Macedonski Poetry Fest la a doua ediţie

de Petrişor Militaru

 

Festivalul Naţional Studenţesc „Alexandru Macedonski” a avut loc în intervalul 25-27 mai 2012, fiind organizat de Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret şi având ca partener Asociaţia Studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova. Concursul de poezie s-a adresat tinerilor cu vârsta până în 27 de ani care încă nu au debutat în volum, iar participanţii, din toate zonele ţării, au fost invitaţi să trimită creaţii proprii, originale, care au fost apoi evaluate de un juriu alcătuit din lect.univ.dr. Ariana Bălaşa, drd. Gabriel Nedelea şi dr. Petrişor Militaru.

Tinerii poeţi timişoreni Aleksandar Stoicovici şi Marius Ştefan Aldea au fost prezenţi la festival în calitate de invitaţi. Aleksandar Stoicovici deschide această antologie cu un poem oniric, ascensional, tandru, focalizat pe acel spaţiu interior ce aparţine prin excelenţă poeziei: in between. Cred că este vorba de ceea ce Gellu Naum a numit interior-exterior. Această iubire recapitulată liric în poem este transgresată în următorul poem, peste Poduri. Mandala catharhică a lui Stoicovici umple spaţiul dintre amintiri cu o afecţiune regeneratoare, o întoarcere a privirii eului spre sine însuşi ca în faimoasa bandă a lui Möbius, unde deşi fâşia iniţială are două suprafeţe, cea rezultată are una singură. Episoadele afective evocate în poemele sale sunt concentrice.

La Marius Ştefan Aldea, unul din centrii de greutate ai poemului ţine de regăsirea propriei identităţi, una de profunzime care să acopere legătura familiară cu „dumnezeu” sau cu sângele strămoşilor, ca într-un botez perpetuu (Tratat despre prăpăstii). Un cititor cu simţul ludic ceva mai dezvoltat şi-ar putea imagina cum ‘podurile’ lui Aleksandar Stoicovici traversează ‘prăpăstiile’ din poezia lui Marius Ştefan Aldea. Poezia celui din urmă nu numai că evocă magia pământului românesc voiculescian, sânge blagian care de data asta se varsă în urmaşi, ci ne arată cum în plin mileniu trei satul musteşte de sens, de trăire spirituală prin raportarea la elementele esenţiale: muierea, ţuica, fratele, sufletul celui plecat, fasolea, lacrima de pe hainele mortului.

Gabriel Nedelea scrie o poezie solară („În zilele cu soare nu ne rugăm la Dumnezeu.”). Poate că ai lu’ Turlacu din poezia lui sunt rude cu Neluţă din textul lui Aldea. Sau poate că există nişte fire nevăzute între tinerii poeţi din această antologie, linkuri ce depăşesc graniţa individualismului poetic şi ne trimit direct spre un Zeitgeist specific celei mai tinere generaţii de poeţi; un exemplu este „forma câine” (poemul omonim) a lui Stoicovici, „lupii de la marginea satului” (Lupii) ai lui Aldea ori lupii ce „vin până la margini” (Inima noastră) ai lui Nedelea. Fiorul thanatic, prezent, de asemenea, la ceilalţi doi poeţi anteriori, străbate „cu intimitate” grupajul de poeme selectat aici, însă chiar dacă el susţine mecanismul de profunzime al poemului, încărcătura sa este una alchimică, trimiţând la cea de-a treisprezecea arcană din tarot ce ilustrează, într-un fel,  „preţul înverzirii” (Prima după suflete). De fapt, aceasta este una din calităţile poeţilor din această antologie – faptul că au curajul să abordeze teme mari (iubirea, moartea, starea de incertitudine, etc.) fără a cădea în păcatul influenţei, fără a trezi în cititor senzaţia de déjà vu, ci făcând din această practică un act de reactualizare.

Şi Aida Hancer scrie, dar altfel, despre „inima noastră”. Poezia ei este o credinţă personală, o Evanghelie a sentimentelor de o sensibilitate convulsivă. Este roşie de la sângele tuturor zeilor ce „se spânzură morţi de poftă/ după vinul de la masa poeţilor” (Malpraxis la cina de taină). Este o stare de cină şi un anotimp al nopţii („nopţile parc-am avea plete de vin”), o taină poetică ca un botez venit la finalul întâlnirii esenţiale dintre poet şi cei doisprezece cititori ai lumii: „beţi toţi din el pentru că/ acesta este sângele meu care se strecoară printre voi/ ca un şarpe”. Izvorul nopţii are un sens creator („singurul întuneric ne iese pe gură”), în timp ce eul poetic îşi devorează metaforic membrele uroboros-ice rememorând propria expansiune lirică într-un tablou aproape barbian („mă spăl pe mâini şi beau apa/ spăl apa şi îmi mănânc mâinile”). Nici din poemele Aidei Hancer nu lipsesc străvechii lupi.

Poată părea straniu, dar această dilatare a eului liric de la nivelului mâinilor se reia chiar în primul poem al Oanei Nedelcu. Spaţiul interior este un univers dramatic în expansiune în care  regăsirea de sine capătă rezonanţe angelice („este o căutare a liniştii, ea este uneori asemuită inocenţei// […]avem să scriem despre frumuseţe/ scrijelind-o graffiti în periferia omului/ de parcă am încerca să îi creştem aripi”). Jocul cu măştile şi prezenţa măscăriciului (poemul aur), unele referinţe intertextuale (Ai grijă ce scrii) şi ironiile ‘cinematografice’ (Critica literară) sunt elemente care definesc regia aplicată în spaţiului poetic creat de Oana Nedelcu: degajat, ludic, autoironic şi agreabil în acelaşi timp.

Dacă vizibilul ar putea fi primul pentru cititorul contemporan, atunci „sufletul al doilea” din poemele Daniela Micu l-ar putea conduce spre  „interiorul subţiat” al unui univers restrâns în jurul unor personaje proiectate (Anhelica, Nirma, femeile chele) din punctul de vedere al unei prisme lăuntrice ce surprinde tensiunea în care se nasc „cuvinte de rezervă” (deghizată în cupole aurite), dar şi diferite ipostaze disimulate ale eului liric redate cu o paradoxală convingere intimă că (auto)portretele fragmentate de discursul procustian („latura mea uşoară/ este albastră şi are tălpile mici”) pot cuprinde complexitatea contradictorie a psycheului marcat uneori de o „atitudine/ zornăitoare” (şterg cerul din mijlocul oraşului), iar alteori substituindu-se „Anhelicăi, iubita siciliană” ce „a ieşit dintr-un ocean de linişte” (Căsătoriile republicane). Prin poezia Danielei Micu cunoaşterea (trans)personală capătă un caracter sensibil: impulsul vital, instinctiv, ancestral poate fi perceput la nivel afectiv şi cunoscut la nivel cognitiv ca în poemul Salcie din Dumnezeu unde arhetipul Geea (Terra Mater) pare să ia chipul celor patru gâşte care îi redau cunoaşterea Demiurgului orb. Aceeaşi ipostază maternă evocată în literatura universală de înţeleaptă gâscă Akka reapare de această dată la final de poem: „am ouat/ în mine o mamă dreaptă” (femeile chele). Prin însăşi natură ei secundară, dublă, reflectantă, anima se regăseşte pe sine: „noi amândouă am învăţat să/ ne aşteptăm în linişte” (Întâlnire).

Spirit primăvăratic, Costel Ionescu este adeptul ‘pastelului’ postmodern, revigorant (Romanul primăvăratic, Primă vară). El foloseşte diferite modalităţi de destructurare şi restructurare a formelor discursive („nu mai scriu sub dicteu automat deşi degetele se joacă/de-a pixa de-a oarba stilo u a”) pentru a ajunge la rezultate originale, imprevizibile: de exemplu,  poemul Ora 20 ce ne face să ne imaginăm cum ar putea arăta un Dinescu în variantă douămiistă. Cultivarea unei religii personale (în sensul cel mai liber al etimologiei cuvântului) este prezentă şi la Costel Ionescu („eu rămâneam apostolul aerului înmiresmat de salcâm”) în care moartea se supune vieţii („primăvara ca un păianjen şi cucul ciugulea liniştit/ pe spinarea rece a mortului”) precum noaptea zilei în ceas de răsărit.

Cristian Bistriceanu este un îndrăgostit relaxat ce ne reaminteşte că nici măcar Eros nu exclude umorul („iubito,/ să ne întâlnim mai des/ să ne povestim unul altuia tăcerile până la os”), dar aminte Thanatos („în poemul acesta miroase / a moarte/ şi râd!”). Şi dincolo de o anumită gravitate care străbate, totuşi, unele texte („toate poemele vin din tăceri/ eu le traduc în păsări/ […] şi cântă tăceri/ pe care nu am avut/ niciodată curajul/ să le ascult până la capăt”) definitoriu pentru talentul tânărului poet mi se pare interogaţia: „mai ţii minte Maria/ când dragostea noastră era câine”. Versul le-ar fi putut plăcea până şi zeilor ca Victor Brauner.

Roxana Ştiubei dovedeşte deja o surprinzătoare maturitate poetică pentru vârsta ei, chiar dacă inocenţa transpare uneori chiar în titlul poemelor – de ce nu-mi pui o fundă să mă dăruieşti cuiva?. Ca într-un desen blakean, treptat candoarea devine cunoaştere („tu eşti frumos doar la rădăcină pentru că mă citeşti”) fără a scădea din savoarea lirică a textelor. Sunt uneori evocate în poezie lecţii de viaţă („am învăţat că sănătatea nu face chiar totul”), dar şi momente de libertate tânără şi seducătoare („sentimente la reducere că e criză nene/ […]yey sunt o norocoasă/ nu vreau să termin însă trebuie se punctează bine încadrarea în spaţiu/ dă-o-n mă-sa de poezie/ vreau mai mult sânge”) care ne fac să credem că Roxana Ştiubei este la vârsta poeziei şi ştie să se bucure de ea, câteodată chiar şi cu ironie.

Pe Maria-Patricia Birtocean am identificat-o, de la premiere încolo, cu modul în care şi-a recitat poemul I’m still pretty. Nimeni din cei de faţă nu a putut să o contrazică: „sunt pe rând de partea fiecărei culori şi îmi rup din trup/ sperând că sângele va avea altă culoare măcar de data asta/ nu m-am schimbat prea mult// but just in case you were wondering…/ I’m still pretty”. Fiindcă ea scrie genul acela de poezie sentimentală pe care îl pot citi cu plăcere oricând: narcisismul asumat din I’m still pretty, nostalgia profesorală din Jurnalul zilelor mele cu Rolf, starea de ascensiune ambiguă din „Zbor peste groapa de gunoi  în Santo Domingo”, (auto)ironia duioasă pe tema măritişului din Sâmbătă va fi soare, teama invocată într-o Scrisoare către propria mamă sunt elemente care definesc poezia fermecătoare a Mariei Birtocean.

Emilia Zăinel ştie că poezia, de dragoste sau nu, este oarbă (poezia e oarbă) fiindcă, oricum, nici frumuseţea nu se poartă la vedere: „dar toată frumuseţea mea/ rămâne oarbă şi apăsătoare/ câtă vreme/ mâinile tale/ nu le pot cumpăra” (un fluture cald în creierul meu). În acelaşi timp, simplitatea expresivă a poemelor are o directeţe pe care nu o poţi ocolii: „azi mi-a murit un prieten/ azi mi-a murit un iubit// […] nu-l mai jeliţi/ nu-l mai căutaţi/ şi nici nu-i mai pronunţaţi numele// trăieşte în mine”. În acest an în care Nadja lui Breton a apărut pentru prima dată în limba română, poezia tânără de la noi este convulsivă – şi e bine că este aşa.
 


[Maria Birtocean (Cluj-Napoca), Emilia Zainel (Bucureşti), Aida Hancer (Suceava), Oana Nedelcu (Bucureşti), Marius Ştefan Aldea (Motru), Christian Bistriceanu (Reşiţa), Costel Ionescu (Piteşti), Gabriel Nedelea (Craiova), Aleksandar Stoicovici (Timişoara) şi Petrişor Militaru (Craiova)]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.