Not To Be

de Ştefan Bolea

“The more I drink, the more I see
That suicide could be the key
To the place called paradise
Where pain not dwells, not hate nor lies…”
[Tiamat, Sleeping Beauty]

L-am cunoscut pe Virgil la primul Prometheus din 2003. Era de departe cel mai talentat poet de-acolo dar n-a luat nici un premiu. Citindu-mi jurnalele din acea perioadă, îmi amintesc că era un poet rar, care combina perfect ceea ce ţine de trup şi ceea ce ţine de spirit. Era cu doi ani mai mic ca mine dar îl admiram foarte tare. Recita genial textele sale şi le anunţa prin melodii originale, cu iz folcloric, cântate la fluier.

Persona sa de poet originar, care mie mi se părea un semn al autenticităţii, exaspera pe foarte multă lume. Îmi amintesc pe unii care exclamau: „Iar s-a îmbrăcat Bobiţă în costum naţional!” Am discutat două-trei nopţi despre ritm, literatura engleză, sanscrită şi despre textele noastre. Îmi plăcea să-l ascult recitând, primul său volum fiind extraordinar. Când ne-am întors la Bucureşti, am petrecut ceva timp înainte să-mi vină trenul spre nord, în locul în care stătea în chirie. Biblioteca lui era complet diferită de a mea, dar arăta exact ca o bibliotecă ce merită citită (probabil într-o altă viaţă, pentru că acum sunt imersat în ale mele, probabil pe veci). Îmi amintesc că mi-a arătat traducerile în germană ale textelor sale semnate de Oskar Pastior. Erau faine. Ne-am mai întâlnit doar de două ori, la Cluj. Prima dată, când ne întreţinem pe troleu, i-am spus, vizibil „afectat” de noul său look, „te-ai transformat din autorul poemelor tale în personaj al lor”. Avea un aer foarte dark, pe care nu l-am întâlnit decât la deather-ii de meserie, şi asta spre crepusculul carierei lor. Cu toate acestea, nu părea un tip doomed, ci dimpotrivă. Credeam că are resurse de mii de sori şi prea puţine dark nights în sine. A doua oară am discutat prea puţin, pentru că era obosit şi a venit să doarmă la mine. M-a rugat să-i fac rost de nişte dicţionare de ebraică, n-am reuşit să mă achit de sarcină. Insista, de asemenea, să nu i se mai zică Bobiţă, ci Virgil. Spunea că toate problemele lui se trag din folosirea acestui nume. S-a legitimat de la shakespearean-ul what’s in a name?, pasaj care poate fi folosit pentru o argumentaţie contrară. N-am înţeles asta, mi se părea o bizarerie. L-am mai rugat pe mail să trimită poeme pentru EPH, mi-a dat nişte poeme din volumul 3: acelaşi cer ce nu e. Final words? Life = death … death = enightenment.

[postat îniţial pe blogul autorului]