Ţigări de director

       de Alexandru Potcoavă (Romania)

for the English version, click here

Cu cinci minute înainte de fix, Rezső Halle împinse uşa de la intrarea Băncii Szana şi se repezi cu paşi elastici pe scări. La capătul treptelor, ca în fiecare dimineaţă, îl întâlni pe domnul Marek, omul de servici şi cel mai vechi angajat al băncii, după director.

            – Bună dimineaţa, domnule Halle! se înclină domnul Marek, oprindu-se pentru moment din udatul unui ficus.

            – Bună dimineaţa, de bună seamă! îşi ridică Rezső uşor pălăria şi trecu mai departe spre birou.

             Omul de servici îşi văzu în continuare de plantă cu un zâmbet mulţumit pe faţă. Amploaiaţii aceştia, ca domnul Halle, azi erau, mâine dispăreau. Nu oricine putea lucra la banca aceasta. Pe când directorul Szana, el şi ficusul din hol nu plecau niciunde. Şi unde să plece? Directorul era director, el îşi făcea treaba iar ficusul stătea bine în ghiveciul lui.

                                                                        *

            Pe seară, după ce domnul Szana îşi aminti că mai are casă, domnul Marek se putu ocupa şi de biroul acestuia. Curăţă rapid covorul, spălă parchetul şi la sfârşit goli scrumiera uriaşă într-o foaie de ziar pe care, cu ochii la uşă, o făcu cocoloş şi şi-o strecură în buzunar. Stinse apoi lumina electrică şi se retrase.

                                                                        *

            Şi aşa a mai trecut o săptămână din viaţa şi slujba domnului Marek, până în seara în care a dat nas în nas cu directorul tocmai pe când terminase cu biroul lui şi se grăbea să prindă ultimul tramvai.

            – Bună seara, domnule director Szana! se înclină pe jumătate omul de servici.

            – Bună, mormăi directorul ursuz şi trecu pe lângă domnul Marek. Auzi!

            Angajatul înţepeni pe trepte.

            – Da, domnule director Szana!

            – Dumneata, domnule Marek, fumezi?

            – N-nu, domnule director Szana! N-am pus în viaţa mea ţigară în gură!

            – Hmm, poate nu simţi, dar trăzneşti a tutun! Mă rog, e alegerea dumitale prin ce birturi umbli, însă nu e treabă să vii la lucru cu hainele îmbâcsite!

            – Da, domnule director Szana!

            – Atât. Şi să nu se mai repete!

            Directorul se întoarse şi dispăru pe uşa biroului. Domnul Marek mai rămase o vreme pe trepte mirosindu-şi hainele, după care îşi aminti de ultimul tramvai şi ieşi grăbit. În buzunarul pardesiului strângea bine în mână cocoloşul de ziar.

                                                                        *

            Timp de o lună după asta, ficusul îşi primi în fiecare dimineaţă porţia de apă, podelele străluciră iar scrumiera uriaşă se umplu şi fu golită cu o regularitate demnă de prestigiul edificiului bancar timişorean, devenit reprezentanţă bănăţeană a faimoasei Marmorosch-Blank.

            Apoi, la fel de intempestivă ca şi prima, avu loc următoarea întâlnire la ceas de seară şi sfârşit de program a celor doi.

            – Domnule Marek, văd că obiceiurile vechi mor greu! Îmi amintesc că te-am avertizat cu privire la ţinuta în timpul serviciului. Şi discutasem ceva şi despre mirosul de tutun impregnat în hainele dumitale.

            – Chiar aşa, domnule director Szana! se grăbi omul de servici să aprobe.

            – În concluzie, de mâine vei face curăţenie în altă parte. O seară bună!

            – La fel, la fel, se bâlbâi omul de servici, se aplecă într-o reverenţă umilă şi coborî aşa scările, cu spatele înainte.

            Abia când ieşi pe poarta băncii, domnul Marek îşi dădu seama de situaţie şi pe drum spre tramvai se gândi la deznodământul ei. Strângea în buzunar, ca în fiecare seară, pacheţelul din ziar cu mucuri arse, pe care le simţi mai calde ca niciodată. Ajunse răvăşit acasă, trecu pe lângă uşa lui şi urcă în pod la uscătorie. Înnodă două cearşafuri cap la cap, se chinui să arunce şarpele de pânză peste o grindă, tocmi laţul, îşi vârî capul în el călare pe un cufăr şi sări într-o parte. În timp ce se zbătea, realiză că nu lăsase în urmă niciun bilet de adio. Scoase cocoloşul de ziar şi îl lăsă să cadă pe podea. Chiştoacele se răspândiră pe scândurile podului, sub picăturile de urină care începură să curgă din cracii pantalonilor.

            Nevastă-sa îl găsi în zori, alertată de ţipetele spălătoresei. Împreună, cele două femei îl coborâră, îl dezbrăcară şi-l pregătiră de cele veşnice. Văduva deschise dulapul răposatului să caute un costum de ultimul drum şi doar acum îşi explică şi ea damful de tabac ce-l însoţise pe soţul ei în ultimii douăzeci de ani, deşi omul se declara de fiecare dată un nefumător convins. În fundul şifonierului, sub ţoale vechi, femeia găsi un sac de iută plin vârf cu capete de trabucuri şi ţigarete de foi. De unde erau şi la ce le adunase Marek, nu reuşi să înţeleagă. Tocmai atunci se auzi şi soneria. Era curierul băncii, cu decizia de concediere. Văduva luă plicul, îi ceru băiatului să aştepte puţin, se întoarse cu sacul şi il puse în braţe, rugându-l să-l lepede la tomberonul din colţul străzii.