Poeme de Marc Vincenz

traducere de Marius Surleac

click here for the English version

 

 

Marc Vincenz s-a născut în Hong Kong, în punctul culminant al Revoluţiei Culturale, din părinţi de naţionalitate elveţiano-britanică. Poemele şi traducerile sale au apărut îndeosebi în mediul online cât şi tipărite în reviste precum: Washington Square Review, The Bitter Oleander, Canary, Exquisite Corpse, Crab Creek Review, Tears in the Fence, Guernica, The Potomac, Spillway Review şi Poetry Salzburg Review.

 

Cărţi recente: The Propaganda Factory, or Speaking of Trees (apărută în format e-book la Ed. Argotist în 2011 & carte tipărită la Ed. Spuyten Duyvil în 2012) şi Pull of the Gravitons (apărută la Ed. Right Hand Pointing, 2012). Secret Letter este traducerea colecţiei de poezie Geheimbrief aparţinând poetei elveţiene Erika Burkart şi va apărea la Ed. Cervena Barva Press în 2013. În 2012 va apărea la Ed. Spuyten Duyvil traducerea sa a volumului Kissing Nests, aparţinând lui Werner Lutz. În 2013 va lansa colecţia sa de poeme bilingve (engleză-germană) Additional Breathing Exercises / Zusätzliche Atemübungen, la Ed. Wolfbach, Zurich.

 

Marc îşi petrece timpul între Reykjavik, Zurich şi New York City.

 

 

***

 

 

Continuum

 

Ne multiplicăm cel mai bine

             în corpuri deschise

                          cu indici de masă mică

             forfotă şi turmă

mănunchi şi îmbinare

 

             aranjaţi în dansuri

                          de către forţe naturale misterioase

             fenomene necredincioase

nedescifrate

             încercuite însă

 

                          colecţionari

             abătuţi sau dependenţi

chiriaşi cu imunitate înnăscută

             grăniceri diplomaţi

                          ochi pe ochi de neclintit

 

             unul ca mulţi

pe cât mulţi ca unul colectiv

             precum dreptul de a civiliza

                          diversitatea ca drept

             la mutaţii aritmetice

 

către adaptare către

             conceptualizare către

                          definiţie şi tradiţie

             solidificându-se în constituenţi

ai unui tabel periodic

             deocamdată necompletat.

 

                          Ei prizonierii

             unei vibraţii atomice individuale

indice de masă mare înclinat

             încurcat în expansiunea

                          dreptului şi a îngustului

 

             pătrund prin suprafeţe

dincolo de straturile proprii

             în exoschelete închise

                          ale propriei lor materii proiectate

             fiind fiinţă materială

            

de asemenea ochi către ochi

             fără observaţie critică

                          nici remuşcare misterioasă

             însă pentru descompunere

degenerativă acel moloz

 

             ar putea construi moloz

                          ar putea din nou construi moloz

             fiecare succesiune legată

în lanţul-valoare

             al fiinţei şi ne-fiinţei

 

                          ce un creator ar putea

             trage sfori şi fiecare până la

ultima ar putea dăinui

             dincolo de marea uitare

                          la sfârşitul tuturor lucrurilor.

 

 

 

***

 

Ivan ţipând trist la mare

 

Care te agită, pe care Ivan o imploră, necăjind pietrişul din piatră aleatoriu,

  cuvinte despicate în oasele tale & apoi o tragere asemenea oţelului ţesut din piatră,

 

straturi tensionate, această felie de humus, crustă spartă & cartilaj, & aici

  în spatele peretelui – deşert întinzându-se către ţărmul detritic de-a lungul coloanei

 

cândva înnămolitului acum osificatului pământ –

 

în minte o mulţime încă vociferează (& şi cu toată acea arătare cu degetul, scuipând

  & bosumflându-se), melopeea lui Atârnă-l sau Aşază-l!

 

El ce a provocat, ce a închis Perpetuumul, el ce a ars

  cadavre asemenea roţilor de cauciuc (săptămâni întregi ai putea vedea fumul la orizont),

 

el ce a sterilizat pentru binele copiilor –

 

O tu Ivan, Cămătarule! făcând spume în valuri aici la coada peretelui,

  marea chemându-te drept în braţele sale & cu nasul în nisip

 

nisipul scuipând muşte & aici în final, schelălăi dincolo de  urlet,

  calc în picioare dărâmăturile umede. Poţi să ţipi cât vrei!

 

Nici măcar vântul nu te poate auzi –

 

Tu cel ce niciodată nu ai risipit, ce ai căptuşit pantofii asemenea nobilimii

  & în sfârşit, ce ai fost pictat cu respiraţia calmă a preotului,

 

ca şi cum nemurirea te-ar putea salva de tine însuţi…

  în această seară marea şopteşte pe sub vânt & luna funebră zâmbeşte

 

& încă odată, într-un contur slab luminat de viaţă –

 

tu aplecat, adunând firele ce viermuiesc în nisip,

  tu, Rege Încoronat al Algelor, Ivan ţipând trist la mare.

 

***

 
 
 
Imago

 

&nusuntdorinţeîncapîninimăînpiele

                                                                                                     toatăaromaa

lăsataceastălimbă&oricecemerităpăstrataars

                                                                                                      lăsândnim

icaltcevadecâtcapetedenervcântatcaremurmurăatuncicândplouăsau

                                                                                                      când

ofurtunăcufulgereseapropie&înacelmomentsearuncăînpatulsău

                                                                                                      seînveleşte

cucearceafurilesaleumedecaniştebandajeîşiapasăpicioareleînpieptulsău

                                                                                                      pânăcânddinnou

momentultreceaerulsesubţiază&elalunecăînnimfasa

                                                                                                      aşteptând

săsetrezeascăînnouasacochiliedurărugându-selazeipentruaripi

 

 

 

***

 

Lumină Hipoglicemică

 

Piuneză într-un ochi intact,

sclipire de un gri palid a unui bărbat

 

cu o inimă slabă se împiedică

de-alungulînceţoşatelor alei ducând nicăieri –

 

vag, oarbe caseundecazane împing

împotriva tăcerii – până când, vocea

 

unei chitare solitare cheamă de-alungul acoperişurilor:

un nume fără loc, iar bărbatul poate vedea

 

prin întuneric.Aromegrele precum praful

îl conduc, dincolo de canalele uleioase, de-alungul

 

brajului năruit, un râu de umbre

îngheţat, unde morţi şi bolnavi

 

împart aceleaşinemuritoare ape

şisecole de grohotiş şi dărâmături

 

seînghiontesc, transformând nămolul

într-o mâzgă nutritivă, hrănind iarba

 

în aceste ore inevitabile. Estul dincolo de pod,

dimineaţa cade în centru şi, fluctuând,

 

bărbatulîşireaminteşte numele de fată

a ultimei sale soţii, strada unde a cerut-o

 

în genunchiul său bolnav, inelul de aur pe care l-a furat

din dugheana din piaţă şivântul

 

ce a transformat perdele de ploaie în paginile

unei cărţi. Picioarele sale sunt mai grele acum,

 

ambii genunchi au trecut prin muncă grea

iar oraşul se holbează înapoi cu nerecunoştiinţă,

 

invidios, în timp ce se apropie de margine

şi cade, cade tăcut.