de Sorin Lucaci
şi când vorbea dimitrie cu o grimasă în colţul gurii
mă treceau fiori reci pe şina spinării
se deformau ziua şi noaptea cu ultimele picături de sudoare
pe fruntea statuii ecvestre a lui alexandr suvorov din tiraspol
şi cântăreaţa aia ucraineană de jazz trecută bine de prima tinereţe,
aia creaţă olga blenorovskaia roşcata cu ochii de un albastru spălăcit
lângă cafeneaua de pe bulevardul khreschatik ne povestea
cu o voce tabacică despre aventurile din prima tinereţe
despre bunicul igor plecat pe front în smolenskaia oblast
dimineaţa îţi dezlipea genele încet mijind puchinos
ceva mirosind a carne arsă răzbătea dinspre casele galbene
cu chirpici
cineva aţipise pe marginea cerului fără să-i pese şi nori sforăitori
se îmbulzeau ca nişte polipi peste trenurile cu navetişti via ungheni
hai sictir ţipa tiganca la puradelul măsliniu agăţat de fustele
multicolore
iar noi preschimbam paşapoarte de dragoste cu meticulozitatea
unui falsificator celebru dat în urmărire generală
si se dadeau urmăriri nu glumă, între poliţişti şi gangsteri
mai ceva ca-n filmele americane
şi totul se derula cu lentoarea unui gramofon edith piaf
non je ne regrette rien non je ne regrette rien graseind franţuzeşte
din balconaşul mansardei cu muşcate
si tu îţi scuturi dimineţile prăfuite de toată marseieza asta ipocrită
ca o oglindă smolită în care tresar boabe de struguri culeşi la maturitate
într-un anotimp neştiut într-un anotimp costeliv
ar fi trebuit să vezi dincolo de acele ziduri inimile pulsând
în garduri de sârmă ghimpată
şi magia trecutului ca un abur nedesluşit între parapeţii de beton
si lumina difuză prin care ai vazut „lulu on the bridge” seara la cinematecă
se cheamă că trăieşti că iubeşti viaţa cu adevărat prietene