La şahişti

de Daniel Sur

La Şahişti se joacă rummy. Cel puţin aşa se întâmplă în Parcul Morarilor, după reamenajare. Primăria sectorului tocmai a terminat de ferchezuit parcul: a tuns iarba, copacii şi sălciile. S-au plantat flori, coşuri de gunoi şi indicatoare dintre cele mai trăsnite: „Aleea Magnoliei”, „Aleea Lacului”, „Expoflora” „La Stâncărie”, „La Şahişti”. Nu poţi să nu guşti ironia celui care le-a conceput. De exemplu, la „stâncărie” poţi să admiri trei bolovani, aşezaţi unul peste altul lângă o ţâşnitoare anemică şi ruginită. „Expoflora” îţi prezintă câteva zeci de petunii, panseluţe şi crăiţe anemice, iar „Aleea Amintirilor” nu se deosebeşte cu nimic de celelalte.
Parcul e aproape pustiu în timpul zilei. Nu sunt mulţi curajoşi care să se ascundă aici de soarele care arde cu atâta putere încât pare că seacă toate lucrurile deasupra cărora străluceşte. Doar „La Şahişti” e forfota mai mare. Cele patru refugii de lemn, cu mese şi bănci de lemn sunt pline ochi. La toate mesele se joacă rummy. Majoritatea jucătorilor au cam acelaşi profil, sunt persoane de vârsta a treia, pensionari. Sunt jucători încercaţi. Îi recunoşti după dexteritatea pe care o au în aranjarea pieselor, după fluiditatea mişcării mâinii de la gură la punga cu seminţe sau după precizia cu care scuipă cojile pe jos. Linişte şi concentrare. Se joacă pe mize grele. Doar la o masă atmosfera e mai animată. Partida tocmai s-a încheiat şi cei patru jucători amestecă pietrele cu îndârjire. Unul dintre ei îţi atrage atenţia în mod special. Un bătrân cu spatele drept, slăbănog şi delicat şi cu pielea ciocolatie. Sub nas are o mustaţă foarte subţire ca o libelulă care pare pregătită să-şi ia zborul. Are părul vopsit negru, dat din abundenţă cu gel, care îl face foarte strălucitor. Ochii căprui îi sclipesc de vioiciune şi de o umbră de viclenie, ca o părere.
„Nea Pandele, iar ai avut noroc”, zice unul dintre cei doi chibiţi din spatele lui. „Puah, eşti plin de noroc şi la joc şi la femei. Ce-ţi mai face nevasta cea tânără?”
Ochii tuturor celor de la masă se îndreptară spre bătrânul cu părul vopsit, care se foieşte emoţionat. Apoi se opreşte din aranjatul pietrelor în grămăjoare şi îşi întoarce ochii spre tânărul din spatele său, în timp ce îşi înmoaie pe limbă arătătorul de la mâna dreaptă. Îl cercetă pe băiatul ce-i zâmbea ironic în spate. Un băiat slăbuţ, cu părul şaten şi cu o faţă inexpresivă.
„Era să nu mai vin azi din cauza ei”. Puţină culoare se întinde în obrajii bătrânului.
„De ce?”, întreabă tânărul chibiţ cu un glas dogit. „A încercat să te lege de calorifer?”
Nea Pandele se mulţumeşte să răspundă acestei obrăznici doar cu nişte mormăieli ca ale unui surdo-mut.
„Îşi iese din minţi dacă-i zic şi că plec să-mi cumpăr ţigări. E în stare să coboare ea să-mi cumpere, numai să nu ies din casă. Mi-e frică şi să le zâmbesc vecinelor pentru că nu ştiu de ce e în stare. E puţin sărită, Vivi asta a mea, da’ e colosală. E-o femeie pe cinste. Nu ştie să gătească, însă-şi dă silinţa. Îi zic, nu te strofoca atât de tare ca de aia nu-ţi ies mâncărurile! Când o văd aşa mi se frânge inima din pricina ei.”
„Poa’ se preface” zise tânărul şi îşi încreţi fruntea, oarecum amuzat de nostimada situaţiei. „Femeile e ciudate.”
„Nu. Ea e tot timpul îngrijorată când plec. Uneori se încalţă cu orice, chiar şi cu pantofi de culori diferite. Când i-am zis că vin aici la un rummy a înnebunit: şi-a tras pe ea repede o rochie să vie cu mine. Doar că rochia era cam pe dos. Când i-am zis de rochie, a început să plângă.”
„Da de ce?” întrebă băiatul cu ochii încercuiţi de roşeaţă.
„Stai să vezi, îmi zice, uite, dacă te prind că te uiţi la alte femei te arunc de la etaj. De ce îţi faci atâtea griji? îi zic. Nu-i nici o femeie, jur, sunt doar cu băieţii. Şi ea zice, cine-şi face griji, eu nu-mi fac griji. Şi eu zic, bine, da’ atunci cum de ţi-ai îmbrăcat rochia pe dos? Nu mai zice nimic şi se duce în baie şi se bagă în cadă. Aşa face când e supărată. Nu-mi închipui cum de-ncape în cadă.”
„Nea Pandele, trebe să ai grijă să nu te rezolve femeia într-o noapte!
„Ca în final să-mi strige din cadă că nu fac doi bani pen’ ea. Nici nu pricep ce vrea să zică. Altfel e o tipă pe cinste, nostimă, isteaţă. Adică cum nu fac doi bani?”
„Vecina mea de la patru îi zice toată ziua bună ziua lu’ bărbatu-su că-i un rahat, fin’că e mai moale din fire. Şi-i zice aşa de faţă cu lume.”
„Mă întorc din uşă şi-i zic: ce vrei, Vivi, de la mine? Ies şi azi cu băieţii la rummy, cum fac în fiecare zi. Şi ce? Nici unul nu-şi ia femeia cu el, eu de ce să te duc?
„Şi ea ce zice?” insistă chibiţul.
„Zice: de ce trebuie să joci rummy în fiecare zi? Nu-mi place când pleci, ştii bine. Am impresia că nu mă mai iubeşti şi te vezi cu tot felu’ de curve.”
„Ai într-adevăr o problemă cu ea”, îl întrerupe tânărul chibiţ.
„O întreb: când m-ai văzut tu cu curve? Nici nu mă uit la alte femei. Ea se ridică din cadă şi-mi trage un pumn direct în plex. Mi s-a tăiat respiraţia vreo 5 secunde, după care mă reped la ea, da’ a apucat se închide în baie.”
„Ce femeie!”
Toţi ceilalţi clătinau din cap cu priviri sticloase de admiraţie.
„Cred că-i şi puţin dusă”, interveni celălalt chibiţ. Un pensionar care urmărise până atunci toată discuţia cu gura căscată, alcătuind un O perfect, şi numai Dumnezeu ştia ce priveau ochii lui sticloşi şi afumaţi. „Aşa o gelozie ar trebui tratată. Ar trebui s-o duci la medic.”
Nea Pandele îl privi o clipă cu o duşmănie sinceră, apoi îşi dădu capul pe spate şi râse din toată inima, în semn de aprobare.
„Ba nu-mi vine s-o duc nicăieri. Mă iubeşte sărăcuţa, da’ nu ştie cum să se manifeste.”
„Nea Pandele, nu ştiu ce le faci!” exclamă tânărul uimit şi plin de admiraţie. „La vârsta matele alţii se gândesc la cimitir nu la gagici. Da’ matale cauţi numai prospături. Asta a câta e? Şi tot cu 30 de ani mai tânără, nu?
„A treia. Vivi are numai 37 de ani.”
„Unde le găseşti, nea Pandele?”
Înainte de a le răspunde, bătrânul îi cercetă pe rând cu un zâmbet perspicace, dispreţuitor şi înţelegător în acelaşi timp.
„La Obor!”
Jocul se reluă într-un hohot de râs.