Sânge Satanic

[fragmente de roman neterminat -II-]

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

Mă consolează adesea în nopţi gri şi fără sfârşit gândul că lumea asta e atât de împuţită, diformă şi imbecilă încât, oricât de adânc m-aş afunda în mizerie, oricât aş slăbi strânsoarea şi aş ceda iubitei mele, vrăjitoarea neagră care îmi smulge carnea, îmi sângerează organele şi îmi ucide încet, perfid şi cu precizie neuronii, voi fi oricum, întotdeauna când îmi voi privi reflexia în apă sau oglindă, cea mai minunată fiinţă care a existat vreodată pe pământ.

Crăiasa zăpezilor nesfârşit de negre

Tu eşti Eu, respiri cu plămânii mei, scrii cu neuronii mei, procreezi cu sperma mea. Când sunt în criză de personalitate şi nu pot fi Tu, îţi dau voie sa fii Noi.

Dacă coşmarurile şi cele mai frumoase imagini care mi-au bântuit vreodata creierul s-ar contopi ca prin minune luând o singura formă, aceea ai fi tu regină, vrăjitoare binecuvântată de diavol, amanta lui preferată.

Găsesc în ochii tăi tristeţea lumii, ştiu că suferi pentru toate frunzele rupte şi merele pline de viermi picate prea devreme de pe cracă, pentru firele de praf care ajung pe maşini şi sunt ucise de aurolacii care sterg parbrize la stop în intersecţii. Ştiu că tu eşti sufletul universului, că totul există pentru că îl gândeşti tu, că mintea ta jucăuşă naşte jegul ăsta de lume în fiecare dimineaţă pentru a avea un ghem de lână pe care să îl arunce şi apoi să-l prindă.

Dacă într-o dimineaţă, mult prea mahmură, nu ai fi în stare să te trezeşti la ora obişnuită, lumea ar rămâne într-o noapte fără sfârşit, răsuflările ar împietri, câinii s-ar opri printre maşini, adormiţi, iar soarele ar pica în apa mării şi s-ar îneca. Şi dacă lumea ar pieri în haosul astfel provocat de prea multe beri băute de noi doi împreună, când te-ai trezi ai inventa dintr-o clipire de gene o alta, alte fiinţe inutile şi alti maidanezi care vor fi călcaţi sau nu de automobile pe autostradă.

Şi totul este exact aşa cum ar trebui să fie.

Nu mai ştiu unde şi când te-am întâlnit. Ştiu, it sounds lame, dar ăsta este adevărul. Cum aş putea să fi uitat cum ai apărut în lumea mea, cum mi-ai invadat cotloanele întunecate şi morbide la care ţineam cu disperare, cu dinţii sângerânzi, în care mă simţeam singur şi fericit? Cum ai venit cu inocenţa, cu râsetul tau, cu nebunia ta copilăreasca şi totuşi atât de calculată şi perversă? Cum am sperat în acelaşi timp să te contaminez de tristete şi moarte, ca să mă poţi însoţi prin viaţă, să mă poţi înţelege şi consola, dar şi să mă salvezi, aşa, ca într-o poveste expirată. De demult.

Şi, cu toate astea, da, am uitat. Nu ştiu când te-am cunoscut. Nu ştiu ce culoare avea părul tău, dacă erai dată cu ruj, dacă erai beată, ce purtai în picioare, dacă purtai pe vremea aia o mie de brăţări de care astăzi nu te desparţi nici când dormi, nici când faci baie, dacă aveai alt iubit, dacă era zi sau noapte, dacă eram fericit sau deprimat. Haosul pe care îl numim iubire reîncepe cu fiecare azi. Te-aş iubi din nou, de la început, cu aceeaşi disperare, de fiecare dată. Nu îmi amintesc ziua de ieri, nu ştiu nici măcar dacă ai încercat să mă ucizi sau să îmi oferi mult visata redempţiune.

Mă priveşti adesea cu ochii mari deschişi în timp ce dorm. Deschid ameţit ochii, şi îţi intâlnesc privirea neagră, lipsită parcă de orice emoţie, ca un hău în care te-ai putea prăbuşi dacă nu te ţii bine pe picioare şi înţeleg poemul lui blaga despre izvorul nopţii, înteleg şi că am fost damnat să te am, ca mi-ai fost dată pentru ca să mi se arate hidoşenia mea interioară. Că eşti oglinda care îmi arată de fiecare dată tot ceea ce nu vreau să văd, tot ce încerc să uit, să refuz cu disperare. Apoi, imediat, îmi imaginez ca eşti moartă. Că ai impietrit aşa, cu ochii deschişi, că niciodată nu voi mai putea pătrunde în mintea ta, căci mintea ta nu mai există, că mi-a rămas pentru vecie numai această imagine a ochilor negri mari, deschişi, a buzelor rotunjite, caninilor ascuţiţi şi nasului un pic turtit.

Ştiu că este o platitudine idioată, dar odată ce te-am cunoscut nimic nu a mai fost la fel.

Regină, ai apărut de nicăieri, m-ai obligat să mă nasc din nou, transfigurat, mi-ai spălat sufletul şi mi l-ai umplut de păcate de care înainte nici nu ştiam că există. Regină, amantă perversă şi pecetluitoare, vii din neguri adânci şi ţi-ai găsit adăpost în mine. Sclav, mort, lipsit de substanţă, m-am scurs în ochii tăi şi acum trăiesc prin respiraţia şi vocea ta. Dacă într-o zi vei hotărî să mă ucizi, am să accept asta cu resemnarea unui orb, cu umilinţa celui care nu este demn nici să îţi îmbrăţişeze, aruncat în genunchi, gleznele de diavoliţă.

Pentru R., cu dragoste

Din nou, seară de băut şi tras pe nas. Începem cu iarbă şi bere. Suntem şapte, cinci ţigări. Două lăzi de bere, vodcă şi whisky. Şi lapte. Vorbim. Cât mai aiurea se poate, deşi ştiu că asta o oftică de moarte pe R., care ar vrea din când în când o discuţie serioasă. O sperie când vorbim aşa. Dă-te-n pula mea, caută-ţi unu’ care stă la discuţii serioase în timp ce bagă un joint cu tine. Nu ştiu ce am azi, nu sunt în apele mele, mi se năzare că o urăsc, că de ea se leagă tot ce e deprimant şi sufocant în ultima vreme în viaţa mea. O fi viaţa mea de căcat, dar oricând se poate şi mai rău. Nu ştiu, of, începe să mă doară capul. Ştiu că dacă o înjur, mâine am să-i cer iertare, şi nu pentru că o vreau fiindcă n-am cu cine să mă fut sau cine să-mi facă mâncare, ci pentru că pur şi simplu o iubesc. A. vine cu ceva despre care zice că-i “bun în draci”. Iarba “îmbunătăţită” luată de la ruşi (moldoveni, adică). Băgăm. Din partea mea, nu mi se pare cine ştie ce diferenţă, dar azi parcă nici gustul nu-l mai simt. Oi fi bolnav, în pula mea. Mă plictisesc de bere, o dau pe whisky şi coniac. Vezi că nu te bag în seamă, şi, în pula mea, în loc să mă iei de o parte să mă întrebi ce am, în pula mea măcar atâta merit după doi ani, te apuci să vorbeşti cu pizda lui S. Îmi mai arunci câte un zâmbet, parcă aş fi o pulă pe care vrei s-o agăţi într-un bar. O iau razna. Vine şi heroina în cele din urmă. Aş fi vrut să fi putut să fii tu heroina mea, dar am ştiut de la început că asta n-o să se întâmple niciodată, eşti prea slabă, nu poţi fi nici măcar iarba mea, nici stejaru’ meu, nici măcar ginul meu tonic, în pula mea. A. iar îşi trage în venă. Nu inţeleg de ce toţi ezită un pic când văd pe unu’ că-şi bagă în venă dar dacă trage pe nas e totul ok. Două linii, trei. Încep să mă simt mai bine. Nu bine, ci normal. Ca şi cum treptat începe să mi se potrivească corpul în care sunt, să pot să încep în sfârşit să-l folosesc, să mă mişc, să mă simt. Am ştiut de când te-am luat că nu o să-mi placă ce o să descopăr la tine. Din prima zi. Aş fi vrut sa ţi-o zic chiar atunci, ca azi să-ţi aduci aminte şi să nu mă mai acuzi de inconsecvenţă. Ştiam că nu ai cum să fii prea mişto. Dar cu toate astea te-am luat; te-am luat pentru ca erai scumpă, pentru că erai ce puteam găsi mai bun atunci. Te-am luat cum îţi iei un animăluţ şi nu ai pretenţii mari de la el. Te-am luat că să-mi aud vocea când aberez.

Bag tot ce este pe acolo, pe masă, pe lângă. Iar zâmbet din ăla, zâmbeşte-i în pula mea altuia, zâmbeşte-i lui A., îţi spun eu că o sa-i placă. Mi se năzare că te urăsc, te urăsc. Mă faci să fiu un bou, mă faci să fiu din ce în ce mai mult ca tine, să mă preocupe prietenii noştri de căcat şi în ce baruri mai mergem în weekend. Şi ce ţoale negre ne mai luăm, ce poezii idioate pentru teenageriţe ai mai citit tu pe net. În pula mea, mi-a zis ma-ta că acu’ un an, înainte să-ţi zic că îţi dau papucii dacă te mai uiţi la televizor, te trezeai înainte să pleci la facultate şi te uitai la nush-ce telenovelă în reluare, rubi parcă zicea mă-ta că se chema. Mă-ta era fericită, credea că te faci normală. Da’ chiar te urăsc azi, nu ştiu ce m-a apucat. Îmi vine brusc chef să-ţi dedic o melodie de-a lu’ eminem, kim, cred că singura pe care am ascultat-o, în care o înjura pe nevastă-sa şi pe urmă o taie cu drujba sau cu ce pula mea găseşte el. Da’ n-am de unde eminem. Merge şi used to love her. Atâta timp cât o îngroapă pe căţea… e bine. Sau die, die my darlin’. Ar mai fi… Erau deştepţi ăia care dădeau cu acid pe feţele fostelor sau cu orice care lasă urme marfă de tot. Ce te-ai face dacă ţi-aş face asta? Ei? Fucking bitch! Asta chiar te-ar pune cu botul pe labe! Să nu mai poţi să ieşi în lume, în baruri adică, la concerte, să te vadă lumea şi să te admire, să fii lolită gotică, în pula mea, să te dai mare cu ţoalele de piele şi motoru’ tău luat de la rebuturi pentru care cred că ai luat şi muie, am dreptate? Nu zici tu că să-i loveşti pe oameni unde-i doare mai tare? Poftim, na! Aha, ţipi, urlă, fă, în pula mea cât te ţin plămânii ăia negri ai tăi! Na, ţine! Căţea idioată! Doi ani, doi ani întregi! Te-am cărat cu mine peste tot… Căţea impuţită!
“Ţi-e bine, iubire?”
“Îhî.”
Fuck you. O să încerc să-ţi dau definitiv papucii când mă trezesc. Dar trebuie să fiu treaz. Neapărat. Căci altfel nu se pune.
De ce pula mea să te mai suport, să te târăsc după mine, doar pentru ca am o slăbiciune pentru tine, că mi-e bine cu tine, că eşti haioasă, uneori deşteaptă, nu prea mult, aşa, cât să nu mi se aplece, că eşti dulce şi toată lumea zice ce pizdă mişto am? Nu-mi mai ajunge. Nu vreau alta sau altul, dar am obosit. Iartă-mă. Îţi dau papucii chiar acum.
De mâine dimineaţa cea mai lungă relaţie a mea o să fie la trecut. Fuck you.

Droguri

Ai făcut rost de câteva sute de mii şi îmi spui că vrei să ne vedem să băgăm vreo juma de sticluţă. Doar noi noi, cu obsesiile şi iubirea noastră, cu nebunia sublimă şi sentimentele abjecte de care ne ruşinăm a doua zi.

Mergem de mână până la câţiva metri de farmacie. Ne despărţim, eu urmează să te aştept campat inutil pe un gard şi să urmăresc de la depărtare senzaţionalul tău număr de teatru, repetat pe viu de atâtea ori, urmând să intervin telefonic la un moment dat… dar să nu ne precipităm. Îţi tragi bluza în jos, un decolteu sexy nu strică niciodată, îţi compui cea mai inocentă faţă posibilă şi începi să plângi. Intri înăuntru şi trânteşti uşa după tine.

“Cu ce vă pot ajuta, domnişoară?”
“(suspine înecate) Câinele meu Bobi (Suspine, scâncete) moareeeeeee!”
“Dar nu se poate… Trebuie să vedem ce putem face! Ce a păţit? ”
“A fost muşcat de un… un (suspine sfâşietoare) un l-lup!!!”
“Vai! Cum, unde?”
“Eram la ţară cu părinţii… (suspine, sughiţuri) I-am văzut prea târziu, se bătuseră deja şi lupul l-a muşcat pe Bobi! Şi lupoaica… ”
“Cum?? Au fost doi lupi?”
“Nuuu… vreo patru cred!” (suspine disperate)
“Vai de mine, bine ca nu aţi fost atacată de haită!… dar luaţi loc, să vă aduc un pahar cu apă, staţi jos aici, vă rog. Ce rasă este câinele dumneavoastră?”
“L-l-up!!!” (suspine îngrozitoare)
“Lup? Ciobănesc german adică?”
“Da! L-l-l-lu-lup!” (lacrimi nestăvilite)
“Ce vârstă are, pardon avea… mă scuzaţi, are?”
“Trei luni!!!!!” (hohote de plâns)
“Regret nespus… totuşi poate poate se mai poate face ceva. Unde este animalul acum?”
“Acasă.”
“Dar respiră, are convulsii, vomită, sângerează? Care sunt simptomele?”
“Moooaaaareeeeeeeeeee!”
“Luaţi vă rog, beţi apă, aşa… Calmaţi-vă, eu vă înţeleg foarte bine, într-adevăr..aşa un ghinion, un căţel atât de tânăr!”
(hohote)
“Vă rog, vă rog, încercaţi să vă calmaţi”… “Suntem în pauză, vă rog reveniţi în jumătate de oră, da, da, nu, nu am închis, este pauză de masă, asteptaţi afară vă rog!” Babele cu două mâţe în braţe se execută bombănind.
“Poate că totuşi ar trebui să văd câinele. Putem încerca să îl pansăm, iar dacă este într-adevar atât de grav, îl vom opera. Totuşi, timpul este elementul cheie, trebuie să acţionăm imediat, altfel şansele lui scad considerabil… ”
(suspine uşor reţinute)
“Locuiţi departe?”
“N-nu”.
Punctul culminant – şi cel mai riscant – al show-ului: sună telefonul lui R. O înjur în gând că nu ştie niciodată când să se oprească, spune mereu poveşti prea gogonate, e drept, oamenii o cred întotdeauna, şi totuşi…
“Alo, da? A muriiiiiiiit??!” (hohote, agitaţie, farmacistul se apropie, îi pune o mână pe umăr, eu văd toată scena şi mă abţin din răsputeri să nu pufnesc în râs la telefon).
“Aaaa… cum? Eutanasiat??!!” (hohote sfâşietoare)
“Păi şi cum, să cumpar ce? Ce-i aia? Keta-cum?! Bine, o să încerc. Dar ce face? Spune-mi că nu suferă!” (suspine disperate).
“Era verişorul meu, este student la medicină veterinară. O sa-l eutanasieze!!!!!!!” (lacrimi disperate, faţa ţi s-a tumefiat, ai nevoie de o batistă iar farmacistul, galant, nu întârzie să se facă util).
“Dar… Este convins că nu există altă soluţie? De fapt, cu siguranţă, dacă verişorul dumneavoastră studiază medicina… ”
“Mi-a zis că vomită ghemotoace de blană cu sânge… I-au curs vreo 10 litri de sânge… Moareeeeeeeeeee!”
“Nu ştiu, în cazul ăsta, fireşte, băiatul are dreptate. Cel puţin, animăluţul nu va mai suferi. Regret, îmi pare foarte, foarte rău”.
Şi deznodământul…
“Mi-a spus că are nevoie pentru eutanasie de o substanţă… De fapt are, dar nu este suficientă pentru Bobi (suspine). Keta-keta nu mai ştiu cum”
“Ketamină, da, da. Regret însă, dar se elibereaza numai cu reţetă… De fapt este pe lista substanţelor care nu vor mai fi comercializate decât cabinetelor veterinare”
“… ” (un nou val de hohote)
“Nu, nu, calmaţi-vă, nu este cazul… Să vedem ce putem face! Aţi putea să îl sunaţi pe vărul dumneavoastră şi să mi-l daţi la telefon, poate?”
R. se execută. O mica schimbare în plan, dar aşa este mai palpitant iar liniuţele noastre vor fi mai puţin amare…
“Salut, uite vorbeşte tu aici la farmacie ca eu nu mă pricep”
Farmacistul îi ia cu timiditate mobilul din mână şi începe sa mă descoasă. Ce cantitate am nevoie, la ce cabinet lucrez, în ce an sunt student, care este starea câinelui atacat. Îi răspund calm, cu un aer uşor blazat, să nu par nerăbdător sau suspect. Sunt credibil, experienţa îşi spune cuvântul.
“Uitaţi aici, domnişoară, poftiţi o sticluţa de ketamină, va trebui să o injecteze vărul dumneavoastră, vă scriu aici şi dozajul”
“Mu-mul-mulţumesc” (iar suspine)
“De fapt, stiţi ce? Cred că mai bine vă dau sticluţă mare, asta s-ar putea să nu fie suficientă pentru un ciobănesc, chiar şi pui… Mai ales dacă nu moare de prima dată… ”
(hohote)
“Mă scuzaţi, n-am vrut sa fiu crud… Vroiam de fapt să spun că… ”
“Cât mă costă?” Pe R. a început deja să o manânce nasul la vederea sticluţei magice.
“A, nu… .nu îmi datoraţi niciun ban! Aşa o tragedie, îmi pare tare rău ca s-a ajuns la metoda ultimă. Să stiţi, dacă veţi dori vreodata un alt pui de ciobă… ”
“Mulţumesc”. Zâmbete, R. înfaşcă sticluţa, farmacistul îi dă şi o seringă, în cazul în care verişorul student rămâne în pană. Când iese pe uşa farmaciei, trântind-o din nou, aproape că ţopăie de bucurie. Mie îmi e milă de farmacist.

O iau de mână şi ne grăbim spre metroul din crângaşi.

Ajunşi acasă, începem să facem inventarul: seringă avem, lumânare, bricheta, sticluţa… ne lipseşte o doză de bere. Coborâm sa luăm. Luăm vreo 10, să fie. Dăm pe gât o cutie, ne-o pasăm unul altuia, impacientaţi, febrili, vrem să se golească mai repede, nu apreciem berea ca în alte dăţi. În sfârşit, doza e goală. Îi facem o gaură cu cuţitul şi băgăm lumânarea înăuntru. Aprindem lumânarea. Desfacem sticluţa de ketamină, tragem în seringă şi o punem la “prăjit” pe fundul cutiei de bere, deasupra lumânării. Aşteptăm. Din când în când, o mai mărunţim cu cartela pe cea care deja s-a făcut. Camera deja s-a umplut de un miros binecunoscut, uşor înecăcios, puţin acrişor. Lumânarea se termină şi se stinge şi o schimbăm.

În sfârşit, cantitatea e gata. O răsturnăm pe o revistă şi începem să o mărunţim cu cartela. Râcâim bine cutia de bere să nu pierdem nimic. În sfârşit, începem să facem liniuţele. Ne certăm. R. le vrea lungi şi subţiri, eu prefer mai degrabă grămăjoarele. Ne încăpăţânăm, fiecare vrea în stilul propriu, eu o fac curvă proastă, ea mă face poponar dobitoc şi într-un final ajungem să le facă fiecare pe ale lui aşa cum preferă.

Între timp ne împăcăm, niciodată nu tragem pe nas când suntem certaţi. Ne pupăm şi tragem câte două liniuţe fiecare. Ea pleacă la baie să se pişe. Eu aştept să îşi facă efectul. Ea iese din baie, dar începe să păşească în gol, pe loc, cu intenţia vădită de a se îndrepta spre mine. Nu reuşeşte. O înţeleg. Întotdeauna, obiectele, spaţiul par să se depărteze, reperele obişnuite nu mai funcţionează. Îmi amintesc că prima dată când am tras am avut o revelaţie pornind de la asta, am devenit subit subiectivist şi m-am convins că universul nu există decât ca proiectare a minţii noastre, că spaţiul şi timpul sunt în noi şi le putem da realitate dupa bunul plac.

Cade în fund. Mă duc să o ridic sau o să o pup, nu ştiu prea bine, şi sfârşesc alături de ea, întins pe podea. Visăm.

Cad. Fireşte, cad, întotdeuna cad. Cad într-un gol imens, negru, ca un con cu vârful în jos, dar niciodată nu ating vârful conului. Ca şi cum coşmarul nu ar fi strivirea finală, ci însăşi căderea nesfârşită. În vise, întreaga mea viaţă ar putea fi doar o cădere, fără un sens, doar cadere şi atât. În realitate…

Simt cum se mişcă universul cu mine, îi simt vibraţia, suflul de fiinţa bătrână, care gâfâie, sigur are probleme cu tensiunea. Şi cu plămânii, poate. Mă gândesc că noi doi, aşa cum stăm unul lângă altul, perfect simetrici, căci iubirea ne-a şlefuit ca pe două scoici, făcându-ne aproape identici, suntem plămânii universului. În fiecare lună, când ţie îţi vine ciclul, scuipă sânge şi devine suspect de tuberculoză. Dacă noi vom muri, universul se va asfixia. Fireşte, de asta ne ţine în viaţă, ne hrăneşte zilnic cu porţia de angoase şi moarte. Are nevoie de noi.
Vreau să-i vorbesc. Vreau să îi spun că am aflat că noi suntem axa lumii, în jurul căreia se învârt caii, maşinile, păsările. Vreau să îi spun că noi nu vom muri niciodată. Nu avem cum să murim, pentru că ne iubim, pentru că universul ne iubeşte. Totul este făcut din iubire, iar iubirea este înţelegere şi cunoaştere. Ştiu că numai în astfel de momente sunt aproape de adevăr, pentru că Adevărul nu este pentru ochii muritorilor, adevărul este ca black metalul, ai nevoie de pregătire înainte de a te apropia de el. Iar noi nu mai suntem muritori, am trecut dincolo. Şi noi suntem iubirea. Şi adevărul. Noi suntem universul. Vom trece peste un timp în particulele de aer, vom muri şi vom învia în flori, ne vom topi în picături de ploaie torenţială. Vreau să îi spun toate astea, şi nu ar fi decât o minusculă firimitură din înţelegerea mea din acest moment. Îi privesc însă ochii roşii, umezi şi îmi dau seama că nu ar avea rost.

Ea ştie.

*

Mi s-a spart o ţeavă

4.49 AM. Soneria sună. Mă întorc cu faţa în sus, nu îmi dau seama momentan dacă mai trăiesc sau nu. Îmi văd corpul mişcându-se, dar nu reuşesc să mă agaţ de niciun gând. Dacă nu gândesc, oare mai sunt eu? Ce înseamnă să fiu eu? Nu mă simt chiar beat, dar…

“Aloooooooo? Domnu M.?! Deschideţi vă rog, este foarte urgent!”
Măi să fie… Ce pula mea, asta e vecina de sub mine. Pula mea, arde ceva? Am adormit cu ţigara aprinsă, să-mi bag pula…
“Alooooo?! Domnu M.!!!! Curge ceva la mine!”
Mă să fiu al dracului, ce pula…
Deschid uşa. Îmi dau seama că sunt complet gol. Ochii babei se opresc fix pe coaiele mele. Îmi place, mereu când sunt trezit brusc din somn sunt exhibiţionist. Mai ales că baba, fiind nefutută, va avea fantezii cu mine mult timp de acum încolo.
“Domnu M., vai dar sunteţi dezbrăcat, domnu, trebuie să faceţi ceva, mie îmi curge pe perete! Sigur dumneavoastră sunteţi de vină!”
Fireşte da… eu provoc scurgeri din astea… mai ales că sunt gol…
“Ce vă curge mai exact?!”
“Apa, ce să-mi curgă?!”
“Aaa”
“Verificaţi, vă rog mult. Sigur vi s-a fisurat ceva”
Da, curu’. Ce pula mea să se fisureze. Îmi amintesc brusc faza din palahniuk, cu ăla cu intestinele înghiţite de ţeava de scurgere din piscină. Fireşte, încep să râd.
“Dar nu e deloc de glumă!!! Eu inţeleg că dumneavoastră, tineretul, numai de glumă vă arde. Mie însă îmi curge!”
“Ce vă curge? aaa… apa”. Încerc să mă abţin. Nu reuşesc. Pufnesc la răstimpuri regulate în ras.
Intrăm împreună în baie. Baia e mica, de garsonieră. Se atinge cu ţâţele, sau cu ce a mai rămas din ele, de burta mea. Nu mi se scoală. A, stai… o am deja sculată. Visam la excursia în care am dormit cu R. şi D., minora perversă, în braţe.
“Poate totuşi puneţi ceva pe dumneavoastră, nişte slipi măcar”
Serios?! Eşti sigură că asta îţi doreşti?
Nu îmi răspunde. Fireşte. Perversa dracu’!
Verific ţevile. Adică mă fac că le verific, nu ştiu unde i s-a pus pata nebunei că s-a fisurat. Mă lămureşte însă baba:
“Acolo, sus, la bazin! Trebuie să vă urcaţi pe scaun şi să verificaţi!”
Măi, dă-mă dracu! Nu ţi-a ajuns, ai? Vrei să-mi vezi curu’ şi coaiele de sus?
Exhibiţionismul biruie oboseala şi mahmureala. Iau cel mai solid scaun şi mă urc să văd. Fisura pulii… nu se vede nimic.
“Nu văd nicio fisură!”
“Vai de mine şi de mine… Cum să nu fie nicio fisură?? Dacă mie îmi curge pe perete? Miroase a igrasie! Vă invit să vedeţi!”
Nu, lasă… Te cred pe cuvant.
“Da, eu vă înţeleg şi regret că v-am provocat probleme. Dar nu cred că fisura e de la mine. Poate de mai sus”.
“Ia, daţi-mi mie scaunul. Mă urc să văd”.
Se opinteşte cu greu în scaunul de metal, foarte rezistent. Am futut-o pe R. în toate poziţiile imposibile pe scaunul ăsta. Reuşeşte să se urce în genunchi. Îmi întinde mâna. Galant, ce pula mea să fac, o ajut să se ridice în picioare. Acum stă cocoţată pe scaun, fix cu poala rochiei de casă, un fel de combinaţie între rochie de plaja şi capot, deasupra nasului meu. Are varice şi celulită. Şi pielea lăsată. Miroase a cafea ieftină, a spirt şi parcă a băşini sau medicamente, nu pot fi sigur.
“Pfuiiiii… ia uitaţi, domnu M.!!! Câtă inundaţie!”
Unde, în pizdă? Mă gândesc că pe moment, purtat de val, am zis asta cu voce tare. Se pare însă că nu.
“Aici, ia puneţi mâna, numai un pic”
Păi cum pula mea să pun mâna? Tre’ să te dai tu vaco întâi jos, nu?
“Ia, veniţi aici sus, vă rog frumos”
Ce să fac. Îmi iau inima-n dinţi şi mă urc alături de babă de pe scaun. Întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Sunt mai înalt ca baba cu vreo doua capete. Nu mă gândesc la fisura din bazin. Mă gândesc dacă babei i-ar plăcea să stea capră.
“Uitaţi, aici, puneţi mâna lânga mine. E ud!”
Păi e ud, cum pula mea să fie.
“E ud, domnu M. Trebuie să faceţi ceva!”
Deh…
Încep să mă scarpin în cap. M-aş scărpina şi la coaie, dar deh…
“Chemaţi un instalator să repare fisura”
Repara-ţi-aş eu fisura definitiv… Sunt convins că dacă te-ar fute cineva ai uita instant de apa pe pereţi.
“Eu să stiţi că nu glumesc. Apăi eu să stiţi că vă dau în judecată. Asta e a douăzecea oară când mă inundaţi. Eu sunt femeie bătrână. Dumneavoastră toată ziua cu petrecerile, cu fetele, fireşte că vi se sparg ţevile!”
Huh? Ce pula mea vrea să spună? ce legătură…
“Uite, săptămâna trecută, în loc să verificaţi scurgerile, aţi plecat la mare, la distracţie, în vama veche, parcă eu n-am văzut la televizor… ”
“M-aţi văzut pe mine?!!”
“E, nu chiar pe dumneavoastră. Pe alţii ca dumneavoastră. Erau îmbrăcaţi în negru ca dumneavoastră, cu cercei şi cu părul mare, de nu mai ştiai care e femeie şi care e bărbat.”
Mă, dă-mă dracu’. Asta s-a uitat la actualitaţi şi a văzut pentru prima oară rockeri.
“Adică dumneavoastră plecaţi aşa, vă puneţi palma în cur şi gata??! Întâi trebuie să vă asiguraţi că totul e în ordine la locuinţa dumneavoastră!”
Bă, să fiu al naibii…
“Bine, dar… ”
“Ei, hai hai, lăsaţi vrăjeala! Credeţi ca eu mai am 15 ani? Aţi plecat, nu v-a mai interesat, acum trebuie să plătiţi.”
Bine făh, da zi odată ce poziţie preferi, vreau şi eu să mă culc.
“O amendă eventual”
A, ok. Mai bine amendă.
“Şi de unde aţi avut dumneavoastră bani de mare??? Ia uitaţi-vă, eu am fost profesoară de liceu, şi de abia îmi ajung banii de mâncare. Pe când dumneavoastră, jurnalist, abia aţi terminat facultatea, numai în petreceri o ţineţi. Petreceri e puţin spus… câte nu mi-a fost dat urechilor să aud de jos de aicea… ”
“Bine, dar tot nu înţeleg.”
“Ce să nu înţelegeţi??! E, vă faceţi acum că nu pricepeţi, da, ce să zic, sunteţi nevinovat. Să vă intre bine în cap, noi aici suntem o asociaţie de locatari cu credinţa în dumnezeu, cu frica de dumnezeu. Eu atât am avut de spus.”
“Bine, dar… ”
“Ce bine, care bine… Aia e muzică pe care o ascultaţi dumneavoastră? Aia e de la diavol! Şi alea sunt discuţii?! Auzi, doamne fereste: ce te-ar face să te sinucizi?!! Asta vorbeaţi ieri seară.”
“Păi bine dar… dumneavoastră de unde ştiţi?”
“Auzi, de unde ştiu! Păi prietena dumneavoastră vorbea tare de tot, spunea că se închină numai satanei!!!”
“Aaaa… R.! Nu trebuie să o luaţi în seamă.”
“Cum domnu M, adică cum să nu o iau în seamă? Adică şi apa de pe pereţi ce este????”
“Păi ce să fie… Apă?!”
“Pfffffff. Apă?? Este apa diavolului, domnu M.!!”
Probabil e fană Eliade. Mi-a trecut şi erecţia. Nu mai sunt în stare să gândesc nimic, să simt nimic. Înţeleg că baba e altă specie. Dacă eu aş fute-o pe babă, şi dacă ea ar mai avea ciclu, am da naştere unor genii. Pentru că abominabilul este puternic şi se poate transforma în ceva minunat. Aş fi ca un lup procreând cu o găină pestriţă.
“Deci, nu îmi răspundeţi? Foarte bine, eu să stiţi că mâine chem sanepidul”
“Păi ce treabă are cu apa?”
“Păi cum ce treabă?! Dumneavoastră nu vedeţi că aveţi gândaci pe pereţi?!”
Mă pufneşte din nou râsul, dar mă abţin. Îmi dau seama că o să plece în câteva minute, că este evident că nu a găsit aici la mine ceea ce căuta, dar este trist că nu o să ştiu niciodată dacă s-ar fi pretat la o partidă de sex sălbatic pe maşina de spălat, pornită evident, din baie. Încă o posibilitate care îmi va rămâne o necunoscută pentru totdeauna, îmi va rămâne închisă. De ce a venit baba în toiul nopţii? O îngrijora soarta pereţilor? Auzise prin vecini că fut tot ce îmi calcă pragul? Şi dacă da, cum ar fi vrut să o fut? Fireşte, în aşa fel încât să pară împotriva voinţei ei. Ea venise cu griji concrete.
Realizez că ar trebui să trag o pereche de pantaloni pe mine şi să iau o bere din frigider. Baba se pregăteste de plecare. Deschid uşa, baba iese, nu înainte să mă ameninţe cu sanepidul, administraţia blocului, protecţia consumatorului. Îmi spune că nu contează că, de fapt, apa a venit pe conductă de mai sus, eu sunt vinovat pentru ca am plecat la mare, la distracţie. Eu mă gândesc că, în definitiv, are dreptate în felul ei. În fond, e o babă. Babele ştiu întotdeauna ce spun.
Rămân singur. Sunt deosebit de excitat. De parcă baba ar fi fost un simplu intermezzo, cu atât mai excitant cu cat amână deznodământul, în filmul meu erotic cu cele două surori incestuoase şi lesbiene în devenire. Dau drumu’ la laptop şi mă apuc de labă.

Iar nepotul Satanei

I.

Chef după trei săptămâni de absenţă. La A., evident. The usual stuff. Toţi mă găsesc mai slab, mai morbid, mai tăcut. Fuck them. Cheful are tot ce are de obicei un chef la A., muzică dată super tare, băutură cât cuprinde, ţigări, iarbă, un pic de heroină, mai nou absint că de, toţi în viking şi în vamă o ard pe absint, trebuia să ne conformăm şi noi măcar pentru ăştia mici, lume multicică, vreo doişpe treişpe de-ai casei şi vreo opt nou veniţi. Surprind încă de cum intru priviri care îmi amintesc de a mamei când vroia să îmi spună că a vorbit la mine la şcoală, ştie tot, o să am iaraşi corijenţe, o să fiu exmatriculat, sunt singurul cu nota cinci la purtare, dar nu îndrăzneşte să-mi spună, nu vrea să sparg nimic sau să îi fac vânătăi pe mâini din nou. Le ignor.
Beau câteva beri. Privirile se adâncesc, cresc, se înmulţesc, în fine îmi este pe măsură ce ne apropiem de miezul nopţii din ce în ce mai greu să le ignor, mă irită din ce în ce mai tare. Dacă ea ar fi aici… dacă ea ar fi aici ar face un mişto de ei… futuţi în cur care nu dădeau doi bani pe ea înainte să se întample asta, unii chiar nu puteau să o sufere, alţii râdeau de ea, o credeau proastă, superficială… S-au trezit dintr-o dată că le lipseşte. Fuel for hatred… mă cuprinde ura amestecată cu dezgust, se ridică tot mai sus, mai puternică, e bine, îmi e cald. Mă uit la toţi… pentru prima dată simt aceeaşi silă şi pentru ei ca şi pentru majoritatea oamenilor, nu mi s-a mai întâmplat, în definitiv se presupunea, ei, A., presupuneau că mă simt bine aici, făcând ceea ce facem de obicei. Astăzi însă privirile astea tâmpe mă fac să văd lucrurile aşa cum sunt sau aşa cum cred în momentul ăsta că sunt. Mă jigneşte îngrozitor că ei cred că s-ar fi putut sinucide din motivul ăsta, doar din motivul ăsta, că o cunosc de atâta timp şi habar nu au cine este.
Îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă R. ar fi murit pe bune. La ce s-ar fi gândit ăştia. Îmi imaginez e prost spus, fac mai degrabă o încercare de a-mi imagina inimaginabilul. Fireşte, nu ar înţelege nimic, nu ar simţi mare lucru, ar simţi ceva dar n-ar şti ce să facă cu sentimentele astea, încerc să văd ce aş simţi eu… o lume fără tine, pentru totdeauna fără tine şi totuşi cu amintirea ta atât de tangibilă, adulmecabilă, cu toate gândurile mele care sunt aşa cum sunt pentru că într-un fel sau altul le-am raportat la tine, eu exist aşa astăzi pentru că tu ai existat ieri aşa cum ai existat. Dar ei, ei … fuck, poate că ar trebui să plec acum cât mai e timp, acum înainte să mă cuprindă ura asta cu totul, să mă înghită, deja nu ştiu dacă o mai pot stăpâni, să fug cât mai departe de ei, de sentimentul ăsta străin de vinovăţie care mi se năzare atunci când îi privesc, nu, nu mă simt vinovat faţa de tine ci faţă de ei, aşa, antefactum.

II.

“sunteţi închişi, sunteţi pierduţi, dar poate că greşesc/ nu sunt prea sigur că tot ce simt e omenesc”
[ipr – diavol şi zeu]

Şi creşte, şi încă mai creşte. Ce dracu caut aici, dintotdeauna m-am simţit atât de străin, de neînţeles, cu mult mai neînţeles decât în mijlocul mulţimii, acolo nu se pune problema să fii neînţeles pentru că nimeni nu se gândeşte la tine, aici însă îşi fac o imagine despre tine pe care o vor păstra indiferent ce vei face tu, indiferent cât de mult ceea ce faci tu sau spui va contrazice imaginea asta facilă şi inutilă şi detestabilă în momentul ăsta. Îmi amintesc că la început unii dintre ei mi-au părut atât de proşti încât am zis că voi sta cu ei aşa ca să mă distrez ca sa am pe ce să îmi ascut ghearele, îmi aduc aminte că niciodată nu i-am luat în serios şi totuşi, aşa cum fac de fapt mai mereu, nu m-am putut abţine să nu le dau părţi din mine, în definitiv sunt cei cu care am băut şi m-am drogat cel mai mult în ultimele şase luni, fuck, juma de an, şi pe urmă stai şi te întrebi ca prostu’ ce ai făcut ani întregi, unde pula mea i-ai aruncat, nu-ţi mai aduci aminte aproape nimic din ei, nimic interesant, nimic profund în afară de câteva sentimente pe care oricum le-ai fi avut.
Fuck. Trebuie să opresc toate astea, nu că aş avea ceva mai bun de făcut cu mine, nu pentru că rataţii aştia nu merită prezenţa mea, ceea ce e cât se poate de adevărat, ci pentru că trebuie să scap de greaţa asta oribilă, de nodul ăsta din gât ca să mai pot bea în continuare. Da-v-aş muie în inimă.
Cum poţi să fii atât de cretin, de terminat înainte de a fi început vreodată pe bune şi în loc să faci ceva în legătură cu asta să stai ca vita şi să mă judeci pe mine? Sau pe ea? Sau pe oricine care măcar ştie cu ce se mănâncă chestia asta în care trăim. Şi creşte, şi creşte, încă mai are loc să crească.
Au fost clipe în care m-am simţit ca acuma, poate singurele care au meritat vreodată. Au fost multe. Şi într-un timp trăiam numai pentru ele, în restul vieţii doar le aşteptam. Când ştii că eşti înăuntru, că înţelegi, că simţi totul, ştii că nu vrei să te trezeşti, pentru că trezitul ar fi ca o palmă, ca un scuipat ca o bătaie de joc pentru tine care ai simţit toate astea, care ai fost acolo unde ar alege să stea probabil dumnezeu dacă ar exista. Oricum, în momentele alea nu te gândeai la trezire, pentru că nu îţi puteai imagina că mai poate fi ceva dupa asta, că mai ai cum să supravieţuieşti după ce ai înţeles atâta, după ce ţi-ai răspuns într-o singură clipire la toate întrebările la care aşteptai răspuns pe care le-ai gândit vreodată, şi nu te deranja că asta e, aici se termină. Părea chiar singura variantă posibilă. Fireşte, întotdeauna încercam să nu las clipa să-mi scape, vroiam să o prelungesc, s-o eternizez, fuck, ştiam că nu se poate şi totuşi… mi s-a părut întotdeauna că merită să mori încercând, de fapt aşa şi era să se întâmple de mai bine de vreo zece ori… da, şi îmi ieşea prelungirea asta, nu ştiu cum, aveai senzaţia că nu mai ai ce să simţi gata ai terminat de simţit totul pe lumea asta şi de aflat totul şi încă se mai putea atunci începeam să mă sperii, mi se părea că pic într-un vârtej fără fund, aşa mai visam uneori când eram mic, asta e, am fost fascinat dintotdeauna de cădere, de coborâre, niciodată nu m-am visat zburând, mă speriam dar eram atât de fericit, ştiam că a meritat să mă nasc, aşa vrusesem dintotdeauna să trăiesc, asta încercasem în toate modurile artificiale să simt, de ce să mă mai trezesc când oricum era evident că sunt la capătul drumului.

Şi uite că de fiecare dată m-am trezit, împotriva voinţei mele. Şi nu numai asta, dar treptat începeam să uit, să-mi scadă din ce în ce mai mult febra până ajungeam la temperatura oamenilor normali, ţineam minte că s-a întâmplat ceva dar parcă din ce în ce îmi era mai greu să-mi amintesc ce anume, oricum ceva îmi rămânea o consolare, acolo. Şi mai rămânea şi repetarea irepetabilului care, spre fascinaţia mea continuă, se întâmpla. Cu heroină, cocaină, iarbă, bere, vodcă, coniac, ketamină, aspirină, absint, ură, muzică, ş.a. Supravieţuirea mă deranja însă, îmi rănea orgoliul aşa cum îmi răneşte ochiul imaginea ăstora din camera acum, privindu-mă pe furiş, judecându-mă în gând sau şoaptă, punându-mi eticheta, găsindu-mi poate poreclă, compătimindu-mă. Sau pe ea, ceea ce îmi e egal, îmi produce aceeaşi senzaţie acută de vomă.
A. vine şi mă întreabă dacă mă simt bine. Mă priveşte şi el ciudat, nu, în fond îl aveam şi pe el în atenţie când mă refeream la “ei”, este o mâncare asemănătoare de peşte. Vreau să îi spun tot ce gândesc acum, ca pe vremuri, şi mă opresc, e inutil. Dacă se putea cândva, nu înseamnă că se mai poate şi acum.
Soneria… A mai venit încă unu’. Oare cui i-o mai folosi înca unu’? Mă amuzau înainte feţele noi, era ca şi cum A. şi-a mai luat ceva mobilă nouă de când am trecut eu ultima dată, mă relaxa într-un fel. Azi nu. Probabil nu va mai fi la fel niciodată de ce pula mea am venit, poate că până la urmă cel care greşeşte sunt eu… nu mai ştiu nimic se anunţă o nesfârşită durere de cap pe care numai o cantitate mare de bere o poate amâna pentru mâine dimineaţă când va fi mai uşor atunci va fi treaba mea voi fi singur acum însă nu vreau durere de cap vreau să stau aici şi să înfrunt privirile astea cu un zâmbet cinic pe buze mi se pare cea mai inspirată declaraţie de dragoste pe care i-o pot face ei în felu’ ăsta. Shit… uite-l pe B.

III.

Intră cu un mers un pic timid sau mai degrabă nesigur, se uită prin cameră am o bănuială că mă caută pe mine. Dau să mă ridic dar mă răzgândesc. În urma lui vine A. cu o privire de parcă l-ar fi pocnit cineva în cap. “Bună, te-am căutat… te-am sunat… m-am gândit că poate… adică n-ar fi rău să bag un cap aveam ceva timp… ” “Ei bine, m-ai gasit”. Ne uităm unu’ la altul ciudat, oricum noi înţelegem ceva din privirile astea, ei nu. A. mă ia deoparte să-mi explice. B. a trecut aproape în fiecare seară pe aici, te căuta în pula mea, ce dracu vrea, puteai să-mi spui şi mie că v-aţi făcut tovarăşi în halu ăsta eu credeam că avem aceeaşi părere despre pokemoni, anyway la început l-am primit i-am explicat ce-a păţit fata ta şi s-a lamurit ca nu eşti dar al dracu copil tâmpit n-a încetat să vină m-am trezit cu el şi noaptea următoare. Fuck, i-am zis să se ducă dracu, mă rog cât am putut eu de frumos, dar să vezi drăcie a apărut iar a doua zi. L-am dat afară şi de atunci nu i-am mai deschis da’ l-am văzut de pe balcon. Adică l-ai lăsat la uşă? Da, şi al dracu dement stătea câte două ore… acu’ câteva zile a venit beat mi-a pocnit în uşă dupa care s-a apucat să plângă. Şi nu i-ai deschis? Îmi aruncă o privire de genu’ “da’ ce am eu faţa de prost?”… Ascultă, dacă vrei bairame cu minori şi minore să le ţii la mă-ta acasă nu la mine ştii foarte bine că ăştia cheamă mereu gaborii, da? Crezi că asta îmi lipseşte? Şi în pula mea pentru ce la urma urmei de abia îl cunosc… mai e si metalcorist! Mă abţin, mă abţin, mă abţin… Cred că s-a facut foarte cald în camera de când a apărut B… În final nu mai pot… Îmi ies din gură exact cuvintele pe care le gândesc. Îi spun să se ducă în morţii mă-sii, că eu oricum venisem aşa să-mi iau un fel de rămas bun, am vrut să fiu nu ştiu un fel de corect cam ăsta e cuvântul să le spun că n-o să mai trec o vreme pentru că vreau să beau singur să mă gândesc nu are legătură cu ei nu m-am plictisit de chefurile lor probabil că o să mă întorc când o să mă simt în stare, dar… mi-am dat seama că nu aş fi fost eu în final eu nu-mi iau ramas bun aşa de la nişte tâmpiţi nişte străini, în fine nu mai plec cu strângeri de mână ci cu pula băgată şi vorbesc serios, şi plec chiar în minutul ăsta. Se uită la mine. Pe urmă începe să mă îmbrâncească. “Stai stai acuma nu exagera poftim mai beau o sticla şi m-am cărat. Hai dă noroc şi tu o să fie ultimul pe anul ăsta… poftim dă şi cu B” “Ieşi în morţii mă-tii până nu-ţi sparg sticla aia în cap, mişcă-n morţii mă-tii ‘tu-ţi… ” “Mamă da ce grăbit eşti… stai să-mi iau geaca… sugeţi pula la greu da voi toţi da’ nu mi-e milă deloc de voi poate doar pentru ca v-aţi născut… haha, şi tu, da şi tu şi tu… ” “Ia labele de pe aia, cumpără-ţi singur bere” Mă îmbrânceşte un necunoscut în holul de la intrare pe urmă deschide uşa să mă dea afară, îi fut una bine de tot peste bot, sar mai mulţi mi-o iau şi eu, asta e… B. e şi el îmbrâncit se smuceşte, eu sar să-l apăr, iar dau iar primesc. “Ieşi în morţii-mă-tii să-mi bag pula am terminat-o cu tine am vrut să te ajut nu vezi ai ajuns varză varză… nu te mai recunosc de mult” “Ai şi tu răbdare nu vezi că am ieşit cu stângu’ stai să mai intru încă o dată să ies cu dreptul” îi zic, aş, de unde. Mă îmbrânceşte cu putere şi încuie şi asta a fost. Gata. Ne trezim amândoi pe hol, beţi, liberi, fără geacă, adică doar eu fără geacă. Nu mai are rost să sun după ea, o să o arunce A. pe geam aşa că ne grăbim să ieşim să fim noi aia care o prindem. Vecinii deschid uşile în timp ce grohăim pe scări, feţe speriate, sigur unii dintre ei au chemat deja poliţia, mă bucur, foarte bine să vezi ce păţeşte A. Sunt surescitat, încălzit, beat şi mă simt foarte liber a fost cu mult mai sinceră despărţirea asta decât tot ce plănuisem eu. Am făcut în sfârşit un lucru de care mă simt mândru. Înjur, urlu, scuip, mă piş pe un perete, pe urmă pe scară, pe urmă pe uşa de la lift.

B. vine lângă mine şi mă ia în braţe. E cald, miroase a bere şi tremură puţin. Mi se destind toţi muşchii pe care-i pot simţi, uit de tot, uit de A., uit că suntem prieteni de când ne-am cunoscut, adică de şaişpe ani, uit că am rămas fără bani şi cu un chef nebun de băutură, uit că îmi sângerează tâmpla de la inelele unuia, uit de ea, uit că pe ea şi doar pe ea ar trebui să o iubesc, uit de feţele lipsite de expresie, uit tot. Uit până şi de geacă.

#
alte fragmente din acest roman pot fi citite în EgoPHobia #22

9 Comments

  1. Pingback: Morgothya » Blog Archive » Al doilea fragment din Sange satanic…

  2. claudiu dinu

    In general, scriitorii scriu asa cum sunt. Si tu esti o fiinta frumoasa si interesanta.

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Rotting Christ satanizează măneciul

  4. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #24

  5. Pingback: www.egophobia.ro Sânge Satanic

  6. Pingback: Fragmente online din SANGE SaTaNIc « fanclubsangesatanic

  7. vlzoltan

    tampenii si banalitati ;

    e clar ,numai cu cateva carti citite si cu neantul ritmat al rockului la ureche drept chintesenta a intelegerii lumii ,nu ai cum sa creezi o lume;

    fie ca esti cititor sau scriitor ,intrevezi de la inceput ,daca ai simt artistic adevarat,fantoma imbecilitatii acestei generatii de doi lei;

    desigur ,acelasi simt ti-e calauza catre arta adevarata atat prin istorie cat si prin contemporaneitate;si de fapt asta ii este si rostul :sa gaseasca aur ,nu doar sa scuipe in pulberi;

  8. cristina

    vlzoltan, esti snob, agramat si retardat. exact genul de creatura care n-are niciun cuvant de spus cand vine vorba despre carti 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.