Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

[Oliviu Crâznic, …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, Editura Vremea, 2010]

de Karina Mureşanu Vlad

 

Câteodată tindem să credem că, dată fiind lunga istorie a literaturii moderne şi mai ales saturaţia actuală de opere (mai mult sau mai puţin inspiratoare) şi de scriitori (mai mult sau mai puţin inspiraţi), tot ce era de spus s-a spus, şi tot ce era de scris s-a scris deja. Apoi descoperim o carte precum „…Şi la sfârşit a rămas coşmarul” şi găsim acel „quelque chose” pe care mulţi dintre noi îl căutam şi care părea să lipsească cu desăvârşire din majoritatea acelor „n” combinaţii posibile. Ce mă bucură în mod deosebit este că am găsit acel ingredient, atât de  rarisim, tocmai în opera unui scriitor român contemporan, şi că e o carte de la noi care conţine astfel toate elementele-cheie ale unei formule literare magice. Romanul lui Oliviu Crâznic are atâtea dimensiuni artistice şi umane, încât, după părerea mea, e greu să fie inclus într-un gen literar anume, care să-i facă pe deplin dreptate. Şi dacă universalitatea este una dintre trăsăturile de bază ale genialităţii, atunci putem atribui această caracteristică romanului său, fără să greşim. Expectativa şi exigenţele celor mai felurite categorii de cititori vor fi satisfăcute şi chiar depăşite, de-a lungul lecturii, într-un fel sau altul.

M-am întrebat mereu de unde vine fascinaţia noastră pentru mitologia medievală şi, citind „…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, mi-am dat seama că aceasta reuşea să expună pe deplin dimensiunea grotescă a Răului absolut, lucru care nu s-a întâmplat nici înainte, când Binele absolut nu exista ca termen de comparaţie şi nici după, când eforturile raţionalismului s-au îndreptat spre explicarea chiar şi a inexplicabilului. Iar această poveste ne transpune atât de bine în pielea omului medieval, cu angoasele lui şi cu dilemele lui morale, încât ne face să respirăm, să tresărim, să iubim, să urâm şi totuşi să mai sperăm, împreună cu personajele.

În mijlocul atmosferei sumbre şi a terorii dincolo de limitele suportabilităţii spiritelor mai fragile, există şi o înduioşătoare poveste de dragoste, care e în sine o poveste în poveste şi care ne răspunde la întrebarea: „ În ce măsură Răul absolut poate corupe atât de rara inocenţă umană pură?”

De la apariţia romanului, Oliviu Crâznic a fost comparat, şi pe bună dreptate, cu o serie de monştri sacri ai literaturii internaţionale de gen, lucru care îi face totuşi un mic deserviciu pentru că minimalizează poate originalitatea operei sale şi o delimitează la nivelul previzibilului, în timp ce „…Şi la sfârşit a rămas coşmarul” este de fapt unic, irepetabil şi chiar nimic în această carte nu poate fi considerat previzibil.

La antici geniul era considerat un fel de personificare a unui duh deseori inspirator, responsabil de facultăţile excepţionale ale unei persoane şi, deci, şi de creativitatea autorului. Inconstant, capricios, uneori generos, alteori meschin, geniul îi putea urca „stăpânului” său talentul pe culmile sublimului, sau să i-l arunce în hăurile ridicolului şi disperării, după bunul plac. Dacă aş putea, pe geniul lui Crâznic l-aş felicita personal.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.