Suicidul vs. eutanasia societăţii “virtuale”?

(bioPHObia)

de Andrei-Claudiu Hrişman

 
Suntem martorii unei societăţii în care istoria nu mai este scrisă de regi sau de vizionari, ci este programată, bit cu bit, de noii „vizionari” ai lumii virtuale, de către cei care au înţeles că în postmodernitate „sforile nu se mai trag” la curtea regilor, ci în lumea virtuală, a internetului şi a mass-mediei.

Cel care este absent din mediul virtual-mediatic pare a fi inexistent pentru societatea a cărei adevăr este guvernat de lumea virtuală; mai mult, el nu are dreptate, nu este suficient de important, nu există: marea „dilemă” „a fi sau a nu fi” s-a transformat în cumplita idioţie „doar cei on line există”; nu contează dacă ai un suflet mic şi o minte îngustă, nu contează dacă eşti erou sau gangster, nu contează nici dacă exişti cu adevărat şi în lumea reală atâta timp cât biţii îţi fac publicitate şi acumulezi zeci sau poate mii de „like-uri”.

Pe de-o parte mediul virtual ne dă impresia, nouă, celor mici şi insignifianţi, că suntem cu mult mai importanţi şi mai puternici decât suntem în realitate: ni se oferă posibilitatea să accesăm informaţii de ultimă oră, dar nu ni se oferă şi un discernământ infailibil – suntem mereu copleşiţi de informaţii pe care nu le înţelegem sau pe care, datorită capacităţilor noastre limitate, umane, nu putem să le etichetăm drept „manipulatoare”, „false”, „incomplete”, „inutile”, etc.; pe de altă parte mediu virtual ne facilitează viaţa – cel puţin la prima impresie – schimbând modul nostru de a fi şi de a trăi.

Fericirea adevărată în această lume a biţilor nu mai poate fi facilitată de bunul simţ (7 ani de acasă), diplome stufoase sau o descendenţă nobilă, ci de capacitatea de a discerne cu adevărat superfluul, gunoiul virtual, de ceea ce este cu adevărat important şi cu adevărat uman: valorile spirituale autentice care se concretizează în banala viaţă cotidiană; nimeni nu te va numi erou „ad personam” pentru simplul fapt că eşti onest, dar cu siguranţă ai mult mai multe şanse să fii cu adevărat fericit.

Dacă în lumea reală intelectuali de primă clasă continuă să fie „subclasaţi” de slugarnici incompetenţi cu coate lungi şi suflet roşu, iar speranţa la alegeri se află mereu în opoziţia neprihănită care a asistat neputincioasă la hoţia guvernării x (păcat că noi, cei care trăim într-o democraţie „autentică”, votăm mereu sperând să nu fie mai rău şi niciodată nu cerem nimănui socoteală pentru incompetenţele lor – cum nu am cerut socoteală călăilor care ne-au măcelărit valorile în timpul regimului comunist de „pie memorie”), în mediul on line totul pare a fi mult mai inocent, mai „intelectual”, mai democratic, mai aproape de perfecţiune, mai bioetic (peste veacuri, probabil, lumea noastră va fi numită „societate a spiritualităţii on line”).

Inclusiv bioetica românească din mediul on line pare a fi o gură de oxigen pentru societatea greu încercată de atâtea calamităţi intelectualo-spirituale; în acest caz, din păcate, „realitatea bate filmul” (în cazul nostru lumea virtuală), iar discursul bioetic rămâne, în cel mai bun caz, virtual, chiar dacă nu pare a fi chiar dezastruos faptul că avem nenumăraţi bioeticieni autodidacţi care încearcă să facă faţă, de la pupitrul catedrelor universitare, crizei morale accentuate sau poate justificate de criza financiară.

Situaţia noastră socială şi bioetică nu este decât oglindirea situaţiei generale a societăţii „civilizate” a cărei suflet este muribund: se transformă într-o societate legalistă insensibilă care nu şi-a listat moralitatea la bursa de valori pentru a depăşi criza economică, ci, din contră, a ajuns în pragul insolvenţei tocmai pentru că şi-a amanetat sufletul în favoarea unei democraţii absolute – dictatorul postmodern.

Din păcate, din ce în ce mai puţini sunt cei care observă că societatea îşi pierde vigoarea odată cu listarea moralităţii la bursa de valori. Moralitatea societăţii contemporane a început să se devalorizeze în momentul în care, paradoxal, a început să-i fie negată existenţa, în clipa în care totul a devenit o convenţie a non-convenţie, o libertate fără libertate, o responsabilitate fără responsabilitate: totul este permis tocmai pentru că nu vrem să înţelegem nimic; nimic nu mai are valoare şi totul are un preţ pentru că totul este material; nimic nu mai are sens pentru că sensul vieţii a fost înlocuit de non-sensul non-existenţei, de materialismul exacerbat al puterii terestre şi al depresiei colective al căror remediu propus este consumul de bunuri şi servicii, cel mai bun tranchilizant al spiritualităţii şi al umanităţii autentice.

Care este scopul bioeticii, al bioeticianului, în această realitate, cel puţin aparent deprimantă? Mai mult, care bioetică (dacă există mai multe), în această infinitate a mediului virtual, va fi acceptată de majoritatea democratică? Una care le va permite cetăţenilor să fie proprii stăpâni ai trupurilor biologice, plătind în acelaşi timp taxe mici (o bioetică în care avortul, eutanasia, suicidul asistat, comercializarea organelor etc. sunt acceptate), sau una care, dorind să depăşească materialitatea corpului biologic, va limita libertatea democratică a maselor (o bioetică în care avortul, eutanasia, suicidul asistat, comercializarea de organe etc. sunt ilegale sau strict controlate)?

Eliminând pentru moment o soluţie de compromis, dacă societatea noastră va promova în continuare o bioetică ultra-liberală consecinţele pe termen mediu şi lung vor fi dezastroase şi vor conduce în mod cert la o dezumanizare a umanităţii; probabil va începe o nouă persecuţie împotriva celor care se vor încăpăţâna să nu accepte în viaţa lor o bioetică liberalizantă şi intolerantă deopotrivă. Va fi o bioetică legalistă căreia toţi vor trebui să i se supună: este decizia majorităţii!

În aceste condiţii bioeticianului nu-i rămân prea multe de făcut: fie se adaptează noii „moralităţii” care guvernează lumea (dacă nu cumva el însuşi o împărtăşeşte şi o promovează), fie devine el însuşi un persecutat, o „persona non grata”.

Iar dacă societatea noastră va avea norocul să dea naştere unui nou rege David, al bioeticii de data aceasta, eroul va repune pe făgaşul normal moralitatea decăzută a civilizaţiei virtuale, fie convingând societatea că este mult mai bine pentru univers dacă acceptă să se sinucidă (celebrul suicid asistat) sau să fie eutanasiată, fie creând o societate post-virtuală capabilă să supravieţuiască căderii actualei civilizaţii.

Bioeticianului mediocru şi nouă tuturor nu ne mai rămâne decât să ne rugăm ca noua civilizaţie – care poate fi cea a copiilor şi nepoţilor noştri, dar şi a noilor popoare în curs de dezvoltare – să fie mult mai inspirată decât cea pe care o vom conduce pe ultimul drum, trăind şi promovând până la ultima suflare o bioetică „ad personam” care transcende propriile capricii şi vicii.

Întrucât monologurile bioetice (sau pseudo-bioetice) nu sunt cu adevărat „bioetice” în lipsa unui dialog autentic vă propun să scriem împreună următoarele articole din această rubrică: puteţi trimite pe adresa redacţiei comentariile, nedumeririle sau orice consideraţi de cuviinţă pentru a începe un dialog cât mai autentic posibil în această angoasantă lume virtuală.