de Carmen Firan
click here for the English version
În anumite azile de bătrâni din America o dată pe lună este adus un ponei. Bătrânii sunt scoşi în curtea sau grădina instituţiei, unii în cărucioare, alţii susţinuţi de o asistentă socială cumsecade, curat îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi cu medicamentele luate la ore fixe, deşi pare că nimic nu mai contează. Bătrâni cu mâini noduroase, cu priviri din care s-a scurs toată lumina, aşteaptă la rând. Unul câte unul vor avea privilegiul să petreacă minute bune cu poneiul. Nu pentru a-l călări, fireşte. Programul de asistenţă socială plăteşte o dată pe lună o şedinţă de terapie prin atingere pentru bătrânii abandonaţi în cămine. Sau nu abandonaţi, în sensul că poate să mai existe o rudă-două care îi vizitează, poate chiar un vechi şi la fel de bătrân prieten, dar vizitele, mai mult sau mai puţin formale, nu le mai pot încălzi nici mâinile reci, nici inima dată cu încetinitorul. Poneiul în schimb e cald, blând, răbdător, nu se grăbeşte niciunde şi e şi el dornic de atingere şi căldură. Am citit că e dresat nu doar să accepte mângâierile şi sărutul bătrânilor, dar îi sărută şi el la rândul lui. La început m-a copleşit tristeţea. Apoi duioşia. Apoi revolta. Cât de singur poţi să ajungi încât un ponei să fie singura ta mângâiere! Doar că nu trebuie să aştepţi să ajungi bătrân ori într-un azil pentru a fi lipsit de bucuria atingerii. Mai trist e că pentru mulţi, încă tineri şi competitivi, atingerea nu mai reprezintă azi o bucurie. Universul tactil din copilăria şi tinereţea mea nu mai există. Culorile au înghiţit mirosul. Imaginea a înlocuit atingerea. Atingerea a devenit virtuală. Comunicarea, un fel de exhibiţionism în cyber-spaţiu.
Trăim într-o lume în care senzaţia aceea tactilă, amestec de catifea şi mătase, cu gust de scorţişoară şi miros de lapte cald dintr-o copilărie încremenită în fotografii alb negru a fost înlocuită cu atingerea tastelor de computer şi a mouse-ului, cu celulare şi multe alte aparate digitale care suplinesc pentru tot mai mulţi copii sărutul tatălui, mângâierea bunicii, atingerea ierbii cu tălpile goale ori mirosul florilor de câmp. Şi pentru mulţi adulţi, suplinesc nevoia de a se destănui unui prieten ori tandreţea unui partener. Atingerea poate îndulci singurătatea, preveni anxietăţile şi depresia, recomandă terapiştii. Iar canapelele lor confortabile pe care se întind tot mai mulţi locuitori ai marilor oraşe, suplinesc tocmai lipsa ei. Comunicarea excelează prin simplitate, e directă şi pragmatică, redusă la formule şi clişee care transmit mesajul sec şi concis, fără multă vorbărie şi metaforă, se pliază bine pe austeritatea atingerii, pe vremuri şi ea o formă de comunicare, tactilă, senzuală, care făcea ca relaţiile dintre oameni să fie autentice şi emoţionale. Cum îmi spunea o prietenă care condusese o companie înfloritoare în New York: ”Atingerea e cel mai important lucru într-o relaţie de afaceri, sau care poate crea o relaţie, poate aduce pe cineva de la o apropiere formală la un anume tip intimitate, e un sistem pe care eu îl utilizam cu clienţii noi pentru a crea o atmosferă de familiaritate, să-i fac să se simtă mai acasă în compania mea, mai relaxaţi, să aibă sentimentul că se află între prieteni…” Nu mai e timp pentru astea. Şi nici apetenţă pentru virtuţile atingerii. Stresul şi competiţia gonesc cu biciul din spate.
Vecinul nostru are un program riguros de viaţă; în fiecare dimineaţă pleacă spre cuşca lui de la etajul 24 din Manhattan în costum şi cravată şi se întoarce pe seară cu un carton de pizza; duminicile îşi duce rufele la curăţat, se duce la sală unde trage de fiare fix o oră, după care ia prânzul cu părinţii care trăiesc în New Jersey; nu am văzut să vină la el nici femei, nici bărbaţi, şi nici câine sau pisică nu are; merge sacadat, privindu-şi vârful pantofilor, iar dacă îl întrebi ce mai face, ridică puţin capul, îţi evită privirea răspunzând automat „bine”, şi se întoarce imediat în lumea lui. O lume în care nu există nici măcar atingerea unui ponei. Într-o iarnă dădea zăpada din faţa casei cu mişcări regulate şi bine calculate. Cum era în ajun de sărbători, m-am gândit că ar fi fost un moment potrivit să-i ofer o sticlă de vin şi să-i ţin puţin de urât, încercând o conversaţie. Am ieşit veselă, i-am întins mână să-i urez sărbători fericite. S-a oprit, s-a uitat la mine surprins, apoi mi-a privit mâna de-a dreptul înfricoşat, a renunţat să mai dea zăpada, şi a intrat în casă lăsându-mă şi cu sticla, şi cu mâna întinsă. E nebun, m-am gândit. „Nu e”, mi-a explicat proprietarul casei, „e cel mai bun chiriaş al meu, îşi plăteşte chiria exact în prima zi a lunii de peste 20 de ani, şi e un funcţionar conştiincios. Un om liniştit”. Singurătatea să alieneze oamenii într-atât încât să le fie frică frică şi de cuvinte, şi de atingeri? Proprietarul a ridicat din umeri. Până la urmă imaginea acelor bătrâni senili sărutând poneiul nici nu mai pare atât de tragică.
Atingerea şi-a pierdut mult din semnificaţie şi în interiorul cuplului. O doamnă din înalta societate newyorkeză îmi explica la rece că o persoană educată îşi reprimă afectivitatea, nu se lasă îmbrăţişată de străini sau sărutată de rude, nu atinge pe nimeni cu care vorbeşte chiar dacă ar fi animată de cine ştie ce subiect pasionant, că gestica şi atingerea ar fi în general indecente şi trebuie drastic reduse. Atingerea e destinată sexului, da. Dar atingerea ca tandreţe? Manifestare siropoasă, oricum pe cale de dispariţie.
Codul bunelor maniere în lumea puritană anglo-saxonă presupune ca soţul şi soţia să nu se atingă în public. Şi dacă totuşi vreo emoţie de moment ar fi mai puternică decât educaţia – puţin probabil, în general – maximum acceptat este atingerea discretă a cotului partenerului. Amuzant sau nu, tocmai din cauza asta o prietenă italiancă a divorţat de soţul ei englez. El era corect, responsabil, politicos, nimic de obiectat. Pentru ea erau vitale însă căldura, atingerile şi îmbrăţişările, nu doar când aveau sex. (Iar faptul că „a avea sex” înlocuieşte pe scară largă „a face dragoste”, ţine tot de dinamica relaţiilor în care pasiunea a fost înghiţită de parteneriatul domenstic, asta în cel mai bun caz…) Iar prietena mea, cu temperamentul ei meridional expansiv, deşi avea o carieră de succes, după ce a rămas singură în Manhattan şi a trecut prin tot ritualul celor fără bărbat şi copii, de la yoga, pilate şi centre de meditaţie, la abonamente la concerte, alergări prin parc şi vizionări de filme cu duiumul, într-o zi a decis să se întoarcă în orăşelul ei natal din Toscana unde predă engleză pe bani mult mai puţini, dar are casa plină de nepoţi, mătuşi, vecini, râsete şi gălăgie, unde la masa lungă din sufragerie în jurul unei oale cu spaghete se strânge tot neamul. Aici atingerea nu e nici ruşinoasă, nici periculoasă, mi-a scris. Îmi lipseşte New Yorkul, dar mi-am salvat sufletul. Plus cele două pisici pe care le cresc de drag, nu de nevoie. Cu ea discutasem odată despre relaţia omului de azi cu animalele. Pe vremea noastră – clişeu nostalgic în care cădem tot mai des, nu neapărat din cauza vârstei – oamenii ţineau un câine să le păzească gospodăria sau o pisică să-i scape de şoareci…Acum singurul rol al animalelor e să le îndulcească oamenilor singurătatea şi alienarea. Iar seara câinii îşi scot stăpânii la plimbare, chicotea prietena mea.
Tot mai bine decât să creşti un pet pe computer, sau să vizitezi o grădină zoologică electronică, sau să ai ferma ta virtuală cu vaci, găini, şi oi virtuale pe care să le îngrijeşti la ore fixe în pauza de la serviciu, retrăind mental atmosfera pierdută a satului, acea formă ancestrală a rădăcinilor noastre. Înstrăinarea şi alienarea s-ar datora, conform noilor curente spirituale ale shamanismului sau animismului, dislocării fiinţei umane din universul ei genuin al armoniei cu natura şi animalele. Lamentaţii inutile probabil. Şi totuşi. După ce zeci de ani m-am declarat de asfalt, deşi încă port în mine virusul Manhattanului, redescopăr în mica noastră grădină din Rego Park mirosul pământului după ploaie, al strugurilor striviţi, al crizantemelor care aduceau aer de toamnă în copilărie. Un fel de tinereţe târzie bântuie prin tufele de caprifoi. Când ating florile umede de rouă dimineaţă, o pot chiar simţi cum se întoarce la mine.
Recent, o distinsă intelectuală a apărut la noi cu un castron cu salată. Nu pentru cină. A scos capacul şi ni l-a prezentat pe Raul, noul membru al familei, adus clandestin în avion din orăşelul ei natal din Polonia. Un emigrant ca şi ea. Ca şi noi, purtându-şi casa în spate. Hai, arată ce poţi, l-a încurajat, iar noi ne-am aţintit cu toţii privirile pe fundul castronului. Raul şi-a strecurat încet capul afară din cochilie, şi-a scos coarnele boiereşti şi s-a ridicat de sub frunzele de salată pe marginea castronului, a urcat apoi pe mâna stăpânei, ca un gimnast dat cu încetinitorul. Toată seara stăpâna l-a mângîiat pe gâtul pufos, i-a lăudat talentele, inteligenţa şi discreţia. Nu am văzut-o niciodată atât de caldă, de afectuoasă şi de tânără. Iar el se lăsa atins, evident flatat de atâta atenţie şi tandreţe. O poezie. Dacă ar fi s-o scriu, i-aş pune probabil titlul „Sărutul melcului”.