Cu sau fără tine

de Dan Pandici

Cu tine am sentimentul atingerii dimpreună a absolutului, infinitului, nemărginitului. Fără tine am sentimentul libertăţii totale, a neconvenienţelor, a zborului singur. Cu tine am sentimentul posesiunii, proprietăţii incomensurabile, a apartenenţei la ceva. Fără tine am sentimentul păcii netulburate, a calmului nederanjat, a singurătăţii bune sau rele, în ultimă instanţă.

Cu sau fără tine am sentimente. Deci sunt Om, în ambele sensuri. Adică Fiinţă. M-am calificat la statutul ăsta din momentul naşterii mele, în ciuda faptului că nu m-a întrebat nimeni. Am pretenţia că ştiu când fac pe cineva să sufere şi ştiu prea bine şi când mă doare pe mine…
Anii 2000. Piaţă în Bucureşti, România.
– Hai să luăm şi nişte ardei graşi. Vreo 2 kg, vreau să fac o tocăniţă diseară, îmi arată iubita o grămadă organizată de aste legume pe taraba unei ţărănci.
– Da, iubişor, zic încet, mai mult pentru mine, trăgând după mine două sacoşe déjà pline vârf.
– Lasă că pe ăştia îi duc eu, îmi zise cu un zâmbet fain pe faţa-i albă mat.
Eu nu prea mai am puterea să zâmbesc, déjà îmi cam trecuse răbdarea necesară unei astfel de operaţiuni prea umane, “a face piaţa”. Apa de la subsuori şi de pe frunte dădea multe de înţeles unui privitor avizat. Unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult în această viaţă este a căra, a duce ceva în mână, a avea mâinile ocupate. De multe ori când vorbesc, eu şi gesticulez, desenez imaginar cu mâinile, pentru a întări anumite idei, poate de-aici mi se trage.
– Numai hai odată să mergem, reuşesc să scot pe gură.
– Ar mai trebui să luăm şi apă, adăugă liniştită iubita mea.
– Asta-i culmea, unde dracu’ să o mai punem şi p-aia, mai ales că ar trebui şi un suc, nu? Le punem pe cap ca africanii ăia?, izbucnesc deodată verbal. Mai aveam puţin şi lăsam pe jos, din protest, sacoşile alea nenorocite.
– Eeei, ce reacţionezi aşa? Ai căpiat?, mă gratulează iubiţica. Trebuie să le luăm, nu?
Mă opresc din a-i răspunde numai de ruşinea femeii ăleia care s-a uitat la noi între timp şi ne-a “cântărit” cu capul într-o parte şi mâinile în şolduri. Dar uitătura “războinică” mi-o păstrasem şi înjurătura era acolo, sub limbă.
După ce ne încărcăm ca şi cum n-am mai prinde ziua de mâine, mersul ei agale, zâmbetul perceptibil pe chipu-i alb, uşor nepăsător la strângerile mele de dinţi şi la faţa mea contorsionată de efortul transportului a câtorva plase şi plăsuţe bine burduşite, duble pentru orice eventualitate, mă calcă pe nervii mei sensibili şi încerc să imprim un ritm de mers ceva mai alert pentru a căra acea cantitate cât mai puţin în unitatea de timp. Deh, profilul mate-fizică al clasei mele din liceu şi-a pus amprenta binişor pe modul meu de a gândi. Astfel că se întâmplă adeseori ca eu să intru în depăşirea ei, semnalizând verbal, în acest mod motivând-o şi pe ea să iuţească pasul pentru a duce la îndeplinire teoria anterior enunţată. Bineînţeles, mi se reproşează graba şi viteza “excesivă”, dar cred cu adevărat că aşa câştigăm la capitolul eficienţă.
Cu chiu, cu vai ajungem la scara blocului nostru de garsoniere, gri şi cu dâre de pete de la sezonul ploios, ca atâtea în urbea aceasta, găsesc cu greu şi neîndemânatic cheia de la uşa de intrare (a suna la interfon n-are rost, n-avem copil să ne deschidă), o deschid şi încerc s-o mai ţin deschisă cu piciorul să poată intra şi ea, în condiţii normale, apoi se trânteşte asurzitor în urma noastră, zdrăngănindu-ţi efectiv gândurile.
Mă rog în gând să meargă liftul, etajul 8 e puţin cam sus pentru cineva încărcat în halul ăla, ajungem în dreptul uşii murdare şi scorojite şi văd consternat şi crunt dezamăgit că toate beculeţele etajelor erau aprinse a batjocură. Probabil am luat-o personal. Nu-mi reprim un picior hotărât în uşa liftului.
– Heei, nebunule! Ce te porţi aşa?, îmi aud în spate. Era ea.
– Păi ce dracu’ se strică în fiecare weekend?, întreb eu retoric. Parcă-i o conspiratie, zic într-o doară, negândindu-mă serios la asta.
– Asta e, n-avem ce face. Tre’ să gândim pozitiv, urcăm cu popasuri, pe scări. Veni soluţia. Salvatoare.
În acel moment de cumpănă îmi cade privirea pe un tablou electric de vis-a-vis de lift pe care dracii de copii-adolescenţi îl făcuseră mai interesant. Deasupra faimosului cap de mort cu cele două oase încrucişate, înlocuiseră o singură consoană şi avertismentul deveni: “Pericol de electro-futare”. Mă amuză. Imediat mi-aduc aminte de un alt îndemn public din interiorul liftului blestemat, care a fost ajutat să devină:
“Păstraţi curăţenia a-fumaţi”.
Inventivi, ăştia micii. Generaţia graffiti. Trec astfel mai uşor peste momentul tensionat şi mă aştern supus la urcat scările temeinic, fără regrete. Privirea aţintită la trepte şi la plăcuţa cu numărul etajului…
Un alt moment memorabil îl reprezintă golirea sacoşelor şi umplerea pe categorii de produse a frigiderului sau a debaralei, după caz. Diviziunea muncii trebuie să funcţioneze ireproşabil şi aici.
– Ce faci cu uşa deschisă la frigider? Hai mai repede, ce stai atâta? Ştii că se strică, face gheaţă…
– Păi n-am decât două mâini ş-o grămadă de prostii în mână!, izbucnesc şi eu. Şi pe deasupra şi frigiderul e déjà destul de umplut, nici nu mai ştiu cum să le meşteresc pe-aici. Sunt multe chestii mici în spate, acoperite de chestii mari în faţă… Unde-i logica?, întreb retoric.
– Trebuie să m-ajuţi şi tu la astea, m-am săturat să le fac singură. E pentru amândoi acolo.
– Da văd, mult mai mult peşte…
Trebuie să vă mărturisesc că perechea mea “cosmică” savurează, adoră, mai bine spus, peştele, aproape de orice fel, mărime, din orice mediu subacvatic… Dacă într-o zi, în loc de irişi, o să văd doi peşti mici, nu m-ar surprinde foarte tare. Ba poate ar fi foarte cool, ar zice vreun puştan la modă.
Eu sunt carnivor, dar de alte specii, mai domestice aş zice. Nu trebuie neapărat vânate sau pescuite.
În sfârşit, reuşim să ne aşezăm la masă şi să mâncăm ceva bun, decent, gătit cu dragoste şi nervi de iubita mea. Dragoste şi nervi cu sensul spre mine. O simt. S-ar putea să simt la fel în ceea ce o priveşte. Da. În timp ce dumicam, îmi trece un gând fugitiv prin ţeastă, cum ar fi să fiu încă burlac. Singur cu piaţa sau deloc, de ce nu? Există semipreparate, există fast-food-uri, restaurante sau o grămadă de chipsuri prin supermarket-uri… Sau bucătărie singur sau cu partenera de ocazie, dacă e omenoasă. Evident dacă îmi prepar singur măncarea ar trebui să-mi extind meniul, deocamdată redus la omletă, cartofi prăjiţi, salate, ciorbe instant, cârnaţi prăjiţi cu piure instant şi lista ar mai continua puţin…
Dar e bine cum e acum, mijloacele sunt cam greoaie şi stresante dar rezultatul e bun, adică masa şi zâmbetul ei de final. “Să ne fie de bine!”, zic. Şi adaug apoi zâmbetul meu. E bine aşa. Ai un anume alt confort sentimental. Ştii că cineva de-aproape, din preajma ta, te iubeşte şi ţi-o arată. După posibilităţile şi în felul ei. Dar n-ai a te teme de contrariu, de minciună, de impostură. Un alt fel de autenticitate. O iubire posesivă, egoistă poate, agasantă uneori, dar sigur ingénuă, sinceră.
În timp ce mă asaltau aceste gânduri pe care vi le împărtăşesc, mă ridic de la masă, îmi duc cuminte farfuria murdară la chiuveta din bucătăria noastră mică, mă întorc în camera de zi, o cuprind pe după şolduri de la spate şi o pup tandru pe gâtul ei fraged. Surprinsă de mişcarea mea, se retrage puţin, dar zâmbeşte spre mine, întorcându-se cu faţa, spune o prostioară, o banalitate, răspund şi eu în acelaşi registru, mă complac.
Nici nu mai ştiu dacă eu am tras-o spre pat sau ea pe mine, dar ne trezim unul peste celălalt, înconjuraţi de pătura moale, încercând stângace să ne dăm textilele de pe noi. Ba chiar ne ajutăm un pic, aşa-i frumos într-un cuplu adevărat… Arcurile tresar sub noi şi parcă vor şi ele să participe, prin “simfonia” de sunete dezacordate şi ruginite, la actul copulativ ce se petrece în chiar casa lor. Mai mult sau mai puţin dărăpănată.
Până la a ne decide asupra viitorului nostru comun, asupra evaluării a ceea ce avem sau putem avea în viitor, până la a stabili cât de mult ne iubim şi ce vrem să facem cu dragostea noastră, nu ne rămâne decât să încercăm a trăi intens şi frumos. De ce să nu avem şi un al treilea locatar al garsonierei? Înghesuiţi, îl vom împresura din toate părţile cu multă dragoste…