Chipurile lui SGB

[Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Românească, 2009]

de Mario Barangea

Nu cu mult timp în urmă, Gelu Vlaşin mi-a făcut cunoştinţă cu un tânăr, undeva într-un bar din Bucureşti. Mi-a zis: „el e SGB, Stoian G. Bogdan – poetul”. În secunda următoare m-am gândit că Gelu încearcă să-mi facă vreo farsă, pentru că tipul din faţa mea nu avea deloc aerul unui mânuitor de versuri. Apoi mi-am adus aminte că mai toată lumea la care am citit despre SGB, aduce în texte această chestiune: aspectul lui SGB. Acum, va trebui să mă credeţi pe cuvânt, SGB nu arată ca un poet. Dar cum arată un poet? E vreo tipologie care ar trebui respectată? Toate astea sunt prejudecăţi. De fapt, sunt mai mult decât prejudecăţi, sunt de-a dreptul frivolităţi. SGB nu arată nicicum, poate tocmai de aceea şi-a tras „Chipurile” peste fiinţă. Cartea pe care a publicat-o, cu acest titlu, e ca o cortină dincolo de care se joacă în secret nenumărate spectacole. Ce lasă autorul să desluşim printre cuvinte sunt doar fărâmele unor realităţi care îl definesc fără tăgadă, care îl compun şi care îi coboară sub ochii noştri sensibilităţile. Câteodată pare abrupt, alteori frust şi insuportabil dar astea nu sunt decât urmările unei lucidităţi. S-ar putea să vi se pară elementar, rudimentar, „de cartier”. Însă toate astea sunt imagini, piesele unui puzzle care, o dată puse în ordine, declanşează memoria Jocului. Un joc al realităţii necosmetizate, crude, un joc al realităţii cu ea însăşi. SGB nu este, într-adevăr un „mânuitor de versuri”, e cu siguranţă un poet, cu tot ce înseamnă acest lucru. Cu un bagaj, adică, de cuvinte care dezamorsează perversiunile destinului. Profesiunea lui de avocat l-a adus mai aproape de oameni. Nu de ideea abstractă şi inutilă de „om”, ci de oameni, de nefericirea, scârba. dezgustul şi mascarada care dictează oamenilor. Un golan? Mă îndoiesc, SGB e mai degrabă un revoltat. Lasă impresia că nu are altă treabă decât aceea de a contempla sisificul depravării de a trăi.

„Chipurile” e un poem unitar. O carte-poem. E ca acele albume de muzică în care există pauze între melodii, mai mult din raţiuni comerciale. În cartea asta, pauza dintre poeme e convenţională. „Chipurile” ar trebui citită de la un capăt la celălalt fără momente de relaxare. Asta se întâmplă, cred, din pricina faptului că lasă impresia unor texte auto-biografice. Fără îndoială ca SGB  a şi trăit lucrurile despre care a scris. Dar nu asta mi se pare a fi miza. E totuşi un paradox cel care face oficiul de argument central. Paradoxul evadării prin cuvinte – de cuvinte. Prin poezia lui, SGB devine el însuşi poezie. „Chipurile” tocmai asta este: cronica, detaliată pe cât se poate, a unei evadări spectaculoase, la care suntem martori, care ne fascinează, despre care suntem curioşi. Am vrea să vedem cum se termină, dacă se termină, unde se termină. Paradoxul lui SGB ne lasă în suspans, ne promite, în acelaşi timp, continuitate. Iar noi nu avem încotro decât să ne transformăm în urmăritori.