorului devine jurnalul-scrisoare adresat iubitei pierdute. Scrisul reprezintă un prilej de reamintire, dar şi de reconectare la propriul ego.
Foamea (de mâncare, de viaţă, de realitate?) este un leitmotiv pe tot parcursul romanului. Prizonierii casei caută să-şi umple sufletele goale cu noi sensuri, însă căutarea lor este sortită eşecului. Naratorul se plânge că: “simt moartea cum dă târcoale şi foamea muşcă din mine, nu mai pot, nu mai pot”.
În Îmblânzitorul apelor, trecerea fabuloasă de la realitate la vis este o cursă halucinantă în care tăcerea se împleteşte cu urletul şi viaţa cu moartea. Subconştientul îşi iese din matcă, revărsându-şi tenebrele asupra personajelor captive. Delimitarea diferitelor dimensiuni ale conştiinţei nu se mai face la nivelul raţiunii. Totul capătă un aer de fantasmă în lumea lui A. R. Deleanu. Visul ciudat al iubitei de la început se desprinde de ea şi se transformă într-un final, într-o altă realitate a naratorului, pentru că aici “nu e nimeni să ne salveze, nimeni să ne arate pe unde să mergem”.