Fragmente dintr-un roman neterminat

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

1.

Iar sport extrem, mersul cu metroul. De la un timp nu ştiu ce am, cred că mă simt mai bine, poate unde a venit şi primăvara, sau măcar a lăsat impresia asta. Parca e un pic mai mult ca înainte, cand eram mai puştan. Oamenii mă fac din nou să îmi vină să borăsc. Uau, poate m-am făcut bine! Ca alex din portocala mecanică. I can hate them once more, I’m cured!!! Mă uit la ei… Nu i-aş omorî, e adevărat, ar fi prea blând. Cu adevărat crud ar fi să-i pot face să se privească pe ei prin ochii mei. Dacă aş putea…

Măcar o dată. Ar fi suficient oricum.
Oricum, ceva tot s-a schimbat. Sunt mai anemic, nu mai găsesc aceeaşi putere de a-i dispreţui, aceeaşi pasiune, aceeaşi dorinţă de a scuipa pe ei. Sunt mult mai detaşat. Sunt varză, ce mai. Fuck me.

2.

Dimineaţa. Mă trezesc, bâjbâi după o ţigară. De când R. s-a mutat înapoi la mă-sa, am voie să fumez în pat. Nu găsesc. Renunţ. Nu am încă suficiente resurse pentru a încerca o periculoasă poziţionare la nouăzeci de grade, adică să mă ridic în fund. Reuşesc totuşi să mă întind până la calculator, să-l deschid şi să bag nişte slayer. Ma târăsc până în mijlocul camerei, mai mult de-a-buşelea şi găsesc cu chiu cu vai şi o ţigară, storcită pe sub bocanci. Acuma îmi trebuie şi bricheta. Sau chibrit. Alea sunt precis în bucătărie; asta e, tre să fac o mică excursie. Fuck, s-au terminat, nu mi se poate întâmpla una ca asta… Mă duc in baie, mă piş, îmi dau cu apă rece pe fatză. E ca astă vară la mare, când mă trezeam devreme de tot să fac o baie rece rece, când de-abia răsărise soarele şi apa era…brr. E ceva mai bine, încep să deschid ochii, să mă orientez prin casă. Încă nu îmi simt nici o bucăţică din corp, dar oricum nu sunt şanse, asta o să mai ţină până după-amiază sau până beau o bere, două. Tot nici o brichetă. Cum pula mea, aseară îmi aduc aminte că am fumat înainte să adorm. Dar poate nu era aseară, era alaltăieri, aseara… Oare cum am ajuns aseară acasă, nu mai ţin minte… Ghinion, asta e, îmi iau un tricou pe mine şi sun la usa la v., alături.
“Neaţa, mă sorry, da uite am rămas fără un foc. Dacă ai o bricheta, lasă-mi-o şi mie până mai încolo.”
“Salut, salut, uau ce bine arăţi în dimineaţa asta, sigur, cum să nu, da intră, intră, nu se poate, nu te las, uite, ai să racesti, intră, intră, fac o cafea acuşica.”
“Mă, nu ştiu, hai ca altădată…”
“Nu, nu, să ştii că mă supăr, abia dacă am stat de câteva ori de vorbă… Se poate?… Hai intră, nu mai sta pe hol în picioarele goale pe frigul ăsta, că mi se face rău când mă uit la tine.”
Mă uit… în pula mea, uitasem să-mi iau bocancii în picioare. Dacă tot nu le simt…
“Bine”, zic, “hai că intru, da două minute, am ceva treabă.”
“Sigur, sigur, ia, fă-te comod.”
Îmi arată canapeaua. Mă aşez. În loc să se ducă spre bucătărie să facă nenorocita de cafea, se duce la cas şi pune nişte muzica. Dracu să mă ia, un fel de portishead, da mai naşpa. Fucking fag. Săracu’.
“Îţi place? Daca nu, pun altceva, nu-i nici o problemă. Ştiu ca tu cu din astea mai dure… adică se aude de la tine. Nu, nu, doamne-fereşte, nu vreau să mă plâng, nu, în nici un caz, ce suntem babe… Da aşa, am mai tras şi eu cu urechea. Sper să mă ierţi…”
“Mda, da, sigur”. Ma uit pe pereţi. Altfel, faină garsoniera. Ma rog, un pic cam fiţos aranjată, o mulţime de fluturaşi, inimioare, globuleţe pe pereţi… Culori din astea, cam imposibile, roz, bleu, vernil, portocaliu… lampioane, prostioare de la king art si totem… Da în mare aşa, drăguţ. Cel puţin, destul de original.
“Cafeaua…parcă ai zis ceva…”
“Iartă-mă, sigur”, şi-şi pune o mână pe umărul meu, “cum să nu, în două minute, e instant”. Se ridică.
Mă dau mai într-un colţ, se aude slayer de la mine. Mă simt mai bine. Mişto obicei, să las muzica tare chiar şi atunci cand ies prin apropiere, cine ştie ce se poate întâmpla. Şi mişto şi că poponarii de obicei pun muzica încet. Aşa, de atmosfera. Şi că nu prea sunt manelişti. Mă pufneşte râsu’. Poponari manelişti!
“Gata, iubire, ce ţi-am zis uite, un minut”. Se aşează lângă mine. “Zahăr, lapte, frişcă…”
“Capşuni”. Da mă abţin. Sau în pula mea, poate am zis. Îmi aruncă o privire din aia. Ştiu cum sunt privirile de poponari în călduri.
“Puţin lapte, e ok.”
Laptele era pe tăviţă. Îmi toarnă. Îmi serveşte ceaşca, pe farfuriuţă. Îmi atinge degetele. Brusc mi se face aşa milă că l-aş lăsa să îmi facă orice vrea el, dacă nu mi-ar fi cam rău. Îmi zâmbeşte.
“E bună?”
“Îhî.”
“Vezi să nu te frigi.”
Iar îmi zâmbeşte. Vezi să nu te frigi tu în locul meu, în pula mea. Să-mi bag pula în ea de brichetă. Şi uite, încă n-am aprins ţigara. Noroc că mi-am amintit. Shit, da n-am luat ţigările. De ce pula mea să le iau, oricum vroiam să-i cer bricheta până mai târziu, poate chiar speram să mi-o lase de tot. Îmi trece prin cap să-i zic că mă duc până la mine să-mi iau ţigările şi să nu mă mai întorc, să-l las în morţii mă-sii cu cafeaua lui de poponar, băga-mi-aş pula în cafelele de poponari, nu-mi trebuie cafele de poponari, pot şi eu să-mi fac cafea de poponar dacă am chef. Da ştiu că ar veni şi ar suna, îngrijorat că am păţit ceva. Aşa că mai bine îi cer o ţigară.
“Sigur, sigur, cum să nu, doar că eu fumez mentolate, nu ştiu dacă tu…”
“E ok.”
“Tu cu din astea mai tari, din ce am observat eu…”
D-asta vrei în pula mea să te fuţi cu mine? Muzică dură, ţigări tari, sigur ştie că mă droghez, în pula mea, cred că tot cartierul ştie. La cât urlam pe balcon… vara fumam iarbă numai pe balcon… râdea R. că d-aia s-au ofilit într-o vară toate florile vecinei.
Îmi aprinde şi ţigara acum! Nu, că-i prea de tot. Dau să mă feresc, mă manifest haotic, smucesc din maini, şi chibritul aprins împreună cu ţigara neaprinsă din gura mea aterizează pe genunchiul lui gol. Săracu’, se abţine să nu ţipe.
“Îmi…îmi pare…”
“Stai liniştit, nu-i nici o problemă, uf, auci, se întamplă… nu, nu, stai să-ţi aprind alta”, zice speriat văzând că mă aplec şi culeg de pe covor ţigara cu pricina şi o bag în gură. Îl refuz cu un gest ferm din mână. Acum fumez. E bine. De la mine tocmai începe hell awaits. Marfă. Îi zic să dea muzica lui mai încet, că am o durere de cap. Se conformează.
“Uite, daca nu te grăbeşti chiar aşa tare… Adica ştiu că eşti ocupat, nu vreau să te reţin, cu articolele tale, ştiu că eşti prins… Da vreau să zic… Dacă nu te grăbeşti chiar aşa tare… Adică dacă nu te grăbeşti rău de tot…”
Tocmai mă pregăteam să-i zic că mă doare curu’, şi că nu sunt dispus decât să-l fut eu pe el, în nici un caz invers, şi de preferat altădată, când a făcut cea mai atrăgătoare ofertă de când mi-a deschis uşa până acu:
“… Am nişte bere în frigider.”
“Pai cred că da… Aş putea”
“Super, super, imediat. Carlsberg sau Beck’s?”
“Nu, ce o fi…de care e.”
“Cred că tu bei din astea mai tari…adica aşa am eu impresia”
… În pula mea.
Primesc un carlsberg. Mi-o desface. Nu că m-aş fi aşteptat la altceva. De asta nici nu mai protestez, da şi de frică să nu mai produc cine ştie ce accident. Beau o gură. Încă una. Dau pe gât juma de sticlă. Treptat, ca în desene animate, când unu îngheţat sau împietrit se face la loc om, încep şi eu să-mi simt câte o parte din corp, începând cu mâinile, pe urmă picioarele, gâtul, muşchii, restul. Până şi cel mai recent tatuaj de pe picior începe să mă usture puţin şi să mă strânga. La mine, baieţii au ajuns la spill the blood. Slayer rulz. Se termină sticla.
“Ţi-a fost sete, dragu’ de tine… Stai să-ţi mai aduc una. Tot din asta?”
“Ddda… de care-o fi.”
Mai primesc un carlsberg. Iar mi-o desface. Iar nu protestez. Incepe să-mi fie bine.
“Ce muzică mai ai pe aici…”
“A, da, sigur, iartă-mă”, iar mă atinge pe umăr, “vai ce gazdă sunt, nici nu te-am întrebat…”
“Că eu… cu din astea mai dure…”, şi mă pufneşte un râs… şi râd, râd…
Râde şi el.
“Uită-te singur, te rog, simte-te ca acasă.”
Nu pot, îmi vine să-i zic, cu muzica asta… Gasesc nişte coldplay. Cam naşpa, zic, da altceva chiar nu avea… zic, hai să fie. Dau mai încet.
Se apucă să îmi spuna ceva despre yoga, că s-a apucat acum câţiva ani, că e super bine, te simţi extraordinar, da totul este sa renunţi la fumat, băut, orice substanţă… se uită la mine cu subînţeles, să nu mănânci carne, ouă, prăjit, dulciuri, sare prea multă, să mănânci la ore fixe, să bei apă fără dioxid de carbon, să dormi acelaşi număr de ore în fiecare noapte… Ma gândesc, pai în pula mea, dacă faci astea, oricum nu-ţi mai trebuie nici o yoga. Iar am spus ce gândeam fără să vreau, tre’ să fac ceva în legătură cu asta, nu se mai poate… Nu, îmi explică, astea sunt aşa pentru corp, ca să ai un suport bun pentru yoga, astea sunt doar începutul, yoga este pentru echilibrul spiritului… Mi-a plăcut mult cum a spus asta, cu echilibrul spiritului… Aşa păţesc, mi se pune pata că spune cineva câte ceva inteligent şi inspirat, când de fapt nu-i chiar aşa. Da putea să spună la fel de bine echilibru spiritual, care e un clişeu, şi n-a făcut-o. “Echilibru spiritual” scrie pe toate afişele alea idioate care cheamă oamenii la adunări din astea de meditaţie transcendentală; e o expresie deja, şi aia care o folosesc nu se gândesc la “spirit”; “spiritual” le evocă altceva, oricum “spirit” nu prea le spune nimic. Şi “echilibru spiritual” e mai folosit decât “echilibrul spiritului”, aşa cş îţi vine mai uşor pe limbă decât celălalt. Şi lui nu i-a venit. La mine s-a terminat slayer, a început vintersorg. E bine şi aşa; totuşi mă înjur că puteam să pun slayer de la început, pe tot, nu de la mijloc.
Se termină şi berea asta. Cred că nu se aştepta la aşa ceva, ca îl văd dintr-o dată schimbându-se la fatză:
“Vai, să vezi… Ştii, eu nu cumpăr aşa multă bere deodată…Ţin 2-3 sticle, în caz că vine cineva pe la mine… nu, nu-i absolut nici o problemă, uite cum facem… Eu oricum nu prea am mâncare în frigider, si aş vrea să te servesc şi pe tine cu ceva bun… nu, nu accept să mă refuzi, ies trei minute până aici la ăştia jos, iau şi nişte bere, nici nu ştii cand m-am intors…”
Nu-i nevoie să te grăbeşti, stau bine şi singur.
“Da? Şi mai bine atunci.”
În pula mea! Tre’ să iau nişte pastile pentru asta, e clar!
“Uite, nu încui, să nu te simţi sechestrat”. Îmi face cu ochiul. Zâmbesc. Pleacă.
Aştept vreun minut, pe urmă mă ridic repede, ies şi intru la mine. Îmi iau ţigările, că mi s-a acrit de mentolate şi nici nu merg cu berea, pun slayer din nou, de data asta de la început, o să cânte câteva ore bune, dau tare tare, iau şi mobilul. Mă întorc.
Mă aşez la loc. Îmi aprind o ţigară. Asta parcă e prima pe care o fumez azi, alea au fost o combinaţie între pastă de dinţi, gumă de mestecat, cu aromă slabă de tutun. Mi se năzare să-i cotrobăi lu’ ăsta prin casă până se întoarce. Hai că n-o fi nenorocire, oricum ce-o să facă, să mă dea afară? Ha, ha. Ziare, reviste, nişte plicuri, facturi, ia uite ăsta e cu întreţinerea la zi, morţii mă-sii. Mă trezesc căutând bani. Cine ştie, poate îi are in aşa fel încât nu se prinde… nu se ştie niciodată…dacă, de exemplu, are opt milioane şase sute în hârtii de cincizeci şi o sută, se prinde el dacă rămân opt milioane două sute… nu cred, zice ca i-a cheltuit… mai fain era dacă ar fi baut şi el bere. Găsesc vreo trei milioane, da în hârtii de cinci sute şi nişte mărunt. Mă bate gândul să iau una de cinci sute. Mă mai gândesc. O bag în buzunar. Că dacă mă răzgândesc, pot oricând să o pun la loc, când e el la bucătărie, îi cer ceva de mâncare, şi o pun la loc. Dar dacă e să nu o iau şi mă răzgândesc dupa aia şi vreau să o iau, e mai greu. Mai ales că dacă e să o pun la loc, o să ştiu că fac o faptă buna şi nu o să-mi tremure mâna sau mai ştiu eu ce, o să fiu mai precis. Aşa că o bag în buzunar.
Ma duc la bibliotecă să mă uit la cărţi. Să-i cer cu împrumut. Văd ca are ceva Kundera, eu n-am citit decat gluma şi parcă am mai început ceva, dar nu mai ştiu cum se chema, în vremurile străvechi în care mergeam la bcu. Mai are Kafka, da nu vreau, Dostoievski am citit tot, Bruckner…
“Aşa, aşa, uită-te, dacă vrei ceva să-mi ceri, nu-i nici o problemă.”
“A… mă uitam şi eu ca prostu…”
“Să-mi ceri… îţi împrumut cu cea mai mare plăcere”
Ma gândesc… oare la ăsta când “e o problemă”? Cand îi pune cineva cutiţu’ la gât? Oare dacă îi zic bă, ciortesc şi io cinci sute de mii de lei vechi de la tine, dă-te-n mă-ta de poponar, ce eu beau bere cu tine pe gratis, aşa, ce crezi că-s io, aurolac, care n-are bani de două sticle de bere sa şi le cumpere şi singur, o sa zică „păi stai, că e o problemă?”
Mi-e frică să mă gândesc prea mult la asta… boala mea… până nu mă tratez…
De data asta am scăpat, se pare. Am gândit pe muteşte. Poate nu-s chiar bolnav…
“Înca un carlsberg?”
Oare chiar vrea ceva legat de sex de la mine? Poate că nu. Poate că aşa se poartă el. Încerc să-mi aduc aminte cum vorbeşte cu alţi oameni, când ne-am mai întâlnit pe hol, când s-au luat retarzii ăştia de mine că fac galagie şi el mi-a luat apărarea, că e sâmbătă noaptea, că aşa face tineretul, că dacă nu le place, să se mute în blocuri de pensionari, de garsoniere…
Iar îmi desface berea.
“Merci”. Zâmbesc şi eu, ce să fac. Acu, dacă a luat încă şase beri…
Şi dacă nu e aşa amabil pentru că mă vrea, ci pentru ca aşa e felul lui, cum pula mea nu oboseşte? Eu aş face în pula mea febră musculară la limbă tot spunând politeţuri din astea, “nici o problemă”, “sigur, cum să nu”, “plăcerea mea”, “simte-te ca acasă”…
“Ai vazut… cafea instant, mâncare improvizată, se vede că nu stau cu o fată, deranj peste tot.”
Unde pula mea vede deranj, eu oi fi chior, eu nu reuşesc.
“Tu mai stai cu fata aia simpatică, micuţă, brunetă, care se machia puternic? Că n-am mai văzut-o. Mereu ne vedeam la pâine, seara. Păreaţi că vă…”
“Da, adică nu, mai sunt cu ea, da’ nu mai stă aici.”
Simpatică, micuţă, brunetă. În pula mea, se vede că eşti poponar… restul vecinilor sub 70 de ani erau leşinati dupa R. a mea…
Parcă îmi citeşte gândurile, se apucă să îmi vorbească despre accept. Bine, o ia aşa pe ocolite. Că dintotdeauna m-a admirat, că par rebel, răzvrătit, că nu sunt de acord cu societatea în care trăim, că se consideră democratică, da uite cum îi privesc pe cei care sunt diferiţi…
“In ce fel diferiţi…”
Nu vreau să fiu sadic, da chiar îmi scăpase, încă mai aveam imaginea ei în cap. Am vrut să-i dau papucii la cheful ăla nenorocit, dar oare ar fi contat dacă chiar îi dădeam papucii şi ea îi primea, oare conta? Eu tot aş fi iubit-o în felul meu idiot şi bolnav, i-aş fi supt tot ce are mai bun şi tot ce are mai rău în sangele ei infestat de blackeriţă şi deatheriţă, toată prostia şi toată nebunia, toata superficialitatea şi tot geniul comun… Fuck you, love you baby, mi-e super dor de tine când îi aud pe alţii vorbind… Când beau bere…
“Păi uite, în orice fel. Privesc cu neînţelegere şi dispreţ pe oricine e diferit. Ia de pildă, etnia maghiară sau mai ştiu eu, minorităţile religioase, catolicii de pildă, sau cele de altă orientare sexuala…”
În sfârşit, clişee. O dăm în clişee, inevitabil. “Orientare sexuala”. Zi în pula mea, sufăr că sunt poponar şi nu pot să mă duc cu iubitul meu într-un bar frumos, intim, romantic, cu lumânărele pe masă, să bem ceva bun, să ne privim dulce în ochi, să ne ţinem de mână pe deasupra mesei, nu pe dedesupt. În schimb, pot să fac toate astea cu o pizdă, dar nu mă interesează. Sufăr că nu pot să mă duc cu el la mall, să păpăm cartofi prăjiţi, să râdem, să ne jucăm la prostii din alea cu maşinuţe sau cu împuşcături, să mergem după aia la o comedie aşa de duminica la hollywood multiplex, chiar dacă filmul ăla mă costă 300 de mii, două bilete, în loc de 5 mii acasă la mine, cât e cd-ul pe care-l trag, deci de şaizeci de ori mai mult, nu contează, fac cinste numai să pot sta cu el în lume, să ne pupăm pe bot la sfârşit când se aprind luminile. Să ieşim să-i iau o bere în pub şi să-l ţin iar de mână. Să mergem prin magazine şi să poată intra cu mine în cabina de probă, să vadă cum îmi stau ţoalele pe care vreau să mi le iau, că doar pentru el le iau. Toate astea… Să ne plimbăm prin parc vara, să ne stropim cu apă de la ţâşnitoare, să mâncăm vată de zahăr, ce dacă am trecut de treizeci de ani… Să ne sărutăm în staţie, când aşteptăm autobuzul şi nu mai vine… Da, în pula mea, dacă ai zice aşa, te-aş admira. Da vezi tu… ti-e ruşine să zici aşa, direct. O dai în diverse. Problema ta şi a celor ca tine, care sunt o groază, cu mult, mult, mult mai mulţi decât ai tu habar, nici nu îndrăzneşti să te gândeşti la numarul real de poponari din romania, habar nu ai, problema voastră este ca voi chiar credeţi ca faceţi ceva rau. Poate nu credeţi, da asa simţiţi. Când vă priveşte unu mustrător, vă arde privirea lui, vă pătrunde până în vârful degetelor, în loc să-i arătaţi muie. Când lipesc handicapaţii ăia de la noua dreaptă afişe la universitate cu moarte homosexualilor, pe voi vă doare, vă răneste, vi se face ruşine de voi, în loc să le scuipaţi, să râdeţi de ei, că sunt cu secole în urmă, că trăiesc numai după căcaturi băgate de alţii în capu’ lor, că sunt încă în evu’ mediu, în pula mea, că voi sunteţi cu mult deasupra lor pentru că aţi ales să fiţi aşa cum simţiţi şi nu aşa cum vă spune societatea sau religia. Mamă, m-am înfierbantat. Nici nu observ că de minute bune am o sticlă goală în mână.
“Stai un pic, să-ti umplu berea, nu?”
Da. Am pierdut un pic din aplomb. Trist e că şi voi depindeţi la greu de felul în care vă priveşte societatea. Aveţi nevoie de acordul ei… Nu vă simţiţi bine excluşi, vreti să fiţi acceptaţi, să vă pierdeţi în anonimatul ei călduţ, tânjiţi după asta şi suferiţi că nu se întamplă. O să se întample, nu mai e mult, o sa se întâmple şi asta… Or să moara ăştia mai bătrânii cu religia, pe nimeni n-o să-i mai doară în cur (dâcat pe voi! da vouă vă place), fiecare o să facă ce vrea din punctul ăsta de vedere, şi oricând vă puteţi muta mai la vest, şi-aşa cum am zis nu prea sunt manelişti printre voi, o să vă placă, o să fiţi şi voi la fel ca şi straightzii, băgaţi în seamă numai în măsura în care produceţi şi consumaţi. Ei … şi atunci? Atunci o să vă simţiţi bine in pielea voastră? De ce mie îmi vine să cred că nu… Poate sunt prost, dar dacă toată faza asta cu societatea e o scuză, că de fapt voi dinăuntru nu vă simţiţi bine că sunteţi poponari, vă simţiţi anormali? În pula mea, nu sunteţi deloc anormali. Asta e problema mea, asta am vrut să zic de la început, că mi se pare că atât voi cât şi ăia care vă injura sunteţi un produs socio-cultural, vă e frică să gândiţi de capul vostru, să duceţi până la capăt ce aţi ales… Nici vouă nu vă plac la urma urmei poponarii, pentru ca e gresit să fii aşa. Bere.
Sunteţi şi voi ca toată lumea. Conformişti şi resemnaţi. Şi e trist în pula mea, pentru că dacă eşti poponar, deja vezi că ceva e greşit cu a fi ca toţi ceilalţi, nu greşit, dar mă rog, că se poate şi altfel, că oamenii pot fi foarte neasemănători, şi atunci de ce pula mea nu extinzi asta, nu gândesti??? Vezi ce se întamplă cu tot din jurul tău. În pula mea, faptul că eşti pe invers e o şansă ca să vezi lucrurile altfel, să vezi că regulile sunt făcute de oameni. Priveşte-le, vezi dacă sunt chiar aşa bune precum crede toata lumea. Dacă tu nu te fuţi cu o pizdă, dacă nu-ţi vine să iubeşti o pizdă, înseamnă că lucrurile nu au fost date într-un singur fel, odată pentru totdeauna, de nenea ăla cu barbă albă.
Mamă, mi-e cald, mi-e rău, am febră. Îmi scot tricoul. Berea asta chiar nu ştiu cum s-a dus. Am intrat iar în starea aia de I give a shit. Mi-e dor de tine, iubito. Imi vine sa scâncesc ca un căţeluş. Puppy, puppy… În pula mea, cred că mă îmbăt. Erai aşa de dulce aseară. Nu te-ai mai îmbătat de mult atât de liniştit şi după aia să fii fericită. Sau cel puţin să te manifeşti atât de nonviolent, erai aproape pacifistă, flowerpoweristă. Ai pupat pe toată lumea, le-ai zis că-i iubesti, pe urmă te-ai urcat pe masa, ai dat din cap un pic, ai alunecat, te-ai lovit, ai început să râzi. Şi erai dulce, aşa de dulce… n-ai bătut pe nimeni, parcă nici nu mai înjurai aşa de mult… Cam ca pe vremea când te-am cunoscut eu. Mi se face rău; o să caut pe unu care să te merite, să te facă fericită, gata, de mâine umblu prin baruri cu un nou scop, îţi găsesc iubit şi te dau. Îti găsesc unu care să te facă să te îmbeţi mereu aşa frumos ca aseară. Te iubesc.
Zice ceva, am pierdut şirul. Îl văd că pleaca. Unde pula mea se duce? A, s-o fi terminat berea… Cum dracu’. Parcă luase şase. Eu am băut numai patru. Atunci de ce sunt opt capace pe jos? Hm. Cred ca eu am baut-o…
La bere s-a dus, precis. Mi-e foame. De obicei nu prea mi-e foame, nu prea mănânc. Mai ales când mă gândesc. La mine, gânditul îmi produce senzaţie de greaţă şi de stomac plin. Şi nu mai mi-e foame. Da acum îmi e.
Cât câcat am stat la ăsta? Că iar s-a terminat slayer!
Ies, intru, pun nişte judas priest, mă întorc, mă trântesc pe canapea… Unde rămăsesem…Bruckner, da, o să-i cer şi nişte Bruckner. Şi Kundera. Fără absolut nici un gând în cap, mă ridic, mă duc la bani, şi mai iau cinci sute de mii. Ce pula mea… Îmi vine în minte un articol din egophobia, scris cred că de ăla de la luna amară, da nu sunt sigur, despre ce naşpa e romanu’ manelist, sau aşa ceva, şi scria că de ce nu suntem artişti, mă rog nu mai ţin minte, îmi vine în cap p.s.-ul la articol, cică bula: si dacă ramuri bat în geam… bag pula, tai copacu’! Şi râzi, şi râzi… Aşa mă găseşte v.
Uite, să-mi trag nişte luna amară, să nu uit… că veni vorba… că au album nou, sau aşa am auzit eu ceva. Da fain rău: bag pula, tai copacu’! Păi chiar că aşa face românu’.
Încă o bere. Fac socoteala: nouă carlsberg, plus un milion… Beau un pic, da parcă nu mă mai simt aşa bine… Mă întreabă dacă vreau sa mănânc. Nu mai vreau, mi s-a facut greaţă. Da’ v. îmi place din ce în ce mai mult, nu de el mi s-a făcut greaţă. Asa. Îmi aduc aminte când eram mai mic şi căutam site-uri porno cu gagici super grase, strâmbe, cu tot felul de defecte.
Da, în pula mea, şi mie mi s-a întamplat ce ţi se întamplă ţie acum. Da pe mine mă priveau în acelasi fel în care te privesc pe tine acum şi inainte să umblu prin oraş cu tipi de mână. Aşa că mie mi se rupea de mult. Da’ te înţeleg. Aşa cum îi inteleg pe pokemonii care au inceput să poarte ţoale negre de puţin timp, şi ţăranii se iau de ei, şi lor le e puţin rusine. Asta e, încă au în sânge nevoia de a fi acceptaţi, de a nu fi puşi la zid. Unii renunţă, şi se conformează. Încet, încet, întai un tricou colorat, pe urmă nişte blugi normali, pe urmă dă-o dracu’ de pleată, oricum vreau şi eu un job bun, gagicile pac niste toculeţe, pac o fustiţă, te trezeşti că ajungi să asculţi brit pop. Sau cesaria evora. Alţii se obişnuiesc să-şi bage pula, şi să le placă. Ca mine, care abia aştept să prind o privire şocată când mă machiez la ochi prea tare sau cand am prea multe lanţuri. Dacă te gandesti, nici unii, nici alţii nu avem dreptate. Cel mai corect ar fi sa ignori complet rahatu’. Să te obişnuieşti până şi cu mirosul.
Gata, nu ştiu, cred că berea asta a fost ultima. Nu ştiu de ce, am aşa o presimţire… sună telefonu’. Beton. B. Că să ne vedem diseară în viking. Zice că a crezut că nu-l mai ţin minte… Hm. Zic nu mă, te ţin minte, da ce pula mea să facem diseara în viking, ca nu-i nici marţi, nici vineri, lasă că-i mişto, ştie el, că a mai fost, bine mă, eu ce să zic, merg pe mâna ta, ne vedem pe la 10 în fatză. Aşa târziu, zice, lui îi e dor de mine. Fuck. Păi bine, mă, da’ la cât vrei tu? Păi pe la 7, aşa în vreo doua ore… Sar în sus. Ce-ai mă, eşti bolnav, e dimineată. S-o crezi tu, e 5 şi ceva… v. surâde complice, mamă, morţii mă-tii, meriti să-ţi iau toate trei milioanele, am pierdut o zi întreagă cu tine…B. închide, rămâne aşa, ne vedem pe la 7 şi mergem în club a, că e miercuri, nu mai mergem în viking. Aveam eu o presimţire că berea asta a fost ultima cu poponărelu. Ciao, mă duc să beau cu alt poponar…
Îmi iau la revedere, nu prea mai ştiu cum, îi promit că trec mâine seară să mai stăm la bere, îmi împrumută şase cărti, să fie, vezi şi tu pe care ai chef să o citeşti, poţi să le ţii cât vrei, nu-i o problemă, merci mult că m-ai ascultat, parcă mă simt mai bine acum… Te pup, să treci cand eşti tu liber, eu mai mult pe acasă stau… sper să nu te superi că ţi-am răpit atâta timp.
Intru, arunc cărţile pe pat, bag din nou slayer şi mă duc să fac un duş.

3.

Sunt aşa de trist de mă doare tot corpul. Sunt trist din cauza a tot ce există în univers şi nu mă revoltă şi nu mă face nici fericit. Sunt trist şi mi se pare că dintotdeauna am fost aşa, nu mă pot gândi la altă stare posibilă. Sunt aşa de trist încât nu mă pot imagina netrist.

4.

Mi-e aşa de milă de oamenii care mă întreabă ce vreau să fac în viaţă, ce vreau sa fiu când o să fiu mare. Pentru ca nu ştiu ce să le răspund, le văd nedumerirea şi apoi mi se face milă. Ce pot să le spun? Nici nu stiu de fapt ce anume mă întreabă, cum aş putea să le răspund? Întrebarea asta mi s-a părut dintotdeaună mai profundă decât este ea de fapt. Dacă le-aş răspunde pe bune, le-aş spune ceva de genul că vreau să trăiesc fiind cât mai mult timp cu putinţă Eu, să fac lucruri, de care să nu îmi fie o greaţă insuportabilă a doua zi, să nu mă mint, să îmi folosesc creierul la capacitatea lui maximă pentru a încerca să înţeleg lucrurile importante din jurul meu, etc. Dar nu asta vor să ştie, de fapt dacă ar ştii asta, s-ar speria şi mai tare de monstrul din faţa lor. Dar n-ar putea oricum, pentru că nu înţeleg cuvintele astea… Pe zi ce trece mi se pare că oamenii îşi pierd din ce în ce mai mult capacitatea de a înţelege cuvinte care pentru mine au semnificaţie. Nu mai există pentru ei obiectul pe care îl denotă cuvintele astea, l-au expulzat din lumea lor. Ineficient… Dacă stai să te gândeşti, procesul în sine ar fi unul chiar filosofic, să dăm la o parte tot ceea ce nu ne foloseste, să facem curăţenie prin cămara noastră de concepte, în fond dacă nu avem la ce să le folosim, la ce bun să le mai ţinem, se aglomerează. Însa pentru cineva care l-ar înţelege, ceea ce este exclus în situatia de faţa.
Cel mai tare mila îmi este de ăia care mă ştiu de mic, părinţi, bunici, fraţi, surori (nu există încă, dar ce importanţă are), verişori, vecini, colegi de şcoală primară, ştiu că nu numai le-am înşelat aşteptările, asta face oricine până la urmă într-o măsură mai mică sau mai mare, dar m-am transformat în ceva cu totul şi cu totul incomprehensibil pentru ei, dincolo de o simplă dezamăgire sau înşelare a aşteptărilor. Simt că de acum înainte cel mai sigur mod de a nu-i răni prea tare va fi să le arăt cât mai puţin şi mai vag cu putinţă din mine, din adevaratul mine care sunt.
Şi îmi e, în continuare şi în reluare, milă.

5.

Iar cu metroul. De data asta, dupa nici nu mai ştiu cât timp, simţindu-mă bine. Stau în picioare, rezemat de uşă, şi mă simt chiar stabil pe picioarele mele. Îmi simt corpul, pot să mişc ce parte vreau din el şi pot să controlez ce parte vreau să nu se mişte. Nu mă doare inima, dar îmi bate, ce-i drept, un pic cam repede. Până şi fatza mi-o simt, pot să o ating. E acolo. Privesc oamenii de pe scaune şi nu îmi vine încă să cred că nu mi se face rau, nu am nici măcar ameţeală, sunt conştient de faptul ca sunt oameni, că sunt naşpa şi îi privesc normal. Nu mă apucă nici un fel de ameţeală dar chestia asta este atât de în neregulă încât începe din nou să mi se facă frică. De când nu am mai fost atat de detaşat! Ce mi se întamplă? Daca aşa te simţi oare în ziua în care mori? Dacă o să fie azi? God, măcar să am timp să cobor în staţia în care trebuie, să ajung până în apropierea ei, acolo nu-i nimic, acolo pot să mor, ea o să afle unde m-au gasit şi o să ştie că veneam la ea… Că m-am ţinut de cuvânt şi veneam să o iau de la şcoală aşa cum i-am promis. Dar nu, nu, fireşte că nu se va întampla aşa, n-am şanse sa mai rezist încaă cinci staţii, la gara de nord stă mai mult decât în celelalte staţii, am să cad până acolo… Încerc să mă controlez, să mă simt, îmi spun că n-am dreptate, uite azi chiar îmi e bine, mi-e normal, azi trece mai repede, stai liniştit, fixează un punct, să vezi că o să fie bine, nu o să se mai învârtă nimic, nici oamenii, nici uşile, azi ţi-e bine, da, păi tocmai de asta mi se pregăteşte ceva îngrozitor, nu-i normal, e şi mai grav, când m-am mai simţit eu bine în ultimul timp în metrou… Mă uit la imaginea mea de pe uşa trenului, sunt alb ca varul; mă încearcă din nou vechea dilemă, o să fie atac de cord sau accident cerebral. Încerc să mă gândesc la ea. Acu îmi vine să borăsc, aşa mi se întamplă mereu când îmi e rău şi mă gândesc la cineva apropiat. Îmi tremura picioarele, mi-au îngheţat mâinile, fruntea mi se acoperă de broboane de transpiraţie, ochii nu mă mai ajută la nimic, parcă văd totul cu creierul, aşa, direct, fără a mă mai folosi de ochi. M-am concentrat tot în creier şi creierul e partea mea din corp pe care o pot controla cel mai puţin.
Îmi vin frânturi de frânturi de gânduri, amestecate, majoritatea importante, majoritatea familiare, majoritatea chestii care mă fac să-mi fie frica şi să-mi fie rău. Ştiu că nu are nici un rost să încerc să mă gândesc la ceva acum. Ar fi şi mai rău, aş constata un fel de ameţeală interioară, incapacitatea de a fixa un gând este asemanatoare cu imposibilitatea de a-ţi fixa privirea pe ceva. Fuck. Aş vrea o gură de apă şi să ies, să fiu în spaţiu larg, să simt aerul, nu vreau să mor sub pământ… Îmi vine să blestem ceva, să strâng în minte fragmente de ură, dar universul e o chestie prea insignifiantă, prea mică si fragilă pentru a primi cantitatea enormă de venin pe care l-aş scuipa eu acum în el dacă aş şti că asta m-ar vindeca. Îmi vine să plâng, dar mă abţin, ştiu că asta mi-ar face şi mai rău, ar fi o confirmare pentru mine că într-adevăr mă simt rău, plânsul e un semn concret, nu poate fi numai în imaginaţia ta, îţi simţi lacrimile, ţi le guşti, nu mai ai cum să te minţi zicându-ţi că ţi se pare că îţi este rău. Nu mai pot… Simt cum ard, cum mă topesc, dacă scap şi de data asta, de unde să mai găsesc energie să mă întorc acasă, n-am sa mai ajung niciodata acasă, asta e, într-un fel nu am nimic aşa de scump acasă. Mă uit la oameni, să vedem, sa încercăm, poate, poate… Nimic. De fapt şi mai rău. Mă apucă o ură amestecată cu dispreţ şi invidie. Îmi aduc aminte de vremurile neverosimile în care eram şi eu sănătos, puteam sta în metrou liniştit şi cugeta la ale mele, sau pur şi simplu sta şi mă odihni. Îmi întorc privirea şi fixez clanţa de la uşa dintre vagoane. E chiar lângă mine. O ating. Dacă te ţii pe picioare cât de cât, dacă te ascultă corpul, dacă încă îţi vin în minte frânturi de gânduri coerente, pe care le recunoşti ca fiind ale tale, dacă inima încă îţi bate de bine-de rău, nu este ca atunci când mori, nu? Ma gândesc că ar trebui să fie cumva altfel, că nimeni nu poate muri conştient de sine, dacă ar fi conştient, ar încerca să facă ceva… Mă gândesc că nu mori niciodată aşa din senin, că ştii cumva înainte. Încerc să-mi controlez bătăile inimii, totuşi ar trebui să am putere asupra chestiilor ăstora… Parcă e un pic mai bine, ştiu că dacă aş bea acum o bere, mi-ar trece, dar ar fi doar ca şi cum aş lăsa-o pe altadata.
Leşin. O să leşin. Dintr-un moment într-altul.
Îmi privesc mâinile, asta de obicei îmi face bine. Sunt palide, slabe, cu mici încreţituri, sunt cele mai cunoscute mâini din lume, de dimineaţă m-am dat cu ojă şi le-am privit mult timp. Văd că le pot mişca, mă înţep cu unghiile, simt înţepătura, e bine, încerc să vizualizez tot ce exista sub pielea de pe ele, oase, vinişoare, sânge. Într-o zi nu au să mai funcţioneze, ca orice aparat expirat, vor fi moarte, moarte, nefuncţionale, inerte, şi aşa pentru totdeauna. Degeaba… la ce bun să mai prelungim aşteptarea asta a inevitabilului, o zi, o săptămână, să ne facem atâtea griji, de multe ori îmi vine să las totul baltă, să fug, să fug… Să pot şi eu să mă odihnesc, să scap de frica asta stupidă, iraţională, nu mai pot… În alta parte îmi este imposibil să mă ascund, am încercat, am tot încercat… peste tot aproape am încercat şi nu am reusit. Vreau să dorm, vreau acum aici să mă întind pe jos, să dorm, dar nu aă putea sa adorm de frică.
A trecut o staţie.

6.

Te văd de la mama dracu’, eu care văd atât de prost la distanţă. Stai pe iarbă, cu picioarele cruciş şi fumezi. Tutun, cred. Bei o cola light. Asta e, mai bei şi tu cola din când în când, eşti în curtea facultăţii. Vorbesti cu nişte… fete. Nu ştiu cum le-aş putea numi, nici animale, ar fi prea mult, mie îmi plac la nebunie animalele. Mă rog, nişte bucăţi de decor prost, lipsit de inspiraţie, ieftin.
Mă observi şi tu când ajung lângă gard.
“Sal, iubi, te pupic dulce!”
“Sal.”
“Uite, el e amicul meu, M., v-am spus eu…”; zâmbeşte şi trage un fum. “Trebuia să vină de acu’ juma de ora, da nu-i nimic, am mai aflat şi eu cu ocazia asta ce se mai întamplă pe la cursuri, veniţi cu noi la bere, nu stăm mult?”
“Buna, M., îmi pare bine.”
“A., încântată de cunoştinţă.”
“C, îmi pare bine, R. ne-a povestit despre tine…”
Da, bănuiesc. “Amicul??” Whatever… R…. Şi eu la 21 de ani… mereu găsesc scuza asta stupidă. În fond, ştiu foarte bine că nu e validă. Eu, la 21 de ani eram eu, ea la 21 de ani e ea, cand o sa aibă 28 nu o să fie eu, nici măcar nu o să se simtă ca mine. E altcineva. Deşi, cândva…
“Păi, hai, mişcarea, o mai frecăm mult aici, pe uscat! Hai, hai!”
Gagicile se conformează. Se vede că sunt obişnuite s-o considere zeiţa gothică, ce ar vrea şi ele sa fie dacă nu ar fi atât de îngrozitor de urâte, evident nu urâte în sensul normal, habar nu am dacă sunt urâte, mi-am pierdut din fericire de foarte mult timp criteriile obisnuite în ceea ce priveşte frumuseţea feminină, dacă nu ar fi atât de false, de lipsite de sine, nişte imitaţii de măşti, nişte copii de măşti, dacă ar ştii ceva pe lume, ceva cu adevărat al lor, dacă ar gândi. Gânditul, fie el şi o secundă pe oră, face minuni pentru frumuseţe.
Nu mă miră că e idolitză pe aici, altfel e evident că nu ar sta cu aşa ceva, s-ar plictisi.
Ce dracu fac, de ce mă duc acum cu maimuţoaicele la terasă, parcă văd ca într-un film cu teenşi plictisitor, pe care nu reuşesc să-l duc până la capăt, că vreuna se va da la mine, doar R. a zis “amicu”…
“Bergenbier?”
“Bergenbier”.
Suntem serviţi, nu fără ocheadele de rigoare, curioase şi oripilate.
R. duce sticla la gură şi sticla rămane mai uşoară cu vreo 300 de ml.
“Şi, cu ce te ocupi? R. e cam secretoasă în ce te priveşte.”
Mi-o imaginez pe gagica-mea ca pe o chestie care “secretă”, nu ştiu, cuvântul ăsta, secretoasă…
Ignor întrebarea.
Termin berea.
“Am ceva bun la mine, cine vrea? Mergem la budă…”
Ketamină, presupun, ea are oarecare reticenţe în a umbla cu heroina la ea, mai ales prin facultate. Repede, maimuţoaicele, ca să-i câştige simpatia, cum e, nu e tare, ce efect are, cât ţine, ce poţi să păţeşti, de cât timp ia…
Mai cerem bere. Alea n-au băut nici un sfert de sticlă, da mai cer şi ele. Ce, să zica R. că-s pămpăloaice? Mă ridic să merg cu ea la o liniuţă. Mai trage o dată de alea, aşa, din colegialitate.
“Nu, R., lasă, pe bune, altădată, acu avem şi referatul ăla până mâine…”
La budă, scoate ea un caiet, răstoarnă prafu’ din cutiuţa pentru farduri pe el, face sase liniuţe, desi eu mă aşteptam la una singură de fiecare, ruleaza o bancnotă de cinci sute de mii, şi hai să tragem. Mă bufneşte râsu când îmi aduc aminte de faza din filmu’ ăla, london, în care jason statham dă cocaina pe jos – era să zic heroina, da mi-am amintit contextu’, adica o petrecere a unora bogaţi şi fitzoşi – da nu dă câteva liniuţe, da o grămăjoară serioasă şi o gagică, a, nu-i nimic, tragem de pe jos, gagica în fustă scurtă evident, şi mă gândesc, fuck, dacă am fi dat-o noi pe jos în buda din cămin, ce făceam, o prizam din pişat? Îi zic şi ei, râde, şi nu poate să tragă că se îneacă. Îi zic să aştepte, mă duc sa iau berile de la terasă.
“Gata, aşa repede?’’, se interesează bruneta mai plinuţă. “Şi R.?”
Le explic cum vine situaţia, că o să mai întârziem vreun sfert de oră, schimbă priviri cu subînţeles între ele, probabil se gândesc că drogurile au fost o scuză ca să mergem să ne-o tragem, în fond ele nici nu le-au vazut, oricum cui îi pasă… Barmaniţa se uita chiorâş că plec cu sticlele.
Mă întorc, numai patru liniuţe. Zic, ce faci, le-ai dat şi tu pe jos de atâta râs? Le-am dat o pulă pe jos, le-am tras, da nu ştiu parcă n-am nimic, păi zic oi fi tu prea treaza acu, mai aşteaptă, că nu te grăbeşte nimeni, dă şi mie aia să trag. Trag şi eu două. Ne urcăm amândoi pe pervaz, ne ţinem de mână. Bem bere.
Mă întreabă dacă m-am futut cu B.
“Nu încă.”
“Aha. Aşa mă gândeam şi eu.”
Ultima dată când B. mă sunase să ieşim, când mă recuperam eu cu nişte carlsberg la vecinul meu poponar, am luat-o şi pe ea. Spre dimineata îmi venea să borăsc, şi am ieşit cu el afară, la aer. Ne-am pus pe jos, în faţă la club a, şi m-a ţinut de mână, m-a mângâiat pe păr, din astea, când a ieşit şi ea să vadă cum mă simt. S-a apucat să-i facă bietului copil scene de gelozie. Că sunt cu ea de doi ani, că sunt perfect straight, bullshituri din astea, de parcă ala era orb. I-am zis că nu e treaba ei. S-a răsucit, a intrat înapoi in club, si în două minute era sus, cu geaca şi rucsacul, gata să fugă dupa un taxi.
“Oricum, dacă îţi place măi…”
“În pula mea, nu începe iar… Ştii doar ce am vorbit de la început… E stupid să ne certăm când tragem. De fapt mi-am mai schimbat între timp părerea, e stupid să ne certăm oricum, oricând, pierdem timpul, şi aşa stai cam puţin cu mine, ştiu, şcoala, mă-ta, sor-ta, jobul…”
“Ştiu şi ai dreptate.”
Ţuşti jos şi mai trage o linie.
“De fapt asta vroiam să-ţi zic că îmi pare rău că am plecat aşa atunci, eram cam beată. Te-am sunat a doua zi, da nu ai raspuns, m-am gândit că ori esti supi, ori ţi-e rau.”
Da, eram la el, ştiu. Ne făcea mă-sa şuncă pane, clătite cu dulceaţă şi tarte cu fructe, primele tarte de casă pe care le-am mâncat. Şi ne întreba dacă nu e bine să ne ia două-trei beri ca să ne refacem, fii-su avea ore după-amiaza. Am rămas la ei şi la prânz când au avut friptură cu cartofi prăjiţi. Super mă-sa. Mă făcea cam nostalgic, îmi aminteam cand eram şi eu în liceu, şi mie îmi făcea maică-mea clătite uneori, îmi lua prăjituri când se termina trimestrul fără corijenţe, când aveam peste 7 la purtare… da mai mult când nu aveam corijenţe. Am stat pe urmă în camera lui pe jos, am fumat şi am ascultat muzică. Am vorbit mult, părea că înţelege multe dintre prostiile pe care le turnam eu. Poate chiar înţelegea, nu ştiu, mi-era frică să cred asta, încă îmi e, nu vreau s-o cred, sunt aproape de tot convins că am să fiu tare dezamăgit când am să aflu că nu-i aşa, ştiu că nu are cum să fie aşa. Şi cu ea mi-am facut aceleasi iluzii la început… Şi am văzut că mă sună, da n-am avut nici un chef să-i răspund.
Trag şi eu linia care a mai rămas.
“Ideea e că, nu stiu, aşa fac eu, când mă enervez de ceva, nu pot să mă abţin, să mă prefac în regulă, când…”
“Ştiu, ştiu, iubire, vino-ncoa.”
Ne sărutăm. E dulce ca de obicei, e scumpă, e cea mai frumoasă gagică pe care am văzut-o vreodată, dacă aş vedea-o în clipa asta şi nu aş cunoaşte-o, aş înnebuni, mi-aş dedica tot timpul încercării de a o vrăji, de-a o face să fie a mea. E super felul în care se mişcă, aşa smucită, ţăcănită, felul cum înjură, cum scuipă, cum trage din ţigară, cum trage pe nas, cum dă din pleata numai pe ce-i place ei, cum plânge în somn, cum cade mereu pe stradă când e beata, de trebuie s-o târăşti practic după tine, cum râde din toate prostiile, cum nu îi e niciodată ruşine să fie ea… E aşa cum ar trebui să fie toată lumea şi cum n-o sa fie niciodată decât ea.
E fericită, liniutele au efect. Râde şi ţipă ca un bebe. Că e uşoară, e fericită, nu-şi simte mâinile, uite ce mişto fac mâinile ei. Vrea să facem ca alea din thirteen, să ne dăm palme, şi să ne bucurăm că nu simţim că ne dor. Refuz categoric. Mă intelege. Râdem şi ne luăm în braţe.
“Te iubesc.”
“Me too.”
Îmi aduc aminte că eu i-am zis primul că o iubesc, după doar trei zile şi vreo şaizeci de beri. Ea mi-a zis după juma de an, după câteva jointuri.
Îmi spune că mai are juma de sticluţă la ea, dacă vreau mai facem liniuţe. Mai bine mai bem, îi spun, şi facem liniuţele mai pe seară, undeva mai liniştit, că aici e cam naşpa, şi trebuie să cumpărăm şi o cutie de bere, că n-avem în ce să le ardem, e mai complicat.
Ieşim.
Mă simt super super bine, a fost frumos, sunt gata să răspund binevoitor şi maimuţoaicelor, orice m-ar întreba. Au trecut vreo patru minute de cand am plecat.
Mă pun la masă şi mă trezesc că vreau mult de tot să fiu singur cu ea, să pot să-i vorbesc, mă trezesc că vreau să fie la fel ca acu’ doi ani. Ştiu că ar putea fi, nu s-au schimbat prea multe. În cel mai rau caz, ne-am strofoca puţin, atâta tot.
“Mi-a părut bine, sincer, acu’ noi plecăm.”
Râde şi se supune. Plecăm. Lăsăm berea. Da’ nici nu o plătim. Să se descurce alea, dă-le dracu. În fond, suntem doua specimene prea speciale pentru a nu percepe taxă celor cărora le dăm din timpul nostru preţios de specimene speciale. Fugim pe străzi, evident nu obosim. Îmi zice apropo de asta că vrea să urce pe munte drogată, sa nu obosească, zic nu se poate, e periculos. Zice că iar n-o mai intereseaza dacă moare, nu-i mai e frică, e fericită. Are dreptate. Râdem de toţi, de tot universul, de toate ideile stupide in care unii cred, ne pupăm. Râdem, râdem mult şi fugim. Azi ne-am luat zi liberă.