Stele verzi 18

Au trecut atâtea zile de când nu ţi-ai mai scos mâinile din pumni şi, dintr-o dată, vii şi te aşezi lângă mine chiar fără niciun avertisment prealabil, cu toate că ştii prea bine că sunt un adept al unghiurilor graduale în tot ce fac, îi reproşă el după ce îşi pierdu respiraţia în şirul acestor vorbe dezarmate de zâmbetul ei mai larg decât un arc de cerc vertebral.

Te înşeli amarnic dacă crezi că nu te-am băgat în seamă, îl contrazise ea cu zâmbetul anterior atârnând încă de colţurile celui prezent.

Cum aş putea să mă înşel? Crezi că sunt nebun şi nu mai ştiu unde mă aflu şi în preajma cui sunt?

Întrebările lui repezi căzură pe zâmbetele ei ca o ploaie de vară fină şi uşoară. Nu lăsară nicio urmă în trecerea lor interogativă.

El simţi cât de impermeabile sunt zâmbetele ei la ofuscarea lui şi îl enerva cumplit să vadă că nu poate să facă nimic. S-ar fi aşteptat, într-o astfel de situaţie, ca trupul său indezirabil să îi paralizeze de furie, dar, spre totala lui surprindere, corpul i se mişca în voie, cu aceeaşi flexibilitate pe care o avusese de la naştere, în schimb el înţepenise complet şi nu mai putea să schiţeze niciun nerv din mulţii ce îl umpleau în acel moment. Ridică mâinile deasupra capului, le puse apoi pe masă şi le ridică încă o dată după aceea, în mişcări mecanizate, sincopate, ca într-un balet impermeabil la mobilitate, ca şi cum ar fi vrut să îi arate sau să îi dovedească că organismul său este capabil de mişcare, poate să facă ceva în privinţa zâmbetelor ei, e în stare cel puţin să le filtreze efectul şi că numai el a rămas permeabil la ele, dezarmat în faţa lor şi complet imobil ca o crispare inutilă. Şi, poate că pentru prima oară în viaţa lui, simţea că el s-a trădat pe sine, iar corpul său, de la care se aştepta doar la trădări somatice, fusese de partea lui şi încercase din răsputeri să îi acopere neputinţa. Trupul său, pe care îl ura cu sinceritate, îl ajutase să pareze evidentul, dar el nu făcuse absolut nimic. Pur şi simplu el nu mai avu niciun efect asupra sa şi se abandonă în imobilitatea în care decăzuse. În tot acest timp, ea zâmbi şi zâmbi şi zâmbi de parcă s-ar fi transformat într-o maşină de zâmbit. Devenise inepuizabilă şi energia din care zâmbea părea să fie fără limite.

Calmează-te, te rog, îi zâmbi ea în continuare. Fireşte că nu eşti nebun, dar e clar că eşti cu capul în nori. Parcă ai fi îndrăgostit, adăugă ea în urma unui alt zâmbet, în care el se scufundă de tot.

Îndrăgostit?

Baletul impermeabil la mişcare îl trăda şi punea şi mai mult în evidenţă cât de flexibil îi era trupul, ale cărui mâini nu încetaseră să fie când pe masă, când deasupra capului. Printre mâini, el negă totul, vehement.

Nu sunt îndrăgostit. Nu aş avea de cine, în primul rând. Şi, în al doilea rând, ca să fiu sincer, eu nu mă pot îndrăgosti.

Mâinile uitaseră pentru o secundă sau cam aşa ceva să se ridice de pe masă deasupra capului, iar această fină breşă în ritmul deja stabilit de ele fu pe loc transferată într-un larg zâmbet al înţelegerii.

Oricine se poate îndrăgosti dacă a găsit persoana potrivită, îl contrazise ea, dar zâmbetul cel larg dinainte se cam ascuţise într-un unghi al reţinerii.

Mă rog, nu îmi pasă, continuă el să rămână ofuscat, chiar dacă ea deja îl prinse de mână.

Deocamdată, numai de un deget.

Nu contează care.

Pasul dintre ei fusese şters de un singur deget.

(va urma)