Homo sum, humani nihil a me alienum puto

de Cosmin Leucuţa

 

Era o vreme în care credeam că toate lucrurile din viaţa mea sunt bune şi frumoase.

Credeam că fiica mea era fericită şi inocentă. Credeam că soţul meu mă dorea pe mine.

Credeam că am ochii deschişi, şi că trăiesc în Rai.

Cât mă înşelam !

Dar cât eram de fericită.

Celula în care stau în aşteptarea procesului a găzduit câţiva bărbaţi înaintea de mine.

Nu ştiu asta, dar bănuiesc, după mesajele scrijelite pe perete, cu cuie sau cu sârme. Unul dintre ele zice aşa:

 

„şti cum po-ţi să ai parte de o muie şi de un futai în

acelaşi timp? ştiu că nu şti, că dacă ai şti înseamnă că ai

intuiţie, iar dacă ai avea intuiţie, nu ai citii acum aceste

cuvinte. O săţ spun eu: futânduţi în pizdă prietena gravidă”

 

Un alt mesaj, scrijelit dedesubt de o altă persoană, constată sec şi corect:

 

„Scârbosule !”

 

Dedesubtul acestui mesaj, o a treia persoană se laudă:

 

„Odată, după ce bunicul meu şi-a curăţat dinţii cu aţă

dentară, eu am luat-o din coşul de gunoi şi am supt-o de

la un capăt la altul. Avea un gust de carne mucegăită. Nu

mi-a fost greaţă deloc. Apoi m-am pus la masă şi după

prima lingură de mâncare am vomitat în farfurie.”

 

Mai sunt câteva cuvinte scrise în continuare, dar sunt ilizibile. Cei trei par să se întreacă în abilitatea de a-ţi stârni groaza şi repulsia cu privire la oameni şi la ce îi poate duce capul. Şi eu ştiu o poveste. O poveste care o să vă facă să vomitaţi cu ochii lărgiţi de groază. Stau în celula asta de o lună. Ziarele vuiesc. Am devenit superstar peste noapte. Mă aşteaptă… ceva rău.

Cu toate astea, nimeni nu mă întreabă de ce am făcut ce am făcut. E evident pentru toţi. În schimb, toată lumea mă întreabă cum m-am simţit înainte, în timpul şi după ce am făcut ce am făcut. Răspunsul este simplu: m-am simţit îndreptăţită să fac ce am făcut. Nu am nicio clipă sentimentul că poate am exagerat.

Era o vreme în care soţul meu îmi aducea flori, aşa, din senin.

Când îl întrebam care era motivul, îmi spunea că nu are nevoie de un motiv să îmi aducă flori. Mă întreba dacă îl iubesc. Eu spuneam că da. El mă întreba de ce îl iubesc. Am înţeles unde bătea.

O vreme mă gândeam că poate o făcea fiindcă se simţea vinovat. Mă gândeam că poate mă înşela cu vreo pipiţă care avea pe jumătate vârsta mea. Dar am alungat gânduri de genul acesta. Nu le credeam. Nu puteau fi crezute.

Iar dacă ar fi fost adevărate, în cel mai rău caz am fi fost pe poziţii de egalitate. De multe ori, ajungând seara acasă după o mică escapadă, îmi venea să mă duc la el şi, cu mâinile în şolduri, să îi spun ceva de genul:

– Tocmai m-am lăsat futută în cur de un tip care ar putea lejer să îmi fie copil. Ce părere ai despre asta ?

Dar nu am făcut-o niciodată. Şi dacă aş fi făcut-o, nu cred că m-ar fi luat în serios, sau nu cred că m-ar fi băgat în seamă. El avea alte planuri. Mintea îi stătea la alt cur decât al meu.

Era o vreme în care fiica mea venea de la şcoală şi mi se plângea că are teme multe şi plicticoase. Că are teze. Şi mă amuzam văzându-i fruntea netedă şi albă încreţindu-se. Era un copil care învăţa mult. Era ascultătoare. Era o vreme în care credeam că o să aibă mereu 13 ani şi speram să nu ştie niciodată ce sunt alea „griji”.

Trăiam într-o ceaţă completă.

Citesc o carte care se numeşte „Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului al XIX-lea”. Ultimul ocupant al celulei a lăsat-o aici. Sau a uitat-o. Nu îmi pot da seama. Oricum, nu cred că are importanţă.

Prima şedinţă de proces este programată pentru mâine. Tehnic vorbind, soarta mea e oarecum pecetluită, dar, nu pot să nu fiu puţin neliniştită. E ca şi cum m-aş uita la „Al cincilea element”, un film pe care l-am văzut de cel puţin cinci ori, şi ar urma scena de la final, când ei trebuie să activeze cele patru pietre care corespund celor patru elemente cunoscute. Când îşi dau seama că au doar un chibrit, şi la un moment dat, negrul – jucat genial de Chris Tucker – răsuflă peste flacără, iar ea aproape se stinge … de fiecare dată mi se strânge inima când mă gândesc la urmările catastrofale care ar fi putut avea loc dacă flacăra s-ar fi stins, chiar dacă ştiu că ea nu s-a stins, şi nu se va stinge niciodată. În faţa tribunalului se află un grup destul de consistent de femei – şi mai nou şi bărbaţi li s-au alăturat – care scandează de aproape două săptămâni chestii de genul: „Femeia asta şi-a făcut dreptate atunci nimeni nu mai putea face nimic !” sau dracu’ ştie ce alte sloganuri lipsite de rimă, dar care vin în ajutorul meu.

Judecătorul este un bărbat.

Iniţial era o femeie, dar presa şi-a făcut de cap, discuţiile s-au aprins, şi a fost schimbată.

Procesul va fi o demonstraţie clară a ceea ce înseamnă imparţialitatea judecătorilor.

Toată lumea mă priveşte ciudat. Oamenii parcă mă privesc… cu mândrie. Da, cu mândrie. Oricum, aş prefera dacă ar scanda prostiile lor în altă parte. Măcar aş putea să dorm şi eu ca lumea seara.

E vremea să mă culc. În câteva minute se vor stinge luminile.

Mă întind pe patul prins de perete, şi îmi pun mâinile sub cap, şi îmi încrucişez picioarele, ca şi cum nu aş avea nicio grijă pe lume.

Când am fost prinsă – „prinsă” e mult spus, fiindcă nu am fugit de poliţie – procurorul – era o tipă – m-a întrebat despre ceea ce făcusem. M-a îndemnat să îi povestesc cum s-a întâmplat. Aşa că i-am spus:

– Ai intrat vreodată în camera fiicei tale să îţi găseşti soţul cu pula în curul ei mic şi strâmt ? Iar ea, cu obrajii roşii şi cu ochii şi mai roşii de plâns, icnind, pe jumătate leşinată de durere, să te privească de parcă tu ai fi şi Dumnezeu şi dracu’ în acelaşi timp ? zic eu.

În clipa aceea mi-am amintit cum soţul meu o ţinuse în braţe de atâtea ori pe fiica noastră, privind-o cu iubire şi căldură, şi cum o proteja şi cum şi-ar fi dat şi viaţa pentru ea. Şi cum totul se schimbase, cum el se transformase din înger în demon. Nu găsesc alt termen.

– Şi când i-am văzut privirea fetei… nu am mai suportat ! zic eu privind faţa încremenită a tipei.

– Aşa că l-ai ucis, încearcă ea să confirme.

– Da, zic eu

– Pur şi simplu, insistă ea, ca şi cum vreun mecanism atavic o forţează să ia partea victimei. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, adevărata victimă e fiica mea, şi eu, nu animalul acela pe care l-am pus la culcare ca pe un câine turbat.

– Da. M-am dus în bucătărie şi am pus mâna pe un cuţit cu lamă de oţel. Pe când mă întorceam în camera ei, ea zăcea în pat, pe burtă, cu sângele şiroindu-i dintre picioare, aruncată ca o cârpă, iar el îşi trăgea pantalonii pe el, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Ca şi cum ce făcuse el era o chestie de rutină. L-am apucat de ceafă – stătea cu spatele la mine – şi l-am înjunghiat în partea de jos a spatelui, zic eu

– Mai ţii minte de câte ori l-ai înjunghiat ? încearcă ea să îşi păstreze firea.

– Nu. Probabil că de multe ori. Când am terminat, nu îmi mai simţeam mâna, din cauza amorţelii, zic eu.

Adevărul este că aproape că am făcut stază din cauza forţei cu care am strâns mânerul cuţitului. În raportul medicului, acesta constatase că trupul fusese înjunghiat de 67 de ori.

– Apoi am luat-o pe fiică-mea de pe pat, am înfăşurat-o într-un cearşaf şi am plecat din casă, zic eu.

– Unde v-aţi dus ?

– La un spital. Îmi era atât de ruşine, şi eram atât de nervoasă, încât nu puteam da ochii cu cineva cunoscut, zic eu.

De acolo înainte, nu prea mi-a mai păsat.

Nu mi-am mai văzut fiica de aproape o lună. M-au lăsat să o văd o singură dată, înainte să o dea în grija mamei mele. Micuţa era doar o carcasă goală, o umbră a ceea ce fusese cândva, o fantomă a unei străine. Cu braţele inerte atârnându-i pe lângă corpul ei care părea că se subţiază chiar acolo în faţa mea. Cu ochii stinşi.

M-a strâns în braţe cu moliciune, dar am simţit că pe dinăuntru încă trăia. Cei de la protecţia minorilor spuneau că pe lângă traumele pe care i le-a produs violul, faptul că şi-a văzut tatăl măcelărit în faţa ochilor i-a produs „stricăciuni” iremediabile. La un moment dat mi se părea că sugerau că poate ar fi fost mai bine dacă aş fi trimis-o din cameră înainte să trec la treabă cu cuţitul.

Aproape că îmi vine să râd, deşi ştiu că nu e nimic de râs.

Nu mai contează.

Era o vreme în care credeam că toate lucrurile din viaţa mea sunt bune şi frumoase.

Credeam că fiica mea era fericită şi inocentă. Credeam că soţul meu mă dorea pe mine.

Credeam că am ochii deschişi, şi că trăiesc în Rai.

Cât mă înşelam !

Dar cât eram de fericită.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #36 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.