La plecare

de Claudiu Komartin

Am scris o singură dată, chiar în EgoPHobia, despre Constantin Virgil Bănescu: tocmai îi apăruse acelaşi cer ce nu e, căreia-i fusesem, cred, primul lector. După trei ani, Bobiţă a ales să încheie de unul singur conturile cu o existenţă care devenise pur şi simplu prea greu de îndurat. Ne îndepărtaserăm în ultima vreme, deşi ne întâlneam cândva foarte des (cenaclul Norei Iuga, apoi “Euridicea” lui M. Mincu, o lectură de neuitat în 2004 la Goethe Institut, prima mea călătorie în afara ţării, la Viena). Ne-a făcut cunoştinţă pe la sfârşitul lui 2001 Octavian Soviany. La “Turist”, care nu mai există nici el azi. Era, cred, momentul cel mai fast al poetului care se prezenta pe atunci simplu “Bobiţă”. Şi care, după câţiva ani şi o primă tentativă de sinucidere (am avut atunci o întâlnire ciudată şi dureroasă, la clinica de chirurgie reparatorie de pe Calea Griviţei), ajunsese să-şi urască numele. Nu voia să i se mai spună “Bobiţă” (numele cu care se consacrase), ci “Virgil” (cât de greu îmi venea să-i spun astfel, şi cu câtă severă delicateţe mă corecta când îmi scăpa “Bobiţă”). A murit aşa cum a trăit: liber. Şi simt că acum şi-a recâştigat numele.

[postat într-o primă variantă pe blogul autorului]

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Constantin Virgil Bănescu – invitat post-mortem

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.